Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Dar cînd, călătorind pe aspră mare, cu luna şi cu noaptea, cu apa şi tăcerea, ai uitat că-n acea clipă pămînturile-s verzi de pasul ierbii, şi zorii zărilor, argint şi rumen, sînt floare în livezi ― şi cînd deo­dată primăvara e asupra ta, îţi cade în braţe cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu mii de glasuri picurate ― eşti în miracol, taci şi priveşti cerul deschis deodată ca un fluier cîntat.

Aşa căzu primăvara asupra vaporului plutind pe unda Mării Negre. Venea din cer, aripă lîngă aripă, pană sprintenă, guşă albă, zbor ascuţit, subţire glas. Ca mii de frunze revărsate-n poala vîntului de mii de crengi, ca mii de aplauze din cer venind şi ca un nebunesc veştmînt de umbre şi de ciucuri, căzut deodată la picioarele dansatoarei dezgolite în spirala opririi în vîrfuri ― brunul stol de rîndunele învălui cu vînt, cu ciripit, cu freamăt şi cu inimioare, va­porul de lemn şi fier.

Le vezi pe sîrmele de telegraf, albe şi brune de neastîmpăr ca ochii gitanelor cînd te privesc; le vezi dînd streşinei blajine, mişcare de arcaş; le vezi subt cer zig-zagul negru ― dar niciodată braţul omenesc nu poate fi creangă acestor muguri de noapte şi de trăsnet, nici tovarăş.

Dar acum, domniţele cerului se-nvecinau cu palma bătătorită a omului şi cu tot ce această palmă groso­lan clădise şi-mpletise.

Veneau de departe, din Africa toridă a palmierilor şi a nisipurilor iuţi. Degetul tînăr al primăverii, întorcea o foaie de poveste din Africa, peste mări, cu cerul zugrăvit albastru şi literele risipite-n vers.

Primăvara! Simţeai alături tîmplele primăverii aplecată asupra rîndunelelor ei.

Şi viaţa omenească a vaporului deodată se sfii, greoaie, zîmbind captiv, ţesută-n rîndunele.

*
Sunetul mării îl găseşti simplificat în cîteva litere ale alfabetului, dacă îl cauţi acolo în loc să-l cauţi în coardele şi în gîtlejurile instrumentelor muzicale. Îl găseşti în s, în f, în ş şi în v.

S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e liniştită. Nici un relief de val, nici o frunză de apă nu-ţi vădeşte pădurea de adîncuri. Calm. Totuşi urechea ascultă marea pe care ochiul o vede mută. Ce răsună? De unde? Ce fior catifelat dezmiardă auzul? Ssssss... Astfel şampania după ce s-a potolit în clara cupă de cristal, musează încă pe margini. Acelaşi s, ne­zimţat de nici un z, acelaşi s şoptit de buza aerului ― dar s-ul mării musează delicat într-o cupă atît de vastă că zările abia îi pot cuprinde claritatea în mîni. E oftatul aburit al imensităţii calme.

F. Foşnet, dar ca de fum. Nimic nu se clatină pe mare.

Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spumă rîde alb. Fffff... E lenea moale a mării. E spuma plină ca o guşă de hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe în lumină de lună.

Ffffff... Se desprind fulgi de pe aripa uriaşă a pămîntului.

Ş. Fierbe spuma în clocote mari, şuierînd. Şşşş. E ca o gară din care toate locomotivele lumii, în aburi şi în fum, ar porni, clătinînd temeliile pămîn­tului, cu uraganul lor de fier înspumat.

V. Ochii se închid ca să nu vadă. E gura de leu a pămîntului, cu colţii împlîntaţi în urlet. E vîjîitul vînturilor sfărîmat în colţii altei imensităţi. Pe nici o coardă n-a cîntat.

Dar uneori marea tace. Lîngă ea urechea e ca lîngă un zid de care trupul e lipit. Atunci, de pe ţărmuri se aud numai glasurile pămîntului venind pe mare. Stai pe malul mării şi auzi greierii ca în livadă. Eşti lîngă undă, şi-ţi auzi inima cu urechea pe ea. E straniu ca şi cum marea ar fi devenit spaţiul împovărat dintre gîndurile tale. Şi-n locul mării apă­sate, oftezi, uşurînd-o.

*
De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tăcea ca o bancă de curînd goală, dar o bancă de pe care zece munţi s-ar fi ridicat, lăsînd mirarea absenţei lor formidabile.

Lin, ca în lunecare unsă de arcuşuri, lumina se ivi pe zare.

Şi marea, dispărută din urechi, începu să existe pentru ochi atît de suav încît îţi venea să o respiri ca pe o floare atunci deschisă. Fără cută, abia înălbăstrită, avea petala de înserare a stînjeneilor viorii, pe care o clipă de soare îi decolorează. Lumina zorilor înlocuia lumina lunii, înclinînd palori. Mîni delicate în văzduh şi imensităţi sfiite în faţa lor.

Ţinînd ochii închişi, numai cu plămînii ştiai că se luminează. Şi totuşi apusul lunii prin lumina zorilor, şi ochii pur încercănaţi ai mării fără val, lăsau o sfîşietoare tristeţă.

Simţeai că tîmplele în jurul cărora ar fi lucit această aureolă s-ar fi înclinat ca tîmplele crucifi­catului.

Zîmbise prea mult. Era luminos ostenită. În faţa ei veghea Vania ca un foc aprins pentru ea; de jur împrejur, popasul istovit al rîndunelelor. I se închi­deau genele şi în tremurul lor vedea lumina alergînd desculţă pe ample trepte albe, ochii verzi ai lui Vania şi capul rotund al rîndunelelor. Cînd deschidea genele îi surîdea lui Vania ca prin somn, răcorindu-şi fruntea cu o clătinare a capului.

Ştia că e fericită, ştia că e ostenită. Somnul şi Vania ― două feţe profund îmbinîndu-şi oglindirea, cu umbre şi lumini, în sufletul ei. Îi era ruşine să-i spuie lui Vania: "Mi-e somn" ― şi-i era atît de somn! De mult şedea încremenită pe pledul lui Vania, rezămîndu-se de mormanul de parîme ― acum turelă de rîndunele ― învelită cu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins în plete şi doi ochi care clipeau. Vorbise şi glumise mult, şi se simţise adunată şi adăpostită în tăcerea lui ca un joc de ape într-un bazin de piatră.

"Îi lipseşte un nasture şi am să i-l cos."

― Îţi lipseşte un nasture ş-am să ţi-l cos, repetară buzele hotărîrea gîndului.

Somnul o făcea să vorbească, aşa cum rîzi în ger. Căuta sunetul vorbelor, ca să nu adoarmă de-a binelea.

Şi-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca să închidă ochii fără să-i mărturisească somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blăni de lutră ― dar era prizonieră în paltoane.

― Ţi-e somn, Olguţa.

Tresări clipind ca la auzul bubuitului în munte. Îl măsură cu ochii mari, îl revăzu. Rîsul îi acoperi din nou faţa cu somn, aplecîndu-i genele.

― Nu.

Şi adormi.

Vania o privea, alături de ea, aşa cum stă nisipul la marginea mării, umbrit şi luminat pe rînd de capriciul undelor. De cîte ori capul Olguţei se înclina pe-o parte, cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpină subţire, îi venea să întindă palmele lui mari, şi nu îndrăznea, c-o bătaie de inimă. Era atît de treaz în cadenţa adîncă a inimii, încît tot ce se întîmpla în faţa şi în jurul lui, devenea straniu şi prea gingaş, ca apropierea zorilor după nesomn. În faţa capului cu plete negre şi obraji rotunzi, care tresărea, clipea sperios şi nu zbura ― la fel cu toate rîndunelele ― era ca un cioplitor, trăit numai în cariere de piatră, mînuitor de daltă şi ciocan, deprins s-audă sunetul tare al fierului intrînd în stei, deprins să ridice puterea grea a blocului colţuros, care deo­dată ar vedea, cu dalta împlîntată şi ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, mărunt norod uşor de zbură­toare.

Chiar adormit, semăna atît de mult cu rîndunelele capul fără trup al Oguţei, înclinat în aripele lucioase ale pletelor, împrejmuit de zborul oprit al rîndunelelor, că nu îndrăznea să-i adăpostească somnul în mînile lui, cum nu îndrăzneşti să-ţi apropii mîna de trupul rîndunelei care stă pe zborul ei ca o stea în cer, imens depărtată deşi clară ochiului.

Trecuse noaptea, şi zorii luminau minunea adusă de noapte, curînd; curînd trebuiau să se deştepte oamenii. Ochii lor aveau să întîlnească, în decorul familiar privirii, capul înclinat printre rîndunele. Îi venea să alunge rîndunelele ca să le cruţe de privirea oamenilor ― şi-i era milă de istovirea lor. Îi venea să deştepte capul adormit ― şi nu se îndura să se despartă de el.

Într-un pustiu, el singur, ca să cruţe odihna rîndunelelor şi somnul capului împrejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul în braţe, fără gemăt, cu faţa sleită, năduşită şi arsă, dar cu un zîmbet fericit.

De ce nu era în pustiu cu povara de aripi în braţe?

Era printre oameni. Aveau să se deştepte din som­nul care-l izola de ei, aveau să privească, să zîmbească, aşa cum zîmbesc oamenii cînd văd alături de un bărbat chiar un cap de rîndunică adormită.

Mînia nu-i strîngea pumnii; îi micşora numai ochii, înţepător.

Soarele era subt orizont, ca o bătaie de inimă subt platoşă.

― Olguţa...

Şoptise, încovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rîndunelele soprane vorbeau mai tare decît glasul gros. Poate rîdeau în aerul fraged, cum rîd subt streşini.

― Olguţa...

Se ruga.

Dacă n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipă, două, trei... Un tumult îmbelşuga lumina.

―Olguţa...

Îi puse mînile pe umeri, luîndu-i paltonul, cum desfaci un mugur.

Olguţa tresări.

― Nu dorm!

― Nu dormi, dar ţi-e somn, zîmbi Vania şi, uşor, o ridică.

Şi o văzu în proaspăta lumină a dimineţii, întreagă, trup în loc de zbor, aducîndu-i un zîmbet somnoros pe o înaltă tulpină, din acelea care cresc atît de sus încît îşi înclină floarea la fereastra casei cu o lene sprintenă.

― Ce să fac, Vania?

Clipea de somn.

― Să te culci.

Plecară cu paşi şovăitori. Umblau printre rîndunele ca printre flori atunci deschise, fără alei. Ajunseră lîngă scara îngustă şi repede. Unul lîngă altul se opriră. Olguţa îşi ridică somnul cu genele spre el. De pe orizont, întreg, cu gest de lampă ridicată de împărătească mînă, soarele îi lumina roş obrajii.

Vania crezu că a făcut un pas îndărăt, dar nu-l făcuse decît sufleteşte. Era ca un turn neclintit, în­fiorat de un fir de iarbă care creşte. Olguţa îi în­tinse fruntea cu semnul soarelui. Vania era atît de mare că ar fi trebuit să se aplece, şi atît de împietrit că ar fi trebuit să se dărîme ca să ajungă fruntea întinsă lui.

Olguţa aştepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridică genele, văzu, şi cu o alintată mişcare ocroti­toare îşi alătură obrajii de marele piept bărbătesc. O clipă, cît soarele întrecu orizontul. Fugi pe scări în sus. N-o mai văzu. Îi atîrna o icoană pe piept.

Respiră larg.

Curgea parcă un zvon de izvoare subţiri printre rîndunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avînt, izbucniră ascuţit, săgetînd cu tuş negru, roşul de lac chinezesc al soarelui rotund. Se cufundară în văzduh, departe, mai departe, pînă cînd se şterseră pe cer, ca o inscripţie măcinată de veacurile clipei cereşti.

Puntea era goală. Puteau să vie oamenii, cu viaţa lor de toate zilele.

În dreptul soarelui, şedea drept un om din larg clădit, ca o poartă închisă cu lacăt de veci, prin care trecuse Dumnezeu.

*
Vîntul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit ca al guşei de stînjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă.

Gingăşia risipelor de pe aripele fluturilor străvezii, dar pe vigoarea unei imensităţi adînci. Diafana fibră a zorelelor, cernută prin tremurul aripei de libelulă, sclipind pe puste de borangic.

Cădeau polenuri de cer, albăstrind lumina. Era ca o evaporare în vibraţie a ponderei şi a conturului, în marea luncă de culori neînflorite.

Gîndul se înclina şi, fum, se topea alene.

Marea: jilavă respiraţie şi lumină de seră cu multe violete şi înserare în vitralii largi.

Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe: mănunchi aiurit de adieri.

Totul era departe şi albăstriu, ca aşezat pe zări de toamnă cu nelămuriri de cer şi de zbor dus. Îţi venea să priveşti cu mîna pe ochi sau printre gene, ca şi cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastră dispariţie, pastel al golului şi-al vagului.

Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfîrşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.

Dacă ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul căţuilor cu mirodenii ale basmului arab, crescînd în zmalţul tăcerilor.
*
Deşi o noapte întreagă femeile, mai friguroase decît bărbaţii, se înveliseră cu pledurile, dorind flacăra sobei, acum, în preajma sosirii, se gătiseră cu rochii subţiri, cu imprudenţa cochetă a florilor în dimineţi de primăvară.

Dimineaţa marină le pedepsea, împlîntîndu-le fiorul verzui care încreţeşte pieliţa obrazului cu vibraţia bătrîneţii. Culorile vii, exaltate de soare, dădeau punţii înfăţişarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubăreau, doi cîte doi, plini de neastîmpărul pe care-l dă femeiei apropierea valului şi a uscatului.

Comozi, bărbaţii îşi păstraseră paltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamnă prin grădină. Binoclurile erau în plină activitate, cum sînt la varieteu cînd, de departe, prin sticla măritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. În loc de jartieră, farul Constanţei avea medalia verzuie, cu vorbe so­lemne şi profil domnesc. Cîteva capete se trudeau să fie coloniale, prin căştile de plută cu înveliş de pînză şi răsuflători, rude cu bostanul şi cupola. Altele copiau din răsputeri fizionomia flegmatic energică a ofiţerilor de marină, care la rîndul lor o importau din Britania şi din literatura lui Claude Farrère, ale cărui volume sînt garda de onoare a bibliotecii mari­narilor recenţi.

Copiii erau navigatori, prin inscripţia şi panglicele beretelor, şi muşte, prin întrebările cu care-şi sîcîiau mamele, muşte şi ele, la rîndul lor, pentru consortul cu privire de amiral şi nervozitate maritală.

Intimitatea de sofragerie, rău de mare, punte şi dans, care înfrăţise aproape două săptămîni familia cosmopolită a clasei întîi, se dovedea precară în faţa uscatului. Fiecare cap de familie devenea feudal între bagajele, odraslele şi nevasta lui.

Flirturi şi idile se încheiau cu vagul în privire al răului de mare şi cu gest grabnic de batistă pentru gutunarul suav al ochilor.

Obsesia indiscreţiei vamale încreţea multe frunţi, şcolăreşte, ca la apropierea orei de matematică.

Ţărmul se apropia, pierzîndu-şi vălul albastru aş­ternut de zări, avînd în frunte Cazinoul, care este întîiul păcat al Constanţei în faţa mării, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, în faţa cerului şi a eterni­tăţii Imperiului roman.

Pe punte începea înfrigurarea călătorilor de pe peron, cînd se anunţă expresul urgent, prin palpitaţia clopoţelului şi duduitul şinelor. Sentimentul plecării copleşea absurd pe cel al sosirii. Femeile erau ener­vate de gîndul că au uitat ceva în cabină şi o pri­veau recapitulativ, bărbaţii îşi pipăiau toate etajele buzunarelor şi se uitau la ceas, tic echivalent cu al femeilor cînd se uită în oglinda poşetei.

Comandantul vasului se suise la comandă, într-un fel de costum de tenis galonat. Vaporul îşi încetini mersul, devenind parcă mai greu. Începu manevra elegantă, dar mult prea migăloasă, a intrării în port. Înălţate deodată ca poştele pe sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, fîlfîiră colorat.

Două steguleţe se ridicară: albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicală.

Din port se desprinse un fel de gîscă, rapid plu­titoare, cu gît de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporaş cu direcţie imperinent perpendiculară pe flancul vaporului. Venea, crescînd, dar din ce în ce micşorat în contrast cu enormitatea sporită a vaporu­lui, ca o ţigaretă serviabilă de la care o havană cu proporţii de castravete solicită focul.

Pilotul se sui pe vapor. Actul întîi se isprăvise. Aşteptai cortina şi aplauzele.

Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrînd solemn din mare în cuşca portului, cu statura lui clădită pentru larguri, dar demnă în exil.

Între comandă, proră şi pupă începu schimb de porunci, gesturi şi urlete, ca o sfadă stacată proiec­tată pe cer, de la prea mare distanţă ca să devină bătaie. Comanda: "Funda", slobozi un huruit apo­caliptic, ca şi cum vaporul, fără să ştie, ar fi adus în pîntecele său un cataclism. Prin nările vaporului, ancora se prăvăli ca o cruce pe un mormînt de cruciat, însoţită de cascada zornăitului de lanţuri şi fierării, ca un galop medieval.

"Bandulele" zburară festiv ca serpentinele. Parîmele vînjoase fură prinse de "babalele" cheiului, enorme boturi de fier de care sînt priponite vapoarele. Şi, nebuneşte, hîrîind delirant, ca într-un atelier de cro­itorie în care toate maşinile deodată trepidează, vinciurile vaporului se dezlănţuiră, aducîndu-l inert spre chei, captiv între parîmele întinse, ca trupul unui Guliver ostatic în ţara piticilor.

Cînd ai ajuns în faţa peronului cu trenul, te cobori grăbit. Cînd ai ajuns cu vaporul în faţa cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa în oală, dar stai. Ai impresia că eşti atîrnat în cuier.

Formalităţile se suiră imediat pe punte, vamale şi medicinale. O dată cu ele, şi infracţiunea, adică micul privilegiu, atît de reprezentativ pentru ţara pe malul căreia vaporul acostase. Infracţiunea era încarnată de un avocat. Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vameş, nici doctor, dar băuse vermut şi cu doc­torul, şi cu vameşul, formînd cu ei o trinitate care păşea inseparabilă pe puntea vaporului oprit.

― Olguţa!

O căuta prin mulţime, cu privirea vertiginos lucidă a jucătorului de cărţi, care desparte cupa, trefla, pica şi caraua în iureşul maşinei de treier.

Avea tîmplele albe şi masca mistuită a bătrîneţii, mască numai, căci ochii erau de copil la uşa pomului de Crăciun, inima la fel şi mişcările capului şi-ale braţelor dovedeau agilităţi de veveriţă.

― Olguţa!

O avea în braţe, o strîngea, o săruta, spunîndu-i numele printre sărutări, ca o veste.

― Fetiţa tatii!

Şi era ciudat şi înduioşător să vezi pe acest copil cu părul alb, strîngîndu-şi în braţe păpuşa regăsită, spunîndu-i cu ochii părinteşti umezi: "Fetiţa tatii" ― în timp ce "fetiţa", mai mare decît el şi imperios tînără, îi dezmierda tîmplele albe, de care curînd avea să se despartă, înălbindu-le mai tare şi mai greu decît anii.

PARTEA DOUA

Înainte ca ochiul să o vadă, mult înainte, cataracta Niagarei se anunţă formidabil urechii. O auzi, o simţi. E vibraţia surdă încă a unei drîmbe cu dimensiuni de fluviu, pe buză de uragan; apoi e vîjîitul unei coarde de contrabas de himalaică statură. În preajmă-i, în­tinderea unui ocean, cutremurată, s-ar încreţi. Dar timpanul? Pe fondul enormităţii sonore, bubuitul tunetului îţi pare fleac efemer, situat în ordinea liliputană a insectelor ― şi explozia tunului, puşcă de soc, infantilă şagă. Fără să vadă cataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, căpătînd un nou criteriu so­nor, care pregăteşte ochiul pentru năprasnica arătare a mugetului cosmic, îmbăiat de spume.

Aşa trebuie să fie şi cu oraşele în care viaţa se adună şi răsună exploziv; să existe pentru auz, cu fizionomia lor distinctă, înainte ca ochiul să le întîlnească ziditul contur, felurita configuraţie. Dacă un orb care a trăit într-un oraş, revenind în el, după o lungă absenţă, nu-l va recunoaşte ascultîndu-l numai cum sună şi cum tace în contratimp, oraşul acela există pe harta ţării, dar viaţa tumul­toasă a oraşelor l-a expulzat din rîndurile ei agresive. Oraşul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune: "Sinucide-te".

Un astfel de oraş e capitala Moldovei. Iaşul nu mai are puls de oraş diurn, nici zvon de oraş nocturn.

Ascultat cu ochii închişi, Iaşul e aceeaşi trepidaţie hodorogită de căruţe ― şi trăsurile ieşene au sunet de căruţă pe străzile ieşene ― a tuturor oraşelor de provincie moldovenească, în care tăcerea spaţiază, ca la sate, lătrat de cîni, muget de vite şi rare accente omeneşti.

Are totuşi şi Iaşul un sunet vioi, o impetuozitate sonoră, care domină un singur moment al zilei: dimineaţa.

Acel răsunet de viaţă îl dau harabalele de gunoi ale primăriei.

Dis-de-dimineaţă somnul ieşenilor tresare, tresaltă şi se cutremură. Bucureşteanul, care de la cinci dimi­neaţa doarme într-un urlet organizat, distribuit în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţe de in­tensitate ― ar dormi înainte, fără să-i pese de bîzîitul de bondar în grabnică traiectorie. Dar ieşeanul ― răsfăţat o noapte întreagă în tăceri de undă subma­rină ― saltă cu bătăi de inimă indignat. Cine-i tul­bură liniştea fără cută a somnului de dimineaţă care e pentru somn ceea ce caimacul e pentru cafeaua turcească? Cine-i învîrte la ureche această uriaşă huruitoare de Moşi? Cine? Harabalele primăriei. Din dealul Sărăriei, vreo douăzeci-treizeci de hara-bale, la care-s înhămate cele mai jalnice gloabe, gunoi al rasei cavaline, se revarsă la vale, de-a dura, în goană hurducată şi dîrdîită, fiindcă-i pantă; căci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele goale. Conducătorii acestor vehicule sînt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţa roză şi muc de ţigară în colţul gurii: sfîrc impertinent al buzei de jos, ţinînd loc de musteaţă; cu un bici care e o vargă cu şfichi de sfoară putredă, ridicat spre cer cu gest imperial de sceptru; cu faţa mînjită ca a homarilor, haine peticite şi chiot haiduceşte ţuguiat.

― Hii, hiiiii!... Hio, hiooooo!...

Şi harabalele se prăvălesc la vale ca butoaiele deşarte, rostogolindu-se dogit, sărind la hopuri în epileptica destrăbălare a ciolanelor de lemn, una după alta ca mătăniile şi ca sudălmile, împroşcînd vrăbiile uliţelor, viscolind colburile, răsturnînd pietroaiele, evocînd carul sfîntului Ilie beat în dezmăţata lor fugă, chiuind, ţipînd, urlînd, cu ritm de jaz şi de orgie, cu gest de talgere şi darabane.

Gata?

Gata.

Harabalele au intrat în ograda primăriei pentru lung popas.

Iaşul reintră cardiac în somnolenţa-i de basm; idealurile albăstresc pe zări surîsuri de liliac şi stînjenei; colbul cade din nou pe uliţele sale; tăcerea se coace în soare ca pînea în cuptor, aşteptînd noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie a lunii.

Mult va mai ţine coşmarul harabalelor municipale? se întreabă ieşenii somnului etern. Desigur că nu. "Oraşul e sărac, şi cu sau fără harabale, trăieşte în murdăria sa ca Veneţia între lagune şi ca volumul în anticărie. Într-o zi, gloabele primăriei vor deceda. După război şi gloabele s-au scumpit,.. aşa că Iaşul va scăpa de gloabe. Harabalele vor rămînea anatomic în grajdurile din dealul Sărăriei. Atunci abia, capitala Moldovei va avea liniştea caselor bătrîneşti, unde servitorii fac grijitura de dimineaţă în vîrful picioa­relor desculţe, sau n-o fac de loc, ca să nu tulbure liniştea boierilor.

Ş-atunci în sfîrşit, Iaşul va avea tăcerea de hrisov îngălbenit, uscat şi prăfuit, deschis pe pupitrul dealurilor, cu un fragment de istorie ― subt privirea albastră a cerului.

*
Foasta odaie a Monicăi, numai cu mobile vechi de la bunica ei. Oglinda, ovală şi uşor brumată, ca lumina toamnei cînd încep funigeii. Masa de scris, rotundă, acoperită cu un şal pios cîrpit; masă pe care vezi coada de păun multicolor a unei pasienţe, ochelarii cu antene lungi şi curbe, şi chiar o pisică în care somnul are sfîrîit de samovar în odaia de alături.

Dar în foasta odaie a Monicăi locuia Dănuţ. Viaţa odăii se concentra aplecată asupra mesei. Miros de tutun fumat, şi fum de tutun în lentă erupţie. Cenu­şii arabescuri, lungi temenele de cadîne în voaluri străvezii, perdeluţe răsucite, aţe de păianjeni, poteci aeriene... Pe masă, două scrumelniţe, adevărate pa­noplii tabagice; creioane, un cuţitaş, cărţi, caiete, o batistă şi o lampă cu picior elastic şi glugă de me­tal, din care lumina îşi apleacă obrazul palid de călugăriţă pe caiet, pe carte, sau pe creionul ridi­cat în aer interogativ, ca o cumpănă de fîntînă la răspîntii.

Faţa lui Dănuţ, chiar dacă nu-l cunoşti, ai mai văzut-o. Unde? Cînd?... Ciudat, gîndul care vrea să-şi aducă aminte în loc să caute printre oameni tineri fuge în trecut, mai în trecut, la o parte de oameni, printre tăceri, printre ziduri vechi... şi a găsit. E chipul pe care-l întîlneşti în unele case bătrîneşti, într-un portret cu ramă de lemn negru sau de catifea roasă. E chipul tinereţii imberbe, cu păr buclat şi faţa îndulcită de un zîmbet sau o lu­mină de toamnă, a unui strămoş care a murit tînăr, sau a rămas tînăr într-un portret atîrnat pe zidul unei odăi cu amintiri, ori trimis într-un pod cu vechituri. Tinereţea lui e mai blîndă decît a stră­nepoţilor, fiindcă e în trecut, şi e mai delicată, fiindcă zîmbeşte brumat într-un portret îngălbenit, cu ramă veche.