Afară strada a luat foc

Stephen King

Apocalipsul

(Flagelul)
(Titlul original: The Stand)

Afară strada a luat foc

Şi dansează un adevărat vals al morţii

Între ceea ce-i carne şi fantezie

Iar poeţii de aici

Nu scriu absolut nimic

S-au tras deoparte şi puţin le pasă

În confuzia nopţii

Încearcă să profite fiecare de momentul lui şi

Încearcă să-şi creeze o situaţie cinstită

Dar se pomenesc răniţi

Nici măcar morţi

Diseară în ţara Junglei.

Bruce Springsteen

Se vedea limpede că femeia nu poate merge mai departe!

Uşa se deschise şi apăru vântul,

Lumânarea se stinse şi apoi dispăru,

Perdelele se zbătură apoi apăru el,

Zise: "Nu-ţi fie frică,

Haide, Mary",

Iar ea nu se sperie

Fugi la el

Şi începură să zboare...

Mâna lui era într-a ei...

"Haide, Mary,

Nu te teme de Cel cu Coasa!"

Blue Oyster Cult

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

CE FEL DE VRAJĂ SĂ FIE ASTA ?

Country Joe and the Fish

Cercul de deschide

Avem nevoie de ajutor, îşi făcu socoteala Poetul.

Edward Dorn

― Sally.

Un mormăit.

― Trezeşte-te odată, Sally.

Un mormăit mai tare: las'mă-n pace.

Bărbatul o scutură zdravăn.

― Trezeşte-te. Trebuie să te trezeşti!

Charlie.

Vocea lui Charlie. Chemând-o pe ea. Oare de câtă vreme?

Sally reveni din adâncimile somnului, înotând până la suprafaţă.

Mai întâi aruncă o privire ceasului de pe noptieră şi constată că era 2.15 dimineaţa. Charlie nici nu ar trebui să se afle aici, în mod normal, ci la lucru, în schimbul trei. Apoi reuşi să-l privească pentru prima oară cum se cuvine şi ceva anume, un soi de intuiţie fatală, tresări în fiinţa ei.

Soţul ei era palid ca moartea. Ochii îi zvâcneau nervos şi-i ieşiseră din orbite. Cheile maşinii le ţinea încă într-o mână. Cu cealaltă o zgâlţâia în continuare, deşi Sally îşi ridicase pleoapele. Ca şi cum nu ar fi fost în stare să perceapă faptul că ca se trezise deja.

― Charlie, ce este? Ce s-a întâmplat?

S-ar fi zis că nu ştia cum să-i răspundă. Mărul lui Adam i se plimba inutil în sus şi în jos, dar în micul bungalou de serviciu nu se auzea alt sunet în afară de ticăitul ceasului.

― E foc? întrebă ea prosteşte.

Din câte era în stare să cugete în acea clipă, ar fi fost singurul lucru care îl putea aduce într-un asemenea hal. Ştia că părinţii lui pieriseră într-un incendiu.

― Într-un fel, da, îi răspunse el. Dar e mai rău de-atât. Tre­buie să te îmbraci, draga mea. Scoal-o şi pe Baby LaVon. Trebuie să plecăm.

― De ce? exclamă, dându-se jos din pat. Temeri din cele mai întunecate puseră stăpânire pe ea. Nimic nu mai părea să fie la locul lui. Era ca un vis urât. Unde? Ieşim în curte?

Ştia, de fapt, că nu era vorba de curte. Nu-l mai văzuse nicio­dată pe Charlie atât de înspăimântat. Inspiră adânc, dar nu simţi miros de fum.

― Sally, draga mea, nu mai pune întrebări. Trebuie să ple­căm. Departe. Scoal-o pe Baby LaVon şi îmbrac-o.

― Dar poate ar fi mai bine... Am timp să fac bagajul?

Chestia asta păru să-l pună în cumpănă. Să-l scoată de pe făgaşul său. Îi trecu prin minte că teama ei atinsese punctul maxim posibil, ca să constate apoi numaidecât că nu era aşa. Înţe­lese că starea soţului ei, pe care o calificase drept frică, era mai degrabă panică. Bărbatul îşi trecu absent mâna prin păr şi-i răspunse:

― Nu ştiu. Mă duc să văd cum bate vântul.

Ieşi din casă după ce făcu această afirmaţie bizară, care pentru ea nu avea nici un înţeles, lăsând-o în frig, speriată şi dezorientată, în picioarele goale, îmbrăcată doar în cămaşa de noapte subţire. Parcă înnebunise. Ce avea de-a face vântul cu timpul de împachetat? Şi ce însemna "departe"? Reno? Vegas? Salt Lake City? Şi...

Îşi duse mâna la gât, străfulgerată de o idee.

Dezertare. Plecatul în miez de noapte însemna că Charlie plănuia să dezerteze.

Intră în cămăruţa micuţei Baby LaVon şi rămase o secundă în loc, nehotărâtă, privind copilul adormit în sacul roz, gros ca o pătură. Se agăţa de speranţa deşartă că nu era decât un vis extraordinar de intens. Care urma să treacă, iar ea avea să se scoale la ora 7, ca de obicei, o va hrăni pe Baby LaVon, va mânca şi ea, urmărind în acelaşi timp prima oră din programul "Azi", apoi avea să-i prăjească nişte ouă lui Charlie, la 8, când ieşea din schimb, după încă o noapte petrecută în turnul nordic al Rezervaţiei. Iar peste două săptămâni intra iarăşi de zi şi-i vor trece stările astea de nervi, iar atunci, când o să-l simtă noaptea alături, nici ea nu avea să mai viseze lucruri atât de nebuneşti ca acestea şi...

― Grăbeşte-te odată! îi şopti el înfierbântat, luându-i şi ultima urmă de speranţă. Nu avem decât foarte puţin timp, cât să pregătim câteva boarfe... Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, dacă o iubeşti, zise el arătând spre pătuţ, îmbrac-o imediat!

Tuşi nervos în palmă şi începu să scoată diverse lucruri de prin sertarele comodei, aruncându-le claie peste grămadă în nişte valize vechi.

O trezi pe Baby LaVon, încercând s-o aline cât putea mai bine; fetiţa, în vârstă de trei ani, era năucă şi nervoasă pentru că fusese sculată în crucea nopţii, drept pentru care începu să se smiorcăie, în timp ce Sally îi punea o bluză şi o salopetă. Plânsul copilului o înspăimântă şi mai mult. În mintea ei făcu asocierea cu alte momente când Baby LaVon, de obicei cuminte ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii provocate de scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. Frica se transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele pline de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau în urma lui ca panglicile decorative de Revelion. Le aruncă într-una dintre valize şi trânti capacul. Închizătoarea celui mai bun costum de baie al ei rămăsese afară, ar fi fost în stare să jure că se rupsese.

― Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i se ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să izbucnească iarăşi în lacrimi, exact în momentul când se mai potolise. Ai înnebunit? Au să trimită soldaţii după noi, Charlie! Soldaţii!

― Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe nimeni, spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă atât de mare, încât suna înfiorător. Draga mea, chestia este următoarea: dacă nu ne mişcăm fundurile foarte repede, nu mai apucăm să plecăm din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din turn. A apărut o defec­ţiune undeva, din câte îmi închipui. Şi de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, hohotind dement, fapt care o sperie mai rău decât orice altceva. Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte haine de-ale ei în celălalt geamantan. Iar în sacoşa albastră din debara îngrămădeşte restul. După aceea plecăm naibii de aici. Cred că scăpăm. Vântul suflă de la est la vest, slavă Domnului!

Tuşi iarăşi în palmă.

― Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi braţele în sus. Vleau tăticule! Hai! Calu', tăticule! Calu'! Haide!

― Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în bucătărie.

Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. Scotea banii ei de rezervă din supiera albastră de pe raftul de sus. Pusese deoparte vreo treizeci sau patruzeci de dolari ― bănuţ peste bănuţ, câte un dolar, sau chiar câte cincizeci de cenţi. Banii ei de casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât de improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate.

O dată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată nimic, refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea, Baby LaVon începu să plângă din nou. Sally se luptă să o îmbrace cu jacheta ei subţire, apoi aruncă majoritatea hainelor în sacoşă. Îngrămă­dindu-le claie peste grămadă. Ideea de-a mai îndesa ceva în cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra absolut nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui Dumnezeu că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu mai avea nevoie să se îngrijească de scutece.

Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată fugind cu adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă al uniformei maronii bancnotele mototolite de unu şi cinci dolari luate din supieră. Sally o ridică pe Baby LaVon. Aceasta se trezise de tot, ar fi putut merge foarte bine şi singură, dar Sally prefera s-o ştie la ea în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi sacoşa.

― Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu dol­meam...

― Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură Charlie, ridicând cele două valize.

Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi fixă. O idee prinse contur tot mai limpede în mintea lui Sally, până ce ajunse aproape o convingere.

― S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! Un accident. Chiar acolo.

― Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat privirile şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. Am deschis monitorul. Sally, toţi erau...

Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, în care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate.

― Cei de acolo sunt cu toţii M-O-R-Ţ-I, continuă el. Cu excepţia a unul sau doi, care s-au stins probabil şi ei între timp.

― Ce înseamnă M-O-L-Ţ-I, tăticule?

― Nu are nici o importanţă, scumpa mea, îi răspunse Sally, având senzaţia că propria-i voce ajunge până la ea cu greu, venind din fundul unui canion adânc.

Charlie înghiţi în sec. Avea senzaţia că i se rupsese ceva în gât.

― În mod normal, totul ar fi trebuit să se închidă ermetic în momentul în care ceasul s-a înroşit. Există un computer Chubb care comandă tot ceea ce se petrece înăuntru; despre el se afirmă că nu greşeşte niciodată. Am văzut pe monitor ce se întâmplă şi m-am năpustit pe uşă. M-am gândit că afurisita mă va tăia în două. Ar fi trebuit să se închidă în clipa când ceasul şi-a schimbat culoarea; şi n-am habar de câtă vreme era deja roşu când l-am observat. Cert este că am ajuns aproape de parcare atunci când am auzit poarta închizându-se cu o bubuitură în urma mea. Dacă mai întârziam doar treizeci de secunde, aş fi şi acum închis în camera de control a turnului, ca o muscă într-un borcan.

― Ce s-a întâmplat? Cum...

― Habar n-am. Nici nu vreau să ştiu. Tot ceea ce mă inte­resează este că i-a... că i-a U-C-I-S fulgerător. Dacă au nevoie de mine, trebuie să mă prindă. Este adevărat că primeam spor de periculozitate, dar în orice caz nu mă plătesc suficient ca să mă simt obligat să mai stau pe-aici. Vântul bate spre vest. Noi pornim spre est. Hai să mergem.

Pe jumătate adormită încă, prinsă în ghearele unui vis din care nu mai reuşea să scape, femeia îl urmă pe alee, către Chevro­letul lor vechi de cincisprezece ani, ce ruginea discret în bezna parfumată, de deşert, a nopţii californiene.

Charlie aruncă valizele şi sacoşa pe bancheta din spate. Sally rămase un moment lângă uşa din dreapta, cu fetiţa în braţe, uitân­du-se către bungaloul unde locuiseră timp de patru ani. Atunci când se mutaseră, reflectă ea, Baby LaVon mai creştea încă înăuntrul pântecelui ei, scenele de joacă de-a calul aveau să vină mult mai târziu.

― Hai, femeie! o îndemnă el. Urcă!

Sally făcu aşa cum i se spusese. Maşina ieşi cu spatele, iar farurile ei măturară timp de o clipă faţada casei. Reflexia lor în ferestre părea imaginea unei bestii hăituite.

Charlie se aplecase încordat asupra volanului, iar în lumina palidă a instrumentelor de bord i se zărea paloarea din obraji.

― Dacă porţile bazei sunt închise, am să încerc să forţez ieşirea.

Se vedea că vorbeşte serios. Femeia era convinsă de acest lucru. Simţi deodată cum i se înmoaie genunchii.

Se dovedi că nu era nevoie de asemenea măsuri extreme. Porţile bazei erau larg deschise. Un paznic moţăia cu o revistă în mână. Celălalt nu se vedea; poate garda nici nu era dublată. Se aflau acum în zona exterioară a bazei, unde exista un garaj de vehicule convenţionale ale armatei. Ceea ce se întâmpla în centrul bazei nu-i interesa câtuşi de puţin pe băieţii aceştia.

Mi-am ridicat privirile şi am văzut că ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu.

Sally se cutremură şi-i puse mâna pe picior. Baby LaVon adormise iarăşi. Charlie o atinse uşor şi-i spuse:

― Totul va fi bine, draga mea.

Când se iviră zorile, traversau Nevada mergând spre est, iar Charlie era scuturat mereu de tuse.

Captain Trips

16 iunie - 4 iulie 1990
L-am căutat pe doctor la telefon

Şi i-am zis doctore, doctore, te rog,

Simt că mă clatin şi sunt ameţit,

Spune-mi, oare ce oi fi păţit?

Nu cumva-i vreo maladie nouă?

The Sylvers

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept,

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Larry Underwood

CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1

STAŢIA DE BENZINĂ Texaco a lui Hapscomb se afla pe şoseaua US 93, chiar la nord de Arnette, un târg amărât cu patru străzi, la vreo sută şaptezeci de kilometri de Houston. În acea seară, toţi clienţii obişnuiţi erau de faţă, stând aşezaţi în preajma casei de marcaj din micul magazin, bând bere, discutând alene şi urmărind zborul fluturilor în lumina firmei imense.

Staţia îi aparţinea lui Bill Hapscomb, prin urmare ceilalţi îi arătau tot respectul, cu toate că nu era decât un nătărău. S-ar fi aşteptat la aceleaşi onoruri dacă ar fi fost adunaţi în localul de afaceri al oricăruia dintre ei. Drept e că nu aveau aşa ceva. Arnette trecea prin vremuri grele. În 1980, oraşul avusese două industrii, o fabrică de produse din hârtie (mai ales obiecte utile pentru picnicuri şi petreceri în aer liber) şi o uzină unde se construiau calculatoare electronice. Acum, fabrica de hârtie fusese închisă, iar uzina era în dificultate ― din câte se dovedise, calculatoarele puteau fi produse mult mai ieftin în Taiwan, exact ca televizoarele acelea portabile şi radiourile cu tranzistori.

Norman Bruett şi Tommy Wannamaker, care munciseră amândoi la fabrica de hârtie, trăiau din asistenţă socială, după ce le expirase perioada de ajutor de şomaj, cu o vreme în urmă. Henry Carmichael şi Stu Redman lucrau amândoi la uzina de calculatoare, însă nu depăşeau decât rareori treizeci de ore pe săptămână. Victor Palfrey era pensionar şi fuma ţigări din cele pe care ţi le răsuceşti singur, urât mirositoare, pentru că altele nu-şi permitea.

― Uite care-i părerea mea, le zise Hap, punându-şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se înainte. Ăştia ar trebui să tragă linie şi să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia. Să bage-n mă-sa datoria naţională. Avem şi tiparniţe, avem şi hârtie. Punem mâna şi tragem cincizeci de milioane de hârtii de câte o mie de dolari şi le dăm drumul în circulaţie, ca să aibă piaţă.

Palfrey, care fusese mecanic până în 1984, era singurul dintre cei prezenţi cu suficient respect de sine ca să-i atragă atenţia lui Hap când o făcea prea de oaie cu idioţeniile lui. Pregătindu-şi pe îndelete încă una din ţigările lui puturoase, îi spuse:

― Chestia asta nu ne-ar duce nicăieri. Dacă fac aşa ceva, ar fi exact ca la Richmond, în ultimii doi ani ai Războiului de Secesiune. În zilele acelea, când doreai o bucată de turtă dulce, îi dădeai brutarului un dolar de-al Confederaţiei, el îl punea peste turta dulce şi-ţi tăia o bucată având exact aceleaşi dimensiuni. Ştii, banii nu sunt decât simplă hârtie.

― Cunosc pe unii care nu sunt de aceeaşi părere cu tine, îi răspunse Hap acru. Ridică de pe biroul lui un dosar unsuros, cu coperte din plastic roşu. Le sunt dator indivizilor ăstora. Şi au început să cam dea semne de nervozitate.

Stuart Redman, poate cel mai tăcut om din Arnette, stătea pe unul dintre scaunele Woolco, din plastic crăpat, cu o cutie de bere Pabst în mână, privind pe fereastra mare a staţiei de benzină de-a lungul şoselei US 93. Stu ştia ce înseamnă să fii sărac. Crescuse chiar aici, în oraş, fiind fiul unui dentist care murise când Stu avea şapte ani, lăsându-şi în urmă soţia şi alţi doi copii, în afară de Stu.

Mama lui îşi găsise un serviciu la Red Ball Truck Stop, întreprindere de transporturi rutiere plasată chiar lângă Arnette ― Stu ar fi putut să o vadă chiar din locul în care stătea acum, dacă n-ar fi ars în 1979. Câştiga suficient pentru ca ei patru să aibă ce mânea, nimic în plus. La vârsta de nouă ani, Stu se dusese la lucru, mai întâi la Rog Tucker, proprietarul lui Red Ball, unde ajuta la descărcatul camioanelor după programul de şcoală, pentru treizeci şi cinci de cenţi pe oră, apoi la oborul de vite din Braintree, oraşul învecinat, unde, declarându-se mai mare decât era în realitate, fusese angajat ca salahor câte douăzeci de ore pe săptămână, în schimbul salariului minim.

Stând şi ascultându-i pe Hap şi pe Vic Palfrey cum se cion­dăneau în legătură cu banii şi felul lor misterios de a se evapora, îşi aduse aminte cum îi sângeraseră palmele, la început, din cauza şirurilor nesfârşite de cărucioare încărcate cu piei şi măruntaie cu care se lupta. Încercase să-şi ascundă mâinile de maică-sa, dar ea băgase de seamă, la mai puţin de o săptămână după ce înce­puse munca. Plânsese puţin din cauza asta, ea, care nu avea obiceiul să bocească prea uşor. Dar nu-i ceruse să renunţe la slujbă. Ea ştia care-i situaţia. Era o realistă.

Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu avusese prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi venea munca. Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de pneumonie în anul în care intrase el la oborul de vite, iar Stu nu îşi revenise niciodată deplin după şocul suferit atunci. Din cauza sentimentului de vinovăţie, presupunea el. Pe Dev îl iubise cel mai tare... dar dispariţia lui însemnase şi o gură mai puţin de hrănit.

În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl îndemnase să se ţină de sport, chiar dacă din cauza asta trebuia să-şi reducă numărul orelor de muncă.

― Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul te poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte-te la Eddie Warfield.

Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o familie chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise de glorie în postul de quaterback al echipei liceului din regiune, mersese mai departe, la Universitatea Texas A&M, datorită unei burse spor­tive, apoi făcuse parte timp de zece ani din echipa Green Bay Packers, de cele mai multe ori fiind rezervă a conducătorului de joc, cu excepţia câtorva partide memorabile, când jucase de la începutul meciului. Eddie era acum proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food din vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul "succes", te gândeai automat la Eddie Warfield.

Stu nu era quarterback şi nici nu se putea compara cu Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi începuse penultimul an de liceu se părea că ar fi existat şansa să capete, luptând, o mică bursă sportivă... apoi mai erau şi programele de muncă şi studiu, iar consilierul îndrumător al şcolii îi vorbise despre programul de împrumuturi în virtutea NDEA.

Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în stare să muncească. Era vorba de un cancer. Cu două luni înainte de a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l pe Stu să se îngrijească de Bryce, fratele mai mic. Stu refuzase atunci bursa sportivă ce i se oferise şi se angajase la fabrica de calculatoare. În cele din urmă, Bryce, cu trei ani mai mic decât Stu, fusese cel care reuşise să dea lovitura. El se afla acum la Minnesota, analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea des, iar ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, după moartea soţiei lui Stu ― răpusă de exact aceeaşi formă de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. Se gândi că poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit de un sentiment de vină... că şi lui ar putea să-i fie puţin ruşine din cauză că din fratele lui nu se alesese decât un banal băiat de gaşcă dintr-un oraş texan muribund, care-şi petrecea zilele în uzina de calcu­latoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la cârciuma Indian Head, unde se bea bere Lone Star.

Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu durase decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie purtase în pântece un singur copil, întunecat la piele şi atins de aceeaşi maladie mortală. Asta se întâmplase cu patru ani în urmă. De atunci, se gândise mereu să plece din Arnette, să caute un tărâm mai bun, dar uriaşa inerţie, specifică oraşelor mici, îl ţintuise locului ― cântecul moale, de sirenă, al locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte iubit în Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un suprem com­pliment, afirmând că este un "Tip Nemaipomenit".

În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate feţele, pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar pământul fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era străbătut decât de puţine maşini, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Hap rămăsese cu atâtea note neplătite. Însă, constată Stu, chiar în acel moment venea o maşină.

Se afla încă departe, cam la o jumătate de kilometru, iar ultimele raze de lumină ale zilei făceau să lucească stins cele câteva piese cromate ce-i mai rămăseseră. Stu avea ochi ageri şi-şi dădu imediat seama că era vorba de un Chevrolet foarte vechi, poate din '75, cu luminile stinse, mergând cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, şerpuind pe drum în toate părţile. În afară de el, nu-l mai văzuse altcineva.

― Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă pentru staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să zicem, la cincizeci de dolari pe lună.

― Păi să ştii că e mult mai mult de atât.

― Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem că e de cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul federal a făcut aşa cum pretinzi tu, a tipărit un camion de bani. Păi atunci, tipii de la bancă s-ar răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi cincizeci. Iar ţie ţi-ar merge la fel de rău.

― Corect, adăugă şi Henry Carmichael.

Hap se uită la el enervat. Întâmplător ştia că Hank luase obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din aparat fără să pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia că el ştie, prin urmare dacă Hank voia neapărat să ia partea cuiva, considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el.

― Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum zici tu, declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea pe care i le dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi începu să şi explice de ce.

Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare strâmtoare şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu totul cuvintele lui Hap şi urmări cum maşina îşi croia nesigur drum spre ei. După părerea lui Stu, n-avea cum să ajungă prea departe. Trecu dincolo de linia albă şi stârni colbul din marginea opusă a şoselei cu roţile din stânga. Acum se întorsese iarăşi, merse puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să se răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi ales drept reper marea firmă luminată Texaco, o coti spre aleea ce ducea spre aceasta, ca un proiectil ajuns spre capătul traiectoriei. Stu auzea de acum bine bătaia obosită a motorului, gâlgâitul sufocat al carburatorului pe moarte şi ţăcănitul supapelor care funcţionau aiurea. Nu nimeri prima intrare şi sări peste trotuar. Tuburile fluorescente de deasupra pompelor se reflectau în parbrizul murdar al maşinii şi era greu să vezi ce se petrece înăuntru; Stu distinse totuşi silueta vagă a şoferului clătinându-se moale o dată cu şocul. Maşina nu dădea nici un semn c-ar vrea să încetinească, înaintând constant cu cei douăzeci şi cinci de kilometri la oră.