X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

În realitate cel mai îngăduitor Domn faţă cu evreii au fost Cuza Vodă. El le-a deschis şcoalele româneşti din care a ieşit tinerimea evreiască care face cu atîta foc parte din Alianţa izraelită, el le-a dat egalitatea drepturilor civile, el a început a înrola pe cîte unul în armată, dîndu-i ocazia de a deveni ofiţer; el în sfîrşit dispusese prin Codul civil norma după care evreii pot deveni cetăţeni români; bineînţelegîndu-se însă că n-avea aface decît cu evreii ca indivizi, nu cu ei ca rasă organizată şi strunită din partea Alianţei.

Ex nihilo nil fit.

Cine n-a avut drepturi nu le are nici astăzi. Evreii, consideraţi pururea ca străini în ţară şi fiind străini în realitate, căci nu vorbesc româneşte în familie, au o lege deosebită de aceea a celorlalţi locuitori şi nu s-amestecă cu ci prin căsătorii, vor rămînea străini pînă ce nu vor deveni români. Deşi limba nu e singurul semn caracteristic al naţionalităţii, totuşi el e un semn principal. Pe cîtă vreme nu vor vorbi în familie româneşte, nu-şi vor ţinea socotelele şi registrele de comerţ în româneşte, nu vor priimi în şcoale şi sinagoge limba româneascâ ― în sinagoge, de nu pentru partea strict rituală, cel puţin pentru predici — nu vor putea fi consideraţi ca români.

Dar pretinşi români cari [î]ncep activitatea lor de fii ai patriei prin a denunţa şi calomnia patria lor şi prin a-i impune condiţii internaţionale de existenţă, sau neexistenţă asemenea români nu admitem noi şi nu-i admite nimeni.

Orice s-ar zice aşadar, uneltirile Alianţei pe lîngă Congres constituie din partea membrilor pămînteni ai acelei Alianţe un act de înaltă trădare ; ameninţarea cu intervenţia străină, cu nerecunoaşterea independenţei ţarii.

Aceste uneltiri au făcut pe evrei să piarză pînă şi pe puţinii lor amici sinceri dintre români, căci asemenea amici existau. Existau între români bărbaţi de bună-credinţă, bogaţi, cu desăvîrşire neatîrnaţi de capitalurile evreieşti, cari aspirau la soluţiunea cea mai favorabilă evreilor, pentru că aşteptau prin aceasta crearea unei puternice clase de mijloc în Moldova. Dar premiza acestor speranţe şi aspiraţiuni era cel puţin posibilitatea ca evreii să devie români. Din momentul însă ce-i vedem aliaţi cu toţi străinii de pe faţa pămîntului contra ţării în care trăiesc şi a poporului de pe spatele căruia subzistă, din acel moment chiar acei puţini trebuiau să piarză orice speranţă. La străini s-au adresat pentru a căpăta drepturi, de la străini capetele: săi vedem cu ce se vor alege.

Evreii s-au amăgit asupra dorinţelor Congresului precum şi asupra art. 44, ba chiar ţara a fost amăgită de către roşii. Noi am spus-o însă din capul locului că nu înţelegem art. 44 şi că după el — un pretext cel mult — trebuie să se fi ascunzînd cauze politice de o greutate mai mare. Timpul din urmă a început să descopere puţin adevăratul înţeles al articolului menţionat; şi, dacă ne impunem tăcere în privirea acelui înţeles, o facem pentru că istoria art. 44: e încă în deplină fierbere şi nu avem rezultatele clare înaintea noastră.

În orice caz însă evreii vor fi aceia cari vor avea a regreta introducerea art. 44 în Tratatul de la Berlin.

[1 august 1879]

 

[„CARACTERUL OBŞTESC AL LUPTELOR..."]

 

Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-1 taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari.

În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendenţă reacţionară în înţelesul adevărat al cuvîntului, adecă tendenţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi şi că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserţiuni gratuite, adversarii noştri, dacă n-au minte, au cel puţin o gură, o gură ce pare a-şi fi arogat pe seamă-şi atribuţiunile tuturor celorlalte calităţi intelectuale pe care natura obicinuieşte a le dărui oamenilor. Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor ?

Dacă cineva se uită la teapa obicinuită a roşiilor, la Mihăleşti, Pătărlăgeni, Fundeşti etc., se întreabă cu drept cuvînt: mai au aceşti oameni şi alt merit, altă raţiune de-a juca vrun rol în viaţa statului decît pe acela că s-au întîmplat să fie români? Cam de contra bandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptăţirea lor de-a figura în viaţa publică a statului.

Iată cărui soi de oameni avem a mulţumi epitetul de reacţionari, iată oamenii esperimentelor cărora avem a mulţumi trista stare în care ţara a ajuns astăzi.

Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.

Ziarele roşii scriu de ex[emplu] contra evreilor. Oare se poate o dezminţire mai flagrantă a libertăţii, egalităţii, fraternităţii etc. ? Desigur că nu. Cu toate astea campionii acelor idei a devenit reacţionari şi combat în acest caz cu înverşunare principiile acelea cari, după evangelia Revoluţiei franceze, sînt mîntuirea popoarelor şi culmea tuturor fericirilor.

Cum se-ntîmplă dar că ceea ce ieri în toate cazurile era bun, mare, frumos şi folositor, aşa deodată să devie periculos ?

Iată dar că în acest caz reţeta Revoluţiei franceze s-au dovedit rea, ca şi în alte multe ocaziuni, că ideea statului concret a învins frazele; pericolele imediate ce ameninţă în mod invederat ţara au trebuit să le demonstre pînă şi roşilor că ideile politice cată să fie un rezultat al unei stări de lucruri nu viceversa.

Deosebirea între noi ai liberali, întru cît aceştia sînt de bună-credinţă — căci se-înţelege că nu vorbim aci de nuanţa Warszawsky-Mihălescu, care politiceşte ne e indiferentă, dîndu-ne numai ocazia de a discuta asupră-i pe terenul articolelor respective ale Codului penal, iar nu pe acela al intereselor publice — deosebirea este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice.

Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru cît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.

Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte, şi că daca se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar.

[3 august 1879]

 

[„LA 7 AUGUST..."]

 

La 7 august st[il] n[ou] Alianţa izraelită din Viena a trimis ziarelor de acolo următorul comunicat spre publicare :

Cele mai multe ziare reproduc în n-rul lor de azi dimineaţă un articol al ,,Cor[espondenţei] pol[itice"] asupra cestiuniei izraelite care cuprinde mai multe date inexacte. Mai întîi aserţiunea înaintată acolo că evreii din Moldova cheamă la ei pe toţi cunoscuţii şi pe toate rudele lor din Galiţia, Bucovina ş.a.m.d. pentru că în cel mai scurt timp vor căpăta drepturi egale cu românii, apoi cu evreii, atraşi de minciuna că vor deveni toţi cetăţeni liberi ai României, vin nu cu sutele, ci ca roiurile de lăcuste, aserţiunile acestea, zicem, sînt prin sine înşile neverisimile. Evreii din Gatiţia şi Bucovina desigur că mai nu au nevoie de-a dori libertatea ce li se promite în România. Abstracţie făcînd însă de la caducitatea logică a aserţiunii de mai sus, sîntem în stare de a constata, pe baza unor informaţiuni ce ne-au venit din parte autoritativă din oraşul de căpetenie al Moldovei, că în judeţele Botoşani şi Dorohoi, care desigur sînt celea despre care se poate menţiona în prima linie, n-au intrat în curs de mai mult de un an nici o singură familie izraelită. Valoarea aserţiunilor produse în articolul menţionat se ilustrează mai bine prin pasajul în care se zice că prefecţii români ar fi primit ordine ca la aplicarea legii de vagabondaj să uzeze de cea mai mare cruţare. De ce soi e acea cruţare se poate vedea din fotografiile pe care izraeliţii, pretinşi fără pasport şi mijloace de subsistenţă, încunjuraţi de pază militară, au cu toate astea o arătare atît de respectabilă încît mai nu ne putem închipui cum trebuie să fi arătînd în România burgejii respectabili sau boierii chiar. Toţi indivizii sînt îmbrăcaţi
foarte cuviincios. Sînt de izraeliţi, prinşi în Focşani, cărora nu li s-a putut face nici o altă imputare decît că în momentul apărerii lor înaintea organelor autorităţii n-au fost în poziţie de a se justifica asupra protecţiei de care se bucură şi asupra plăţii birurilor şi sînt, în parte, persoane cari trăiesc acolo de mai mult de 30 de ani cu familiile lor. Hrănitorii familiilor lor fură duşi în chipul acesta, sub escortă, pînă la graniţa ţării. Consulatul C[ezaro]-r[egesc] austriac din Focşani ştie asemenea despre doi supuşi austrieci cari petreceau vremelnic acolo pentru cumpărare de grîne şi cari, cu toate paspoartele legale arătate, fură depărtaţi peste graniţă.

Faptele citate, ce ni s-au comunicat dintr-o parte vrednică de crezare, vor ajunge pentru ca cineva să-şi facă idee justă despre descrierea trecută în ,,Corespondenţa politică".

După ce Alianţa din Viena a cîştigat primii lauri fotografici, trebuiau să urmeze şi alţi demni imitatori ai procedurei de mai sus.

D.A. Löwy, secretarul Alianţei engleze, Anglo-Jewish Association, publică în „Times", sub data de 8 august, următoarea scrisoare :

Domnul meu! Consiliul societăţii Anglo-Jewish Association primeşte de la corespondenţi vrednici de crezare din diferite parţi ale României comunicaţiuni care-l silesc a presupune că autorităţile esercitează contra evreilor aceeaşi barbarie cu inimă împietrită care s-au manifestat în anii 1868 şi cei următori. Domnul Iassy, prefectul judeţului, au emis o circulară pentru suprimarea vagabondajului. Exmisiunea celor fără de căpătîi se-ndreptează mai cu seamă contra evreilor. Din Focşani societatea noastră a primit fotografia unui grup mare de bărbaţi cari au fost esmişi din acel district. Exilaţii vor fi espediaţi peste graniţă. Între acei cari sînt siliţi să părăsească în acest chip ţara se află persoane aşezate de mai mult de trei zeci de ani acolo. Unii dintre exilaţi sînt capii unor numeroase familii şi se hrăneau prin muncă onestă. Apelurile către autorităţile române au rămas fără de rezultat. Amploiaţii declară c-au fost rînduiţi de cătră superiorii lor să execute decretul de esmisiune cu toată asprimea.

*

„Fraternitatea" — organul bucureştean al Alianţei — n-a putut să rămîie afară din corul vocal atît de frumos aranjat în plîngere şi post universal de către coreligionari. La 27 iulie stil vechi, dată care coincide telegraficeşte cu data scrisorilor celor două Alianţe, ,,Fraternitatea" — deşi cu mai multă modestie şi c-un prefăcut sentiment de strictă legalitate — cuprinde, sub forma unei polemice cu „Războiul", următoarea revistă internă :

„Războiul" de la 19 iulie a.c. tună şi fulgeră contra evreilor din ţară şi mai cu deosebire împotriva atitudinei pasive a celor din capitală, fiindcă sînt aşa de nepăsători şi nu se scoală toţi ca un singur om să dezminţă într-un mod formal infamiile răspîndite de corespondenţii ziarului ,,Izraelitul", din Maienţa, că mai mulţi evrei care-şi cîştigă hrana lor într-un mod onorabil sînt transportaţi peste hotare sub pretest că sînt vagabonzi. „Războiu" se înşeală amar cînd susţine cu atîta cutezanţă că însuşi evreii cari locuiesc în ţară au denunţat aceasta. Nouă ni se pare că şi onor. redactori ai ziarului în cestiune ştiu foarte bine că mai toate foile din străinătate au corespondenţii lor în România şi că fiecare relatează după cum este informat. Ei bine, sînt oare evreii din ţară răspunzători pentru faptele relatate de corespondenţii foilor din străinătate, fie ele în favoarea sau în nefavoarea statului român? Trebuiesc ei oare să fie defăimaţi şi acuzaţi că sînt de rea-credinţă fiindcă nu protestează contra unor ţipete de durere fondate sau poate nefondate? După cum sîntem noi informaţi, ştirile răspîndite în acele foi, dacă nu sînt exagerate, dar nici cu totul inventate nu le putem numi. Chiar dacă numai o parte din ele ar fi adevărate, tot ne umple inima de oroare şi indignaţiune. Aceste fapte au mişcat poate şi inima unui bun creştin din corespondenţii ziarelor din străinătate, care a găsit cu cale a face un apel la tribunalul cel mai înalt, adică la opiniunea liberală a Europei civilizate, pentru ca prin reprezentanţii lor să se puie stavilă acestei persecutii înspăimîntătoare şi neomenoase.

Mai în toate numerile precedente ale ,,Fraternităţii" am semnalat mai multe cazuri de aceeaşi natură cari au avut loc în Galaţi, Bacău, şi Fălticeni, asupra cărora am şi atras atenţiunea guvernului, dar pînă în momentul de faţă n-am primit nici un comunicat prin ,,Monitorul oficial" dacă guvernul are cunoştinţă despre faptele ce am relatat precum şi ce măsuri ar fi luat pentru reprimarea lor. Proba cea mai invederată că aceste ştiri sînt adevărate este faptul că guvernul nu s-a grăbit pînă în acest moment a le spulbera printr-o dezminţire formală. Chiar acum avem Ia dispoziţie mai multe scrisori din Roman, Focşani, Buzău, Giurgiu, Rîmnicul-Sărat şi chiar din capitală cari se plîng de monstruoasa nedreptate ce au întîmpinat mulţi din coreligionarii noştri sub pretext că sînt vagabonzi. Ni s-a trimis chiar o poză din Adjud care reprezintă pe vreo treizeci de izraeliţi escortaţi ce au trecut prin acel oraş pentru a fi transportaţi peste graniţă. Noi nu ne împotrivim măsurilor d-a trimite pe vagabonzi peste hotare. Cînd sînt aplicate numai conform legilor ţărei, fiindcă în adevăr această clasă de oameni sînt pericoloşi societăţei. Guvernul voind a curăţa ţara de vagabonzi, mijlocul cel mai ne-merit ar fi fost, în ceea ce priveşte pe evrei, a se adresa de-a dreptul la comunităţile izraelite din ţară, cari, fiind mai bine informate, ar fi dat o mînă de ajutor în această privinţă. După cum sîntem informaţi vagabonzii sînt eliberaţi şi cei cinstiţi, cari n-au mijloace de-a satisface pofta agenţilor, sînt transportaţi.

*

După ce am reprodus ingenioasele probe de stil ale Alianţei de toate treptele, vom con-stata un lucru

Deşi „Fraternitatea" [î]i spune „Războiului" că se-nşeală amar cînd are cutezanţa de a susţinea că înşişi evreii din ţară ar fi denunţat străinătăţii pretinsele persecuţiuni, totuşi
sîntem în neplăcuta poziţie de a constata, din cele trei texte chiar publicate mai sus, că denunţarea aceasta mincinoasă n-a putut să pornească decît numai de la evreii din ţară, de vreme ce are aproape aceeaşi dată şi conţine în părţile ei aproape aceleaşi lucruri.

Alianţa din Viena posedă un grup de 28 evrei fotografiaţi.

Anglo-Jewish Association are un grup mare de evrei tot pe fotografie.

Inocenta „Fraternitate" are o poza cu aproape 30 de evrei şi e ştiut că 28 sînt aproape 30.

Apoi Alianţele străine indică izvorul; cea din Viena citează o parte autoritativă, adecă pe evreii din Iaşi, d. Löwy pe corespondenţii Alianţei din diferite părţi ale României.

Iată dar că evreii din ţară, pretinşii fii ai României, în vinele cărora, după d. Weinberg, curge sînge românesc, sînt complicii bine constataţi ai denunţătorilor din străinătate, complici şi prin cele ce zic şi prin împrejurarea că tac şi nu dezmint ştirile odioase răspîndite cu telegrafică repejune.

„Fraternitatea" e chiar mai bine informată : ea ştie că poza e a unor evrei din Agiud.

Ce-i cu fotografia din Agiud? Cine sînt acei respectabili 28 ai Alianţei vieneze, cine acei bieţi persecutaţi pentru cari se alarmează o lume?

Sîntem în poziţie a lămuri pe cititori.

Pe la finele lunei trecute o escortă de călăraşi conducea pe trei indivizi creştini, un secui, un german şi un rutean ni se pare, găsiţi fără căpătîi în ţară, pentru a-i preda în seama autorităţilor de graniţă austriace, spre a fi duşi la urma lor.

Convoiul ajunse în orăşelul Agiud. În acest orăşel 28 de negustori evrei, respectabili cum vine vorba, invită pe călăraşii noştri să se fotografieze cu ei într-un grup. Călăraşii, avînd ş-aşa staţie de popas acolo, nu se dau în lături, evreii se pun şir milităreşte, iar aripa stîngă şi cea dreaptă a grupului le formează călăraşii. Fotograful îşi aşază camera obscură şi eternizează, în folosul adevărului cu care se scriu istoria şi ziarele, grupul înfrăţit al vechilor români şi a românilor noi cu cusur.

După ce călăraşii şi cei trei indivizi creştini s-au odihnit îndestul în Agiud, convoiul a plecat mai departe.

Iată originea fotografiei trimisă la Viena, la Londra, la redacţia ,,Fraternităţii", despre care acum se vorbeşte în presa europeană.

În contra celor 28 de respectabili mincinoşi se urmează în acest moment instrucţia în corecţional.

Ei bine, iată oamenii cari pretind că sînt fii ai României şi cari vor drepturi egale cu românii.

[5 august 1879]

 

[„CÎTEVA NUMERE CONSECUTIVE..."]

 

Cîteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîta superfluenţă de iubire şi de grijă pentru Dobrogea încît lucrul din capul locului nu ni se pare curat.

N-am văzut încă niciodată tratîndu-se vreo cestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele şi discuţiile pretextate să nu se ascunză ori vrun interes esclusiv al gaştei sau unul şi mai esclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleştilor.

De aceea, deşi nu putem cunoaşte încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuşi ni se răceşte inima cînd îl vedem apărînd în acel ziar care de cînd e n-a făcut decît propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Daca-şi aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, daca-şi aduce aminte fraza că „naţiunilor moleşite trebuie să li se ia sînge" cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes estraordinar cată să fi ascuzînd sau intenţia de a face treburile cuiva din demnul partid roşu sau în fine intenţia de a ruina noua provincie şi de a băga nepacea şi intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.

*

Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roşu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de

tradiţie. Necrezînd în nimic decît în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul şi interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naţionale sau economice. C-o mînă de Erostrat a dat apoi foc tutulor tendenţelor de conservare, fie pe terenul instituţiilor moştenite, fie pe acela al bunurilor materiale şi intelectuale ale naţiei. Gaşca roşie a prefăcut România în America, a făcut că în ţara noastră proprie începem a ne simţi străini.

Astfel — cosmopolit pînă în vîrful unghiilor — el şi ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generaţiei trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propăşirea spoielii şi feneantismului în ţară şi combătea prin pene oţelite a unor adevăraţi apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimei noastre prin centrele pline pe cît de lumină pe atît şi de corupţiune ale Apusului, începuse a împlea, ca buriana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile ,,hidoasei pocituri" s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare cari sînt totdeuna gata de-a se-nşira în rîndurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lîngă aceşti învăţaţi s-au adaos o masă nesfîrşită de oameni cu desăvîrşire inculţi, parte simpli şi de bună-credinţă, parte răi şi cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalităţii depline a celor neînvăţaţi cu cei învăţaţi, a celor muncitori cu cei leneşi, a celor bogaţi cu cei săraci trebuia să le surîdă neapărat. Pe cînd acum treizeci de ani înaintarea în funcţiunile statului era condiţionată prin bună purtare, onestitate şi ani de serviciu, acum funcţionarii harnici şi cu cunoştinţe sînt daţi afară sau rămîn staţionari în locul ce 1-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roşu, Mihăleştii, Pandravii, Stan Popeştii, Orăşenii ş.a. sînt numiţi de-a dreptul în funcţiunile cele mai importante, încît uşurinţa cu care sub roşii omul poate ajunge la vază şi averea dat naştere proverbului: ,,Numai cu roşii te poţi procopsi".

Şi toată suma aceasta de oameni ignoranţi, adesea necinstiţi, totdeuna comuni, nu trăieşte decît din traficul ideilor de naţionalitate şi libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuşi ei pretind a fi unicii reprezentanţi demni ai colonilor lui Traian şi, neavînd nici măcar putinţa de a pricepe în ce consistă naţionalitatea pe de o parte, libertăţile pe de alta, ei totuşi n-au nici o altă ştiinţă, nici o altă avere, nici un alt merit decît pe acela de a se gera în reprezentanţii acestor idei şi de a juca cînd rolul de „mîntuitori ai patriei", adecă de trădători de noapte şi vînzători de domnie, cînd pe acela de victime ale libertăţii şi naţionalităţii.