Geografia Industriei

Geografia industriei
II.1. Clasificarea activităţilor industriale
Industria este activitatea cea mai caracteristică a lumii contemporane chiar dacă utilizează mai puţină forţă de muncă decât agricultura sau serviciile. Clasificarea activităţilor industriale depinde de natura procesului de producţie şi a materiilor prime. Trei tipuri de clasificări sunt mai frecvente în literatura de specialitate (P. Merlin, 1997; M. Derruau, 1998):

- industria grea / industria uşoară: distincţie clasică, fără o definire precisă. Industriile grele sunt cele care prelucrează materiile prime (combustibilii şi minereurile). Industriile uşoare utilizează produse semifabricate sau materii prime "uşoare", care pot fi transportate mai lesne la distanţă, neexistând dependenţa de locul de producţie. Distincţia între cele două categorii se referă şi la volumul sau la ritmul rotaţiei capitalului necesar: industria grea este cel mai adesea mare consumatoare de capital, care se amortizează greu, cea uşoară, dimpotrivă, consum redus şi ritm rapid de rotaţie;

- industria de echipament/industria de bunuri de consum, distincţie mai precisă. Industriile de echipament sunt cele al căror obiect îl constituie furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semi-fabricate şi mijloace de transport celorlalte activităţi economice (exploatările de minereuri şi combustibili, metalurgia, chimia grea, construcţiile de maşini, industria materialelor de construcţii). Industriile de bunuri de consum utilizează utilajele şi produsele semi-fabricate ale celei de echipament, valorifică materii prime vegetale şi animale, necesită investiţii reduse, corespunzând industriilor uşoare - textilele, electronica şi electrotehnica, mecanica fină, chimia de sinteză, pielăria, industria alimentară etc. Aceste distincţii sunt de multe ori artificiale. De ex. construcţiile de autocamioane pot fi privite ca industrii de echipament dar cele de autoturisme ca bunuri de consum deşi procesul de fabricaţie nu este prea diferit.

- un al treilea criteriu de clasificare poate fi imaginat raportându-ne la relaţiile între resursele mobilizate şi localizarea industriilor. Se pot distinge:

a) industrii dependente, fie de materiile prime, fie de sursele de energie. Cel mai tipic exemplu este cel al siderurgiei sau al prelucrării unor produse alimentare (zahărul de ex), fără ca dependenţa să fie absolută, recurgerea la importuri fiind tot mai frecventă, determinând o deplasare a producţiei dinspre zonele interioare, bogate în materii prime şi energie, spre zonele litorale ( Franţa, România, Germania);

b) industrii libere, acelea care nu cunosc constrângeri legate de accesul la resurse. Factorii care intervin aici sunt: existenţa forţei de muncă, a pieţei de consum, accesul la informaţie, concentrarea unor activităţi administrative şi financiare. Acest tip de industrii sunt mult mai difuze în spaţiu.

c) industrii induse, legate de necesităţile locale(regionale) ale populaţiei şi care trebuiesc amplasate în apropierea clientelei - industriile de materiale de construcţii sunt cel mai bun exemplu, dar şi cele agro-alimentare.

II.1.1. Concentrarea activităţilor industriale
Criteriile de clasificare menţionate au în comun inadaptarea la strategiile financiare ale proprietarilor de capital. Tradiţional se disting două forme de concentrare:

- orizontală, când întreprinderile ce produc aceleaşi mărfuri se regrupează, stabilind legături financiare în scopul măririi eficienţei, a reducerii concurenţei, constituirii monopolului asupra unor fabricaţii etc. Politica statului sprijină adesea acest proces;

- verticală, când o întreprindere investeşte în producţiile din amonte sau din aval. O industrie de consum poate investi în una de echipament sau în activităţi financiar-bancare de exemplu. Cel mai adesea, concentrarea financiară este rezultatul regrupării financiare a unor firme puternice în care domină capitalul bancar. Această concentrare financiară nu implică şi o concentrare geografică a activităţilor, dar poate oricând conduce la abandonarea unităţilor de producţie considerate nerentabile sau la retragerea de pe piaţa unui stat.
II.2. Industrializarea
Rolul, locul şi formele pe care le ia industria sunt fundamental diferite în funcţie de vechimea procesului de industrializare. Industrializarea timpurie este specifică în primul rând Europei de Nord-Vest, unde tradiţiile în domeniu urcă în secolul al XVIII-lea sau cel mult la începutul secolul al XIX-lea. Această formă de industrializare s-a bazat pe existenţa câtorva premize naturale şi economice:

- resursele de cărbuni - bazinele miniere Ruhr, Saar, Aachen (huile) sau Köln (lignit) în Germania; Silezia în Polonia, Limburg în Olanda, Flandra şi Valonia (nordul Franţei, Belgia), Lorena (Franţa); bazinele carbonifere britanice - Ţara Galilor, Midlands, Yorkshire, Nottinghamshire, Northumberland, Lancashire, Cumberland, Scoţia Centrală;

- resursele financiare şi instituţiile bancare aveau o tradiţie ce urca în Evul Mediu, legate de comerţul dezvoltat între puternicele centre urbane din nordul Italiei şi Ţările de Jos, iar mai târziu de acţiunile de exploatare şi colonizare a teritoriilor de peste mări de către marile metropole (Olanda, Marea Britanie, Franţa);

- mâna de lucru abundentă, datorită unei densităţi ridicate a populaţiei, utilizată pe măsură ce agricultura se modernizează iar instrucţia se generalizează;

- existenţa unei burghezii comerciale numeroase şi bogate;

- posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor produse finite, cu câştiguri mari (economie colonială), tipică Marii Britanii (textile);

Există unele diferenţe între vechile state industriale, din punctul de vedere al modalităţii în care s-au constituit bazele industrializării, care vor fi prezentate în cele ce urmează. Aceste diferenţe sunt strâns legate de ciclurile lungi ale economiei şi de inovaţiile tehnologice majore.

II.4. Factorii principali ai localizării industriilor
Localizarea activităţilor industriale poate fi definită şi interpretată la două scări diferite: mondială şi naţională. La scara mondială ea derivă din factori istorici. Condiţiile naturale intervin doar secundar însă decisiv provocând diferenţieri între statele aparţinând iniţial aceluiaşi grup.

La scară regională se distinge ca regulă generală căutarea costului minim de producţie. În anumite cazuri acest raport este eludat, de obicei din considerente strategice. Intervin tot mai mult, mai ales în statele dezvoltate contradicţiile între interesele particulare şi cele ale colectivităţilor publice sau naţionale ceea ce impune măsuri de coordonare, de orientare prin planuri de modernizare, dezvoltare şi amenajare regională, chiar în economiile cele mai liberale.

Preţul de cost al unei implantări industriale clasice provine din: costul energiei şi materiilor prime (inclusiv transportul), cel al forţei de muncă (inclusiv calificarea acesteia), accesul la pieţele de desfacere, prezenţa surselor de energie ieftină. Astfel, cu cât cantităţile de materii prime şi energie consumate sunt mai mari şi mai greu transportabile cu atât preţul de cost devine sensibil iar localizarea industriilor respective trebuie să ţină cont de abundenţa resurselor. Este cazul exploatărilor de huilă care au avut un rol fixator pentru siderurgie şi pentru alte industrii grele.

Un factor de localizare îl constituie şi legitatea care prevede că industria atrage industrie, proliferarea şi diversificarea ofertei activităţilor productive într-o regiune industrială veche fiind un fapt logic, general valabil.

Industriile de bunuri de consum sunt mai indiferente în localizarea lor datorită preţului de cost mai redus. Aici pot interveni tradiţiile unor activităţi cu caracter artizanal-manufacturier sau prezenţa unei forţe de muncă abundente susceptibilă a fi prost remunerată ori apropierea de marile pieţe de consum. Toate acestea fac ca aceste industrii să fie mai larg difuzate în spaţiu decât industria grea. Fac excepţie industriile de lux concentrate obligatoriu în marile metropole cu clientelă pretenţioasă (Paris, Londra, Milano etc.). O altă excepţie o constituie industriile ce prelucrează materii prime perisabile (de ex. unele fructe, sfecla de zahăr sau pescuitul ) care sunt astfel extrem de legate de sursa de materii prime.

Un alt factor în localizarea industriilor cu o importanţă decisivă în ultimul deceniu îl constituie inovaţiile tehnice. Acestea s-au făcut simţite de mult timp. De ex. echiparea râurilor din Alpi sau din Scandinavia cu hidrocentrale a permis concentrarea aici a electrochimiei, mare consumatoare de energie electrică. La fel, implantarea centralelor atomice în regiuni sărace în energii convenţionale au permis dezvoltarea unor zone din Franţa sau Belgia. Progresele în transportul la distanţă al energiei electrice au facilitat de asemenea dezvoltarea industriei, mai ales în statele de mari dimensiuni, cu spaţii largi nepopulate.

Explozia informaţională este însă inovaţia cu cel mai mare impact asupra localizării industriilor, tot mai multe activităţi industriale devenind indiferente la factorii menţionaţi. Privilegiate sunt acum regiunile care dispun de centre de cercetare, personal supercalificat şi o situaţie ultrafavorabilă faţă de marile axe de circulaţie ca şi o integrare avansată în circuitele financiar-bancare şi de relaţii internaţionale. Apariţia parcurilor de activităţi (sau ştiinţifice) sau a tehnopolurilor pe lângă marile universităţi ori institute de cercetare sunt deja obişnuite în statele occidentale (Sillicon Valley, Berkeley, Seattle în America, regiunea londoneză în Marea Britanie, regiunea pariziană sau Coasta de Azur în Franţa, Tsukuba în Japonia etc.).

Aceste noi localizări sunt extrem de difuze, în lungul axelor de mare circulaţie, dar şi în interior, telecomunicaţiile moderne reduc practic complet rolul distanţei ca frână în dezvoltarea activităţilor economice. Este motivul pentru care activităţile contemporane nu mai constituie factori de concentrare a populaţiei, acţionând dimpotrivă ca factor de dispersie. Clasicele raporturi rural-urban devin astfel istorie, comunitatea mondială (cel puţin în Occident) îndreptându-se cert spre cea ce unii numesc deja "satul planetar".

II.4.2. Factorii spaţiali ai amplasării activităţilor industriale
- disponibilităţile de teren, în vederea extinderii sau a construcţiilor anexe, multe delocalizări datorându-se tocmai constrângerilor determinate de creşterea aglomeraţiilor urbane sau de lipsa spaţiului disponibil;

- preţul terenurilor, responsabil de tendinţa delocalizării periferice sau a descentralizării în oraşe mici;

- calitatea terenurilor, iar în cazuri particulare abundenţa apei freatice sau a celei industriale, dar şi condiţiile hidrogeologice;

- calitatea deservirii, tot mai importantă - acces rutier, feroviar, reţele diverse sau mai frecvent aeroport;

- calitatea mediului, de asemenea tot mai importantă, mai ales pentru bunurile de consum, dar şi prin efectele negative legate de poluare.

Integrarea industriilor în mediul local a devenit capitală. De obicei, se consideră că oferta de noi locuri de muncă nu trebuie să depăşească un sfert din cele existente deja în alte activităţi, fără riscul declanşării unor perturbări sociale. Excepţie fac fostele state comuniste unde implantarea unor industrii în plin mediu rural era frecventă.

Cele mai multe industrii preferă mediul urban, cel mai des la periferia acestora sub forma zonelor industriale. Formarea acestora este veche, încă din secolul al XIX-lea(1897 la Manchester). Ocupă vaste suprafeţe (minimum 1ha dar depăşesc şi 1000 ha), distingându-se cele mono-industriale de cele cu activităţi diversificate.

Creşterea ponderii factorilor calitativi de localizare implică în prezent amenajarea aşa numitelor parcuri de activităţi capabile să ofere gama completă de echipamente şi servicii (tehnologice, ştiinţifice, industriale etc.). Forma cea mai avansată a acestora sunt tehnopolurile. Caracteristică acestora este aglomerarea unor activităţi cu caracter inovator, acceptate ca atare de către un comitet, combinând adesea cercetarea ştiinţifică cu activităţile practice. Obiectivul este acela de a facilita transferul de tehnologie între întreprinderi sau ramuri înrudite. Presupun obligatoriu existenţa unor incubatoare de afaceri sau pepiniere de întreprinderi, elemente cheie ale transferului tehnologic. Modelul l-au constituit câteva zone industriale din S.U.A. - autostrada 128 la Boston, Silicon Valley la sud de San Francisco, pe terenurile Universităţii Stanford. Ulterior s-au extins în Japonia (Tsukuba, cu Universitate proprie), M.Britanie (Cambridge), Franţa (Sophie-Antipolis la Nice, Meylan la Grenoble) chiar în Federaţia Rusă (Akademogorodok lângă Novosibirsk).

II.4.3. Efectele spaţiale ale dezvoltării industriei
Această activitate, deşi dezvoltată punctual are un impact deosebit în organizarea spaţiului, subordonându-şi adesea celelalte ramuri economice.

a) Un prim efect al dezvoltării industriei îl constituie specializarea regională şi diversificarea activităţilor economice. Tradiţional, întreprinderile cu acelaşi profil au tendinţa de a se regrupa în spaţiu fie din raţiuni obiective - prezenţa unor materii prime, fie a existenţei unor tradiţii - ceasornicăria în Jura, industria textilă în Flandra, cea porţelanurilor şi sticlăriei în nordul Cehiei etc. Comunităţile locale şi cele regionale caută totdeauna să diversifice profilul activităţilor industriale pentru a evita crizele sectoriale (care au afectat multe regiuni mono-industriale - Lorena în nordul Franţei, Midlands în Anglia. Între beneficiile specializării, care asigură produse competitive, adesea unicate şi necesitatea diversificării ofertei de mărfuri industriale se naşte astfel o competiţie care de multe ori conduce la formarea complexelor industriale. Acestea regrupează pe spaţii restrânse unităţi economice interdependente - unele specializate în produse de primă transformare altele în cele finite. Existenţa unor resurse complementare, cel mai adesea cărbune şi minereu de fier, conduce la apariţia combinatelor (cazul multor bazine de extracţie a acestor resurse), ce asigura un înalt grad de specializare locală, extrem de fragil, diversificarea activităţilor prin dezvoltarea industriilor conexe - mecanică în primul rând constituind o soluţie (cazuri tipice Reşiţa şi Hunedoara la noi);

b) Un al doilea efect îl constituie centralizarea activităţilor de coordonare, mai ales la nivel financiar. Remediul acesteia este acţiunea de descentralizare al cărei obiect este reducerea gradului de concentrare spaţială deciziilor puterii economice. Această acţiune a fost întreprinsă imediat după război în ţările occidentale (Franţa, Marea Britanie, Olanda), iar sub o formă particulară şi în ţările ex-socialiste. Prin mijloace financiare, fiscale, puterile locale au fost încurajate să dezvolte noi activităţi în urma unor studii serioase bazate pe analiza factorilor de producţie - calitatea infrastructurii, a forţei de muncă, posibilităţile de formare, de primire a specialiştilor etc. Transplantarea unor activităţi din marile concentrări industrial-urbane a reuşit atunci când acestea au suscitat activităţi induse şi când climatul economic local a fost favorabil (adesea şi calitatea mediului natural a avut un rol, cazul oraşelor franceze din zona alpină -Annecy, Grenoble).

Descentralizarea a afectat mult timp doar activităţile industriale nu şi pe cele de servicii. Astfel s-a ajuns la noi disfuncţiuni, efectul fiind adesea contrar - întărirea centralizării activităţilor la nivel de decizie politică şi economică, mărirea dependenţei ariilor periferice etc. Politicile de descentralizare a activităţilor terţiare din unele state ca Marea Britanie sau Franţa nu au dat totdeauna rezultate, legătura acestora cu mediul economico-social local fiind mult mai puternică. Astfel, planurile de descentralizare s-au derulat lent (între 1967-1991 în Franţa, fără mari rezultate, sau între 1946-1964 în Marea Britanie), lovindu-se de reticenţa factorilor politici (ministere mai ales, dar şi deputaţi, în afara cazului în care delocalizarea activităţilor nu afecta circumscripţia proprie).

Descentralizarea poate lua mai multe forme: transferul tuturor activităţilor unei întreprinderi (inclusiv cele financiare), foarte rară; transferul capacităţilor de producţie, adesea sub forma unor noi extinderi, mai frecventă; crearea unor noi capacităţi pentru a face faţă nevoilor de dezvoltare, diversificare, regrupare a activităţilor, cea mai des întîlnită formă de descentralizare.

În fostele state comuniste astfel de politici au vizat delocalizarea activităţilor industriale, rar a serviciilor, în U.R.S.S. dinspre partea europeană spre cea asiatică, în Ungaria dinspre Budapesta spre periferii, în Polonia din sud (Silezia) spre nord etc. Cu toate acestea controlul economic şi politic a fost concentrat la centru, eliminând practic orice autonomie locală sau regională, probleme actuale legate de descentralizare fiind foarte grave în aceste ţări. Politicile actuale ale unor state occidentale merg în direcţia controlului localizării noilor întreprinderi, dirijate spre zonele prioritare sau supuse ajutorului financiar ori beneficiind de o fiscalitate preferenţială (zone defavorizate).

II.5. Industria energetică
Producţia energetică constituie unul din elementele care condiţionează dezvoltarea industriei. Abundenţa sau lipsa resurselor energetice nu determină însă aprioric gradul de dezvoltare a unui stat. Accesibilitatea şi calitatea lor este mult mai importantă. Economia industrială aşa cum derivă din revoluţia înregistrată în secolul al XVIII-lea este mare consumatoare de energie şi mult timp, cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor a constituit un indicator al dezvoltării industriale. Acesta nu reflectă decât parţial distribuţia producţiei şi consumului energetic, deoarece, doar o mică parte din energia produsă este consumată pe locuitor. Cu excepţia cărbunelui şi a hidroenergiei celelalte forme utilizate nu au determinat totdeauna formarea unor concentrări industriale regionale. 90% din producţia petrolieră este consumată la o distanţă de cel puţin 1000 km de locul de extracţie. Mult timp, resursele energetice ale statelor dezvoltate au fost mai bine exploatate însă în ultimele decenii acestea suferă de pe urma epuizării unor rezerve, ţările în curs de dezvoltare deţinând adesea controlul unor resurse energetice şi metalice strategice (fenomen vizibil mai ales în cazul petrolului).

Resursele energetice se clasifică în două categorii:

- convenţionale - lemn, cărbuni, petrol, gaze naturale, energie hidraulică;

- neconvenţionale - energia nucleară, energia solară, energia geotermică, energia mareelor, a valurilor sau curenţilor oceanici etc. Primele forme sunt utilizate de multă vreme, şi constituie încă baza economiei actuale, celelalte sunt abia la începutul exploatării lor raţionale, cu perspective mari datorită caracterului lor regenerabil.

II.5.1. Combustibilii
Combustibilii constituie o resursă energetică de prim ordin şi se clasifică în trei categorii: solizi (cărbunii), lichizi (petrolul), gazoşi (gazul metan).

a) Cărbunii, au constituit sursa de energie care a declanşat prima mare revoluţie industrială (secolul al XVIII-lea, vestul Europei), motiv pentru care secolul al XIX-lea este supranumit "secolul cărbunelui". Apogeul utilizării lor coincide cu extinderea căilor ferate şi dezvoltarea propulsiei cu vapori a navelor. Punerea în valoare a resurselor petro-gazeifere şi valorificarea energiei hidraulice a redus cererea de cărbune în prima parte a secolului nostru. Tendinţa mai rapidă de epuizare a acestora din urmă, a determinat în ultimele decenii o relansare a producţiei de cărbune, în statele cu rezerve importante - China, S.U.A., India, Australia, Africa de Sud. Statele europene cu mari tradiţii în domeniu - Marea Britanie, Germania, Polonia, Cehia, ocupă un loc secundar, având rezerve mai modeste. Fosta U.R.S.S., mult timp principalul producător, înregistrează un declin consecvent crizei economice generalizate, deşi aici se află cantonate cele mai mari rezerve - unele puţin accesibile, fiind situate în regiunile centrale şi estice, nepopulate ale Siberiei.

Utilizarea cărbunilor a înregistrat modificări importante. Dacă în secolul trecut domină producţia de cocs energetic destinat siderurgiei şi utilizarea brută drept combustibil, treptat cea mai mare parte a producţiei a fost destinată obţinerii energiei electrice sau termice, generatoare de grave fenomene de poluare. O utilizare modernă este cea carbochimică - sintetizarea fibrelor chimice (vâscoza), a fibrelor carbonice utilizate în optica şi electronica modernă, a diamantelor şi grafitului artificial etc.

Astăzi se poate face o distincţie între state în privinţa formelor de utilizare: ţările dezvoltate îl consuma în primul rând sub forma cocsului în siderurgie şi pentru carbochimie, cele în curs de dezvoltare (mai ales China, India) sau cele în tranziţie în primul rând pentru producţia de energie termică sau electrică. Repartiţia globală a producţiei este subordonată mai degrabă importanţei cererii decât posibilităţilor naturale. În ultimele trei decenii, producţia de cărbune a scăzut foarte mult în Europa de Vest şi fosta U.R.S.S., tinzând să se concentreze în China, S.U.A., India, Africa de Sud şi Australia. Europa furnizează încă 1/5 din producţia mondială deşi rezervele sale nu depăşesc 7-8 %. Pot fi distinse la nivel global două tipuri de mari regiuni de producţie carboniferă:

- regiunile care produc peste 500 milioane tone: nord-vestul Europei (Midlands în Anglia, Ruhr în Germania, Silezia în Polonia şi Cehia); estul S.U.A. (zona Munţilor Appalachi); nord-estul Chinei (Manciuria, Shaanxi, Shenxi);

- regiuni care produc în jur de 200 milioane tone: Donbass (sudul Ucrainei şi al Federaţiei Ruse), Kuzbass-Karaganda în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului, Damodar în nord-estul Indiei, Africa de Sud şi Australia.

În toate aceste regiuni domină cărbunele superior (huila), cel inferior nereuşind să creeze mari concentrări regionale de producţie. Cele mai avantajoase exploatări sunt cele sub cerul liber (Pennsylvannia şi Virginia în S.U.A., Shaanxi în China, Kuzbass-Karaganda) şi care dispun de strate groase (10-15 m adesea în aceleaşi zone). Cele mai costisitoare sunt cele în subteran care necesită echipamente speciale şi o forţă de muncă abundentă, de obicei bine plătită, datorită condiţiilor grele şi nesigure de lucru (Europa de nord-vest).
Fiecare din aceste mari regiuni poate fi divizată în mai multe bazine distincte. În Europa de nord-vest distingem:

- bazinele anglo-scoţiene (Northumberland, Yorkshire, Wales), mult timp cel mai mare areal de extracţie (până la 1914). Reculul progresiv al producţiei este o consecinţă a pierderii pieţei de desfacere datorită concurenţei petrolului şi a cărbunelui american mai ieftin. Producţia s-a stabilizat la circa 30 milioane tone în anul 2000, dar în perioada de "glorie" se depăşeau 200 milioane tone. Rezervele de care dispune Marea Britanie sunt încă printre cele mai importante din continentul european;

- bazinele renane (Ruhr în primul rând, dar şi cel franco-belgian sau mai la sud Saar). Singurul care mai rezistă este Ruhrul, zăcămintele fiind greu exploatabile (adâncimi mari) dominanţa huilei fiind o explicaţie a acestei rezistenţe. Franţa şi Belgia nu mai figurează practic cu producţie carboniferă preferând să dezvolte alte forme de energie (nucleară în primul rând). Germania extrage încă circa 37,3 milioane tone huile şi 168 milioane tone lignit în anul 2000, dar înainte de 1990 numai fosta R.D.Germană extrăgea peste 300 milioane tone. lignit (în bazinul Läusitz din sud-est);

- bazinul silezian (ceho-polonez), cel mai important producător european de huilă (117 milioane tone în anul 2000, peste 200 milioane tone înainte de 1990 în Polonia şi 20 milioane tone în Cehia). În Silezia cehă (Ostrava-Karvina) se adaugă o producţie importantă de ligniţi (57 milioane tone).

În afara acestora mai pot fi amintite câteva bazine de importanţă locală, dominate de producţia de ligniţi, extraşi din strate subţiri, ineficiente, în declin. Este cazul unor bazine din Ungaria (Komlo, Pecs), România (Petroşani, Gorj), Bulgaria (Mariţa), Iugoslavia. În aceste state producţia, mult timp subvenţionată, traversează o criză profundă. O excepţie o constituie Grecia care şi-a dezvoltat recent o industrie de extracţie a lignitului ajungând al 4-lea producător european.

În statele C.S.I. se distinge mai întâi Donbassul, ale cărui rezerve sunt mari (huile, ligniţi) dar în condiţii dificile de exploatare, apropierea de regiunile dens populate ale Ucrainei şi Federaţiei Ruse explicând rezistenţa producţiei. Partea asiatică are rezerve foarte mari iar condiţiile de exploatare sunt mai bune, dar intervine factorul distanţă. Totuşi, după destrămarea U.R.S.S., Federaţia Rusă a pierdut cea mai mare parte a Donbassului fiind nevoită să dezvolte activităţile extractive în sudul Siberiei (Kuzbass, Lena) sau să redinamizeze unele bazine celebre altădată (Peciora cu centrul Vorkuta în nordul extrem). În total, Federaţia Rusă produce peste 286 milioane tone (60 % huile) fiind al treilea mare producător. Kazahstantul are o contribuţie majoră, cu cărbuni de foarte bună calitate, extraşi în carieră adesea (Karaganda, Ekibastuz, 74 milioane tone), cu mari disponibilităţi la export. Global, producţia statelor C.S.I. a scăzut considerabil (800 milioane tone înainte de 1990, dominant huile), cea mai afectată fiind producţia Ucrainei.

Cel mai mare producător mondial este China, 1,17 miliarde tone din cele 3,65 miliarde tone produse pe Glob în anul 2000. Producţia a crescut rapid, rezervele cunoscute fiind considerabile, uşor de exploatat adesea. Exploatărilor mai vechi din Manciuria (Liaoning) li s-au adăugat cele din China Central-Estică (Shaanxi, Shenxi) sau Sud-Vestică (Sichuan, Hunan). Destinată să susţină industrializarea acestei ţări gigantice, producţia de cărbune determina adesea blocarea căilor ferate (principalul mod de transport), centrele de consum fiind situate îndeosebi în afara bazinelor de extracţie.

S.U.A. sunt al doilea producător mondial, cu huile de calitate, în strate groase şi extrem de uşor de exploatat (cel mai ieftin cărbune din lume), extracţia fiind foarte concentrata spaţial la limita dintre statele Pennsylvania şi Virginia în Apallachii centrali. Producţia oscilează după 1990 în jurul cifrei de 900 milioane tone, asigurând disponibilităţi foarte mari pentru export. Recent au fost puse în valoare rezervele din Wyoming, în zona Munţilor Stâncoşi iar în Dakota de Nord se exploatează şi ligniţi.

Ceilalţi producători importanţi (India, Australia, Africa de Sud) deţin rezerve mai modeste, dar au o producţie de bună calitate, fiecare ajungând la circa 200-300 milioane tone.

În afara acestor mari producători, recent, extracţia cărbunelui s-a dezvoltat şi în state precum Indonezia (78,6 milioane tone, extrase cu sprijin japonez din insula Sumatra), Canada (67 milioane tone), Columbia (37 milioane tone), Venezuela - toate cu huile de calitate, sau în Turcia (67 milioane tone) unde domină lignitul. Totuşi posibilitatea descoperirii unor rezerve de talia celor din nord-estul S.U.A., China sau Federaţia Rusă este redusă.

Disponibilităţile cele mai mari la export le au S.U.A. (150 milioane tone), Africa de Sud, Australia, Polonia (35 milioane tone), toate cu cărbuni de calitate superioară (huilă). Importul este asigurat de statele europene, pentru necesităţi siderurgice (Franţa, Italia, România), dar în ultimul timp se impun statele din estul Asiei unde consumul este în creştere rapidă - Japonia (118 milioane tone), Coreea de Sud, Taiwan, la care se adaugă Brazilia unde s-a dezvoltat recent industria siderurgică.

Cărbunele este un produs greu, de aceea există o strânsă legătură între industriile mari consumatoare (siderurgie, termoenergie) şi centrele de extracţie sau de tranzit (axe fluviale, mari porturi maritime). Cărbunele constituie principala marfă transportată în vrac (27 % din trafic), cantităţile tranzitate fiind în creştere (560 milioane tone în anul 2000). Controlul pieţei mondiale a cărbunelui este tot mai mult asigurat de firmele multinaţionale (ca de exemplu Hanson, grup anglo-american ce controlează 30% din comerţul mondial de profil).

b)