Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Datarea scrisorii ― Bălţi, 25 iulie 1922 ― era scrisă clar, de o mînă fermă şi dezinvoltă, reeditînd grafic mişcarea celui care intra într-o odaie deschizînd uşa energic. În schimb, începutul scrisorii ― Dragă Olguţa ― era aproape ilizibil. Literele se for­mau vag, ondulaţie abia reliefată. Se sfia atît de mult să scrie aceste vorbe, cel în sufletul căruia ră­sunau enorm, încît aşezarea lor pe hîrtie arăta de­opotrivă panica şi eroismul, contopite în acelaşi gest, ca un soldat care, strîngînd în braţe granata căzută, ş-ar prăbuşi la pămînt cu ea, de teama exploziei, cu ea la piept.

Cu vîna de pe frunte umflată, obrajii în flăcări, şi tîmplele duduind, Olguţa aflase cauza îndelungatei tăceri: Vania fusese condamnat la moarte în con­tumacie de Curtea Marţială, pentru crimă de dezer­tare la inamic. Prezentîndu-se la Consiliul de Război al Corpului patru de armată, fusese imediat arestat, şi menţinut arestat pînă la judecare. Procesul se amînase de patru ori, din cauză că martorii invocaţi de Vania pentru a dovedi forţa majoră a căderii lui în prizonierat, nu se prezentau. Apoi actele cerute de Vania din Franţa, pentru a dovedi că imediat după evadarea din lagăr intrase în armata franceză, întîrziaseră.

Fusese achitat.

Relatarea acestor întîmplări era foarte scurtă, enunciativă şi calmă.

Vania căuta numai să-şi justifice serios tăcerea. Atît. Nu istorisea Olguţei intrarea la Consiliul de Război. Un dezertor la inamic, condamnat la moarte în contumacie, în clipa cînd se prezintă în faţa in­stanţelor militare trebuie să aibă atitudinea situaţiei, adică să meargă în aşa fel pe ale sale picioare încît să dea impresia că se tîrăşte în genunchi; apoi să fie palid, cu necuviinţa sîngelui absentă din obraji; să tremure ca în plin acces de paludism; şi să bîlbîie în aşa fel, încît cele mai simple întrebări, injoncţiuni sau chiar tăceri ale comisarului regal, să dea, vic­torios, impresia elocinţei. Statura lui Vania, calmul său imperios, şi ochii săi dădeau un total de impresii diametral opuse noţiunii de condamnat la moarte. Această indisciplinare noţională, acest port ilegal de viaţă de către un condamnat la moarte dăduseră comisarului regal, din prima clipă, dorinţa "să-l frece". Cu vorba era greu. Omul acesta tăcea ca un tun: nici nu zîmbea măcar. Dar ochii lui... E imposibil să spui unui om "scoate-ţi ochii", cînd n-ai de ce să spui "tacă-ţi gura". Prezenţa şi ţinuta lui Vania în faţa comisarului regal erau statuia insultei, o statuie hindenburgiană. Între timp, grefa descoperise dosa­rul lui Vania. Întîlnind foaia matricolă, ataşată la dosar, comisarul regal, cu ochii, cu nările şi călcîile, zîmbise. "Nesupus la încorporare, amnistiat, nesupus la concentrări"... Urmărea cuvintele foii matricole, ca pe nişte femei foarte decoltate jucînd dansuri mo­derne. Lansase mandatul de arestare, înmînîndu-i-l lui Vania ca pe un brevet de decoraţie, însoţindu-l cu un cordial:

― Domnul meu, sentinela vă aşteaptă.

În ziua judecăţii, martorii prezenţi arătaseră evidenţa, atestînd complecta nevinovăţie a inculpatului. Mai mult, actele sosite din Franţa aduceau şi lui Vania o surpriză: era decorat cu Legiunea de Onoare. Pe lîngă acte, comandantul regimentului francez, în rîndurile căruia Vania luptase, se simţise dator să adauge şi o scrisoare, adresată comisarului regal, în care elogiile cravaşau orice îndoială. Fusese achitat după o judecată sumară, mai mult constatativă, cu trei voturi contra două, achitarea cu unanimitate fiind socotită ca un blam la adresa instanţei ― tot militare ― care dăduse prima sentinţă. Comisarul regal, de loc ranchiunos, băiat de treabă "în fond", exclamase către Vania, după achitare, oferindu-i o ţigară: "Bine c-ai scăpat, domnule. Vezi, eu mă bucur, deşi am pierdut procesul. Mai spuie cineva că nu-i dreptate la noi!"

Acesta era "hopul" din telegrama lui Vania.

Două lacrimi mari porniseră din ochii Olguţei, spre tremurul buzelor.

― Tu sus, eu jos...

Un ţăran privise, cu sprîncenile ridicate şi gîtul strîmb, pe domnişoara îmbrăcată băieţeşte, călărind distrat neastîmpărul clocotitor al unui armăsar negru, cu o scrisoare în mînă şi lungi lacrimi pe obraji...

"...De cîteva zile sînt la Bălţi unde voi sta pînă la complecta lichidare a succesiunii. Avocatul meu e ca doctorii lui Molière, pe pielea mea, şi mai mult idiot decît pitoresc. Trebuie să-l asist energic, altfel îi devin client pe viaţă. Cu toate acestea, pînă într-o lună, maxim două, voi fi gata.

Olguţa..."
Iarăşi, scrisul devenea construit, şovăitor ca paşii împleticiţi de bătaia inimei.
"...gîndeşte-te bine. Eşti foarte tînără şi îţi legi viaţa de un vagabond..."
Şi totuşi ca un trăsnet pe munţi, marele cuvînt era acolo.
"...care te iubeşte.

Vania.

P.S. Un cuvînt de la tine mi-ar aduce mare bucurie."
Era pe la amiază. Pasul armăsarului negru deve­nise trap, trapul galop.

După dejun, cu automobilul lui Dănuţ, Olguţa pleca la Iaşi.

― Papa, voi lipsi o zi sau două. Inventează tu o explicaţie pentru ceilalţi.

O sărutase, devenind imediat complicele ei devotat.

În noaptea aceleiaşi zile, Olguţa se suia în trenul de Bălţi.
*
Pe linia Iaşi-Bălţi, deraierile ar fi o înviorătoare distracţie; sînt însă greu de realizat, cu toată bu­năvoinţa terasamentului, din pricina vitezei.

Trenul merge la trap, trapul blajin al căluţului factorului rural, fiind singurul criteriu pe măsura acestor roţi moldo-basarabene. Poate că şi tramvaiul ieşan ― celălalt vierme cu roţi ― ar fi o normă pen­tru determinarea mersului acestui tren, dar tramva­iul ieşan, din pricina pantelor, are şi mişcări iuţi, ambalări, prin care depăşeşte capacitatea de viteză a rudei sale ceferiste.

Trenul se formează pe la zece noaptea, la o parte de peron, într-un ungher întunecos al gărei, dincolo de garajul closetelor. Ochiul nu-l poate distinge de la distanţă, fiindcă e obscur ca o casă arsă. Urmezi pe tregherul care-ţi duce bagajele, după ce l-ai in­format conştiincios că ai bilet de clasa întăia. Ajungi. Ridici piciorul sus, mai sus, executînd solitar un exerciţiu de gimnastică suedeză, întîlneşti cu vîrful ghetei suspendate în văzduh, un fel de bancă ae­riană pentru oameni zburători: e prima treaptă a scării.

Aruncîndu-se de acolo în jos, un copil s-ar putea sinucide. Tregherul te împinge de la spate, te saltă, şi cu mînile încleştate de barele metalice, ajungi vertical. Intri. Funicularul cu bagajele te-ajunge din urmă. Tregherul aprinde un chibrit, scoate o lumî­nare din buzunar, şi la lumina flăcării gălbuie ob­servi că tregherul s-a înşelat: vagonul e de clasa treia.

― Nu, domnule, te asigură tregherul ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, e de-a-ntîia. N-aveţi decît să vă uitaţi.

― Păi m-am uitat.

― Nu, boierule, cetiţi ce scrie pe vagon.

Te dai jos din nou şi-ntr-adevăr vezi că are drep­tate iniţiatul. Vagonul a fost de clasa treia, sau, mai exact, a fost destinat clasei a treia ― cifrele zugră­vite vorbesc ritos ― dar o mînă care mînuia o bucată de cretă a anulat cifrele preexistente, scriind alături cu cifră romană şi litere explicative: clasa I. Dacă tot nu te-ai convins, faci un pelerinaj de-a lungul trenului. Toate vagoanele sînt de clasa treia, afară de cel poştal care-i de lux ― dar mînuitorul de cretă a decretat că unele sînt de-a întîia, altele de-a doua, celelalte lăsîndu-le să fie de-a treia. Te întorci deci şi abia atunci îţi dai seama că trenul Iaşi-Bălţi nu e un tren, ci o satiră. Toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu; ierarhiile şi prerogativele respective, sînt fapta omului. Vagoanele de clasa treia sînt oamenii în faţa lui Dumnezeu, la origină: egali. Adăugirile cu creta, creatoare de ierarhii, sînt o lecţie dată omului trufaş: va plăti biletul de clasa întîia, dar va merge în vagonul egal cu celelalte în faţa cerului. Diferenţa costului, între biletul de-a treia şi cel de-a-ntîia, va fi o penitenţă pentru conştiinţa monetară a omului.

Acest tren stă în întuneric, ca ochiul de haiduc subt încruntarea sprîncenei stufoase, din clipa for­mării pînă-n zori, cînd va ajunge ― la un ceas oare­care, întotdeauna variabil ― la destinaţie. Pasagerii ocupanţi sînt forme obscure, pe care te vei deprinde să le cunoşti cu urechea, nu cu ochiul, aşa cum dis­tingi instrumentele muzicale. Auzi de pildă o mică pocnitură uscată ― asemănătoare cu explozia minia­turală a unui purice strîns între două unghii, sau cu sunetul copcii închise prin apăsare ― această poc­nitură situată la înălţimea capului omenesc e urmată vertiginos de o expulzare ţîşnitoare. Ai intuiţia că cineva a scuipat printre dinţi. Mai mult: că te-a scuipat. Dar sunetul şi expulzarea se repetă din secundă în secundă. Cineva-şi mănîncă unghiile? Dar ţîşnitura intercalată între două pocnete? Rozătorii de unghii macină necontenit, dar nu scuipă necon­tenit. Ce-o fi? Explicaţia o ai îndată ce flacăra unui chibrit aruncă o palpitaţie de lumină asupra sune­telor enigmatice. Podeaua e albă ca de o mătreaţă, care a căzut şi pe bancă, şi pe genunchii călători­lor. A nins? S-au scuturat crizanteme veştede? E presărat vagonul cu parmezan? A tăiat cineva două­zeci de volume, risipind strujituri de hîrtie?

Nu!

Muzicantul pocnetelor e un mîncător de seminţe.

...............................

Între timp, trenul merge la trap. Maşina trage, dar suferă îngrozitor. Îi auzi respiraţia grea, şi ţi se face milă. O compătimeşti ca pe un cal prea împovărat, bătut cu coada biciului. Vagoanele sînt mătăhăloase, grele şi dezarticulate. Scîndurile tremură ca ale şan­dramalelor cînd trec pe străzi camioane grele, fieră­riile se zbat şi sună, ca lanţurile unui siberian convoi de condamnaţi politici, geamurile dîrdîie şi cad sin­gure ca portretele din cuie şubrede.

Dese opriri. Te uiţi crezînd că ai ajuns la o gară. De unde! Alte raţiuni, care-ţi scapă, determină aceste opriri. Ai impresia că faci parte din convoiul mor­tuar al unui om politic, staţionînd în faţa tuturor monumentelor şi clădirilor oficiale, pentru discursuri şi prohod. Dar aceste opriri în noapte şi tăcere, de la o vreme iau un caracter straniu: vîntul şuieră, stele nu-s, oameni nu-s, întuneric e... Poate că se oficiază un sabat nocturn. Mai că-ţi vine să intri din nou în compartimentul basarabean. Dar trenul porneşte. Rămîi pe culoar.

Încetul cu-ncetul, mergînd, oprindu-te, legănîndu-te, cutremurîndu-te, suflat de vînt, bătut de ploaie, cu­prins de somn, rezemîndu-te de pereţi bolnavi de friguri, nu mai ştii: dormi, eşti treaz? Eşti în tren sau trenul e în tine? Eşti în convulsiunile opace şi ob­scure ale metempsicozei. De cînd ai plecat? De unde ai plecat? Încotro?... Trenul se opreşte. Simţi că se întîmplă ceva jovial. Auzi un nume: Foleşti, făcut parcă din sonorităţi culinare. Vezi agitaţie. Călători adormiţi se deşteaptă şi pornesc zburliţi şi buhoşi cu paltoanele pe umeri, cum se duc în plină noapte, prin ogradă, cei care au closetul în curte. E un flux general spre ceva. Colectivitatea călătorilor te mînă spre scopul necunoscut.

O baracă de scînduri, cu miros de bucătărie şcolară. Pasagerii răsar de acolo ducînd în mînă, cu precauţiuni înduioşate, un fel de prunc liliputan în pe­linci de hîrtie.

Aha! Pîrjoale!

De asta s-a oprit trenul. Adică s-a oprit la gară, dar gara Foleşti nu-i decît pseudonimul ceferist al pîrjoalelor de la Foleşti. Dacă nu-s gata cînd ajunge trenul, fochistul aşteaptă pînă cînd apar. Căci pîrjoalele de la Foleşti nu-s ca cele de la Paşcani, Mărăşeşti sau Făurei. Ţi le dă fierbinţi, fumegînde, nu în farfurie ― farfuria e o profanare a pîrjoalei ― ci în hîrtie. Pîrjoalele de la Foleşti nu-s numai delectabil aliment, ci şi un calorifer. Ţii în mînă porţia de pîrjoale, cum ai sta la foc, dezmorţindu-te. Abia după ce şi-au isprăvit oficiul caloric pîrjoalele de la Foleşti, a căror grăsime ţi-a uns palmele, pă­şesc spre gură. E o fericire generală, o înfrăţire întru pîrjoale. Cînd trenul porneşte, un cor de clefăiri miloase ― asemănătoare cu fleaşc-fleaşcul galoşilor prin glod moale ― glorifică pîrjoalele de la Foleşti. Iar feţele celor care dorm, cu pîrjoalele în ei, zîmbesc unsuros ca bălţile în soarele de april şi ca bucătăresele mame în a opta lună. [...]

*
Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atît de dens, atît de materializat, încît îţi venea să-l dai la o parte cu mînile ca pe o perdea înnăbuşitor de grea. Mîncatorii de seminţe, spărgeau şi scui­pau. Fumătorii fumau. Fereastra ― închisă. Astfel, ploaia, în loc să intre direct, se prelingea. Pasagerul din faţa Olguţei ofta a somn. Trecuseră de Ungheni. Olguţa ocupa colţul dinspre culoar. Flăcările de chi­brit, sperios dilatate, îi familiarizaseră ochii cu feţele tovarăşilor de călătorie. Pe banca din faţă, lîngă fereastră, un popă basarabean invoca vicleşugul lui Ulysse cu calul troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, încălecat de cel mai ghiduş zîmbet al anti­chităţii, în pîntecele formidabilei jucării, în loc de tărîţe, o armată întreagă ducea în Troia gloria lui Ulysse. Astfel şi popa. Plătea un singur bilet, dar în pîntecele său călătoreau desigur preoteasa, dască­lul şi diaconul. Un antereu de postav cenuşiu, îm­brăca enormele forme. Pe piept, legată cu un lanţ de argint, un fel de frînghiuţă metalică, îi atîrna o cruce masivă ca o ancoră. O barbă cu dimensiuni de lopată, în flacăra chibritului, strălucea arămiu ca un samovar. Cîrn, popa avea fălci proeminente ca şoldurile fetelor precoce. Un ten de salam şi o duhoare de rachiu arătau efectul rachiului şi cauza tenului. Adormise imediat, cu genunchii crăcănaţi, proptindu-şi burta. Sunetele dominante ale somnului său erau un "hoor" formidabil de orgă într-o ca­tedrală, şi un "fiss" uşurel ca dezumflarea unui pneu de bicicletă. Se nemeriseră trei rusnaci zdraveni, pe aceeaşi banchetă cu ecleziastul, dar, alături de el, deveneau pigmei, ca vapoarele româneşti alături de un transatlantic.. Somnul suveran al feţei bise­riceşti părea tot un fel de slujbă ortodoxă, căreia ceilalţi îi dau smerită ascultare, căci treptat, renunţînd la seminţe şi ţigări, din căscat în căscat, din sucire în sucire, din mîrîit în mîrîit luaseră şi ei calea somnului, intonîndu-i liturghia pe nas.

Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea respiraţiei unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din pufuri de păpădie. Fumuriu, plin de lumini ne­liniştite, te mirai că nu circulă prin compartiment, dezagregat în particule de puf călător. Cîtă vreme lumînarea lipită pe marginea ferestrei arsese, zîmbind serviabil şi complice tuturor pasagerilor, scosese un carneţel soios, cu foile împărţite-n pătrăţele vio­lete, şi un ciot de creion, aşa de mic, încît îl prindea cu buricul a trei degete! Degetele deveneau creio­nul, iar creionul dispărut devenea un vîrf de grafit răsărit din împreunarea celor trei degete. Scria cifre scărpinînd şoriceşte hîrtia, în timp ce faţa lui făcea cu ochiul, zîmbea sfredelitor, avînd aerul că trage pe sfoară pe cineva foarte mic ascuns în carneţel. Avea degete neastîmpărate. După ce se stinsese lu­mînarea, ochise un chibrit lepădat pe marginea fe­restrei alături de cascada îngheţată a spermanţetei, şi începuse să-şi sfredelească urechea. Adormise cu chibritul între degete, proiectînd poate o societate pe acţiuni pentru exploatarea cerumenului ocnaşilor şi al clerului ortodox.

În somnul general, numai Olguţa era trează. O fericire gravă în adîncul sufletului, ca o peşteră pentru solitară închinare, bătută de valul viu al inimii; şi o veselie şcolărească în ochi şi pe obraji. Pe Dănuţ călătoria într-un astfel de compartiment l-ar fi făcut să sufere; pe Olguţa o distra. Realităţile cele mai supărătoare îi păreau jucării făcute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguţa să urmeze regulat tratamentul unei măsele cariate, de pildă, nu era atît cochetăria sau grija de sănătate, cît anti­camera, odioasă pentru majoritatea pacienţilor, pe care o făcea la dentist. Niciodată nu-şi lua cărţi de cetit. Privea şi asculta. După trei zile de antica­meră, în care răstimp descifrase toate ticurile, par­ticularităţile şi slăbiciunile tovarăşilor de suferinţă, devenea confesorul lor, convorbind cu fiecare în sti­lul lui; cu unul clătinînd din cap în faţa infernului dantesc al periostitei acute, pe care pacientul îl in­vocă măgulit într-o măsură de această suferinţă nu­mai de el cunoscută; cu altul, filozofînd asupra leacurilor băbeşti superioare celor inventate de doctori, de vreme ce ierburile şi buruienile de leac sînt date de Dumnezeu, pe cîtă vreme doctoriile sînt fabricate de mizerabilii exploatatori ai durerii umane, farmaciştii, complicii medicinei; cu altul spăimîntîndu-se de imoralitatea copiilor de azi.

Mirosul compartimentului, însă, era şi el distrac­tiv, dar mai puţin decît restul. Se pregăti să iasă, punîndu-şi mănuşile. O intervenţie neaşteptată o re­ţinu. Pasagerul de peste drum, de cum adormise, se lăbărţase posesiv, cu cizmele în chip de praştie uriaşă. Se vede însă că avea somn neliniştit. Călă­rită de un diavol nevăzut, o cizmă săltă căzînd greu pe banca din faţă, alături de Olguţa. Diavolul des­călecă, lăsînd-o în mînile Olguţei, care o apucară de vîrf şi de călcîi, o săltară, lepădînd-o în şanţul obscur dintre banchete. Boc! făcu cizma căzînd. Dar pasagerul nu se trezi. Avea un somn ermetic, încuiat, ferecat şi oblonit. Ar fi putut să-l radă bărbierul complect, barbă, musteaţă şi tidvă, fără ca să-l deş­tepte.

Din nou acelaşi diavol călăreţ de cizme adormite încălecă cizma. Hop! Căzu alături de Olguţa, în acelaşi loc. Cu pieptul zguduit de rîs, Olguţa-i făcu vînt. Un nuc pe care-l scuturi n-ar rămînea mai placid decît pasagerul cu cizme saltatorii. Lupta din­tre diavolul iuftului şi mînile Olguţei dură cîtăva vreme. Din nou, cizma epileptică, fidelă aceluiaşi parcurs, săltă alături de Olguţa. Lupta devenise mo­notonă. Olguţa medită o clipă, luă cizma de bot şi de călcîi, şi o aşeză alături între genunchii veci­nului cu suflare usturoiată. Acolo cizma se stabili, ca un corn căzut de pe fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguţa se ridică, bîjbîi cu mîna dea­supra, descoperi o caschetă rusească, o luă şi decoră cu ea botul cizmei calmate.

După această ispravă ieşi pe coridor.

Ivan Turbincă din povestea lui Creangă este in­vitat de un boier să-şi petreacă noaptea într-o casă blestemată, sălaş de diavoli împieliţaţi şi de duhuri necurate. Optimistul Ivan se duce, se dezbracă, pune turbinca subt pernă şi dă să doarmă. Deodată perna fuge. Trosc, răsună o palmă pe obrazul lui Ivan, ca şi cum noaptea, căpătînd subit braţe, ar fi devenit agresivă. Poc, un scaun cade. Pîrr, un dulap sare. Mesele ţupăie, scaunele saltă, dulapul se zbate, oghialul lui Ivan devine o furtună, patul un galop; po­delele duruie; soba strănută; plafonul scuipă; păreţii ghiontesc... Pii!

"Paşol na Turbinca!" se supără Ivan şi, absorbiţi de năzdrăvana turbincă, diavolii şi duhurile necurate se năpustesc în ea, să le arate el Ivan cît îi de sfîntă bătaia lăsată de Dumnezeu în pumnii creştinului. Olguţa n-avea turbincă, şi coridorul turbase. Vîntul era în ploaie ca panica într-o mulţime de femei despletite şi desculţe.

Îmbulziri, ropote repezi, şuiere lungi, oftări, ge­mete, cutremurări. Ploua în coridorul vagonului ca într-o clopotniţă ruinată. În cadenţe, repezi şi stă­ruitoare coborau picături. Un tic-tac, tic-tac, umed şi înfiorat. Era chinuitoare această picurare monotonă, ca o obsesie ritmică din care nici o melodie nu se desprinde. Afară, uuitul vîntului şi foşnetele sfîşiate ale ploii, prin întunericul opac, dădeau un fior de pustiu polar. Nu puteai să-ţi închipui că-i vară, nici toamnă, nici iarnă. Ploaia, noaptea şi frigul umed te izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri, prin care mişcarea trenului părea ceva subpămîntean, un fel de exod de sicrie, legate cu lanţuri, pornite în sabat dement prin miezul pămîntului.

Podelele tresăltau, pereţii tremurau ca zguduiţi de hohote de plîns, roţile păreau ale sughiţului nu ale trenului, uşile clănţăneau, încheieturile trosneau, fe­restrele cu bufnituri şi zăngăniri hîrbuite cădeau, pulverizînd săgeţile apoase ale ploii. Nimic nu era sigur. Toate corpurile solide pe care pasul le calcă şi de care umerii şi mînile se reazămă bălăbăneau gata să sară, ca lemnele căzute pe o apă umflată de ploi.

Olguţa era îmbrăcată subţire; un pardesiu de voiaj peste bluza de vară. Tremura pe coridor, făcînd paşi repezi de-a lungul, atentă la piedicile aritmice ale mersului hurducat. Se lupta cu ferestrele. Se pasio­nase vînătoreşte.

Zang!

Căzuse.

Se repezea, prindea mînerul de jos, în timp ce ploaia-i izbucnea în faţă, înţepătoare ca un lan apos de ovăz, trăgea în sus cu toată puterea, şi dibuind la noroc, ajungea să-l stabilizeze.

Zang!

Altul căzuse.

Trecură şi Foleştii, cu pelerinajul pîrjoalelor. Cori­dorul se umplu cu bucăţi de pîne şi hîrtii uleioase. Viaţa adormi din nou în compartimentele de întu­neric, cu stomahul plin. Se înşirară iară, de gemăt, negură şi ploaie, orele lungii nopţi. Îţi venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipăindu-te la lumină, să te asiguri că exişti; sau să-ţi vorbeşti singur, ascultîndu-te, cum suni o monedă de argint să vezi dacă nu-i falsă.

Lumina zorilor în nouri şi ploaie fu de culoarea scuipatului, lumină totuşi, după o noapte de neant. Pe ferestre şi înăuntru, formele realităţii apărură din nou, mahmur concrete. Ca nişte pelerini ai ploilor, stîlpii de telegraf răsăriră, lungi, de o ascetică slă­biciune, înclinaţi în mers. Cîmpiile, ca nişte foaste bălţi, din zare în zare îşi înşirau tipsiile de glod şi ploaie sură. Apărură gări pămîntii, ca scoase din etuvă.

Lipovenii, cu ample bărbi de culoarea vulpii, căzînd pe cămeşile ruseşti, încinşi cu frînghie sau cu­rea, cu cizme nalte, hirsuţi şi fioroşi, priveau trenul cu ochi albaştri ca cerul pozelor cu îngeri, ridicind în ploaie nasuri de copil cîrn, cu faţa turtită la fe­reastră. Priveliştele se-nşirau atît de identic plane, cu ploile încîlcite de cerul lor scămos, încît, privindu-le, aveai impresia că stai locului. Şi cerul, şi ploaia, şi cîmpiile aveau culoarea bătrîneţii şi a vetrelor stinse în frig de iarnă. O rază de soare, căzînd în mijlocul lor, ar fi izbucnit în plîns, frîngîndu-se...

În această lumină, pasagerii cu feţele mîncate parcă de molii, începură să clipească, frecîndu-şi ochii. Popa îşi suflă nasul ― un fel de cor de cucoşi ― într-o vastă batistă în care ar fi încăput măcar un kilogram de colivă ― dînd semnalul deşteptării. Conductorul apăru, cu felinarul aprins, colectînd biletele celor care rămîneau la Bălţi.

Trenul se oprise în faţa unui loc viran. Mai încolo, un grup de birjari bărboşi ca nişte patriarhi, aşezaţi pe capra unor trăsuri minuscule, cu spetează joasă, un fel de sănii cu roţi ― gesticulau cu biciuştile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toţi păreau călugări deghizaţi în birjari.

Olguţa coborî din tren cu valiza în mînă, dar nevăzînd gara, crezu că s-a înşelat.

― Aici e Bălţi, domnule? întrebă ea pe moşneguţul cu miros de usturoi.

― Bălţi, Bălţi, dădu el energic din capul de păpă­die. Aci forte mult bălţi este.

― Aici e gara Bălţi? repetă Olguţa întrebarea către conductor.

― Nu e gară, da e mai aproape de oraş, răspunse el flegmatic. Gara a făcut-o un boier, pe vremea ruşilor, da o făcut-o pentru daraverile lui. Dac-o făcut-o din punga lui!

Porni spre trăsură. Făcu trei paşi, şi deodată îşi simţi piciorul din urmă prins, smuncit şi aspirat ca măseaua de un cleşte dentar. Trase. Piciorul se uşu­rase straniu. Privi: pantoful dispăruse. Întoarse capul şi abia avu vreme să-l mai găsească. Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase flori carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa cînd insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele negre asu­pra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, venindu-i în ajutor. Se rezemă de umărul lui ― mirosea a ţol plouat ― şi, sărind într-un picior, izbuti să ajungă la trăsură. Fără să pregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. Celălalt pantof zvîrlit de mîna Olguţei fu oferit ofrandă glodului care-l înghi­ţise şi pe întîiul. Între timp, birjarul Olguţei făcea semne disperate, vorbindu-i pe ruseşte. În clipa cînd pantoful al doilea porni, birjarul se şi precipitase, cu o siluetă de scafandru. Se întoarse îndărăt aducînd în fiecare mînă cîte un animal inert şi inform, ase­mănător cu godacul tăvălit prin glod. Metamorfozaţi de glodul Bălţilor, pantofii Olguţei, uitîndu-şi tre­cutul, căpătaseră dimensiuni de opinci cu obielele în ele. Forma lor de odinioară faţă de cea de acum era ca o seminţă alături de monstruosul şi guşatul dovleac răsărit din ea.