La răsărit de Eden

La răsărit de Eden

John Steinbeck

PARTEA ÎNTÎIA

Capitolul 1
Valea Salinas se află în California de nord. E lungă şi îngustă situată între două lanţuri de munţi, iar rîul Salinas curge cu ocolişuri prin mijlocul ei, pînă ce în cele din urmă, îşi varsă apele în golful Monterey.

Mi-aduc aminte de numele pe care le dădeam în copilărie unor ierburi şi flori neştiute. Îmi vin în minte locurile în care puteam găsi broaşte şi ora cînd se trezesc păsărelele vara, parfumul copacilor, anotim­purile, cum arătau şi cum mergeau oamenii, şi chiar cum miroseau. Memoria mirosurilor e foarte bogată.

Mi-aduc aminte că munţii Gabilan din răsăritul văii erau luminoşi şi veseli, însoriţi şi frumoşi, de parcă te îndemnau să doreşti să urci pe pantele lor calde, aşa cum doreşti să urci în poala unei mame iubitoare. Erau nişte munţi ce te atrăgeau cu iarba lor pălită de soare. În partea de asfinţit, se înălţau spre cer Munţii Santa Lucia, ce despărţeau valea de mare, şi erau întunecaţi şi urîcioşi ― neprietenoşi şi periculoşi. Întotdeauna am simţit o teamă de asfinţit şi o dragoste de răsărit. Din ce cauză aveam asemenea simţăminte n-aş putea spune, poate numai pentru că dimineaţa se ivea de peste vîrfurile munţilor Gabilan, în timp ce noaptea venea de pe crestele munţilor Santa Lucia. E posibil ca începutul şi sfîrşitul zilei să aibă un anumit rol în ce priveşte sentimentele mele faţă de cele două lanţuri de munţi.

Dintr-o parte şi din alta a văii, din trecători, izvorau mici pîrîiaşe ce se vărsau în albia rîului Salinas. În ier­nile anilor ploioşi, pîrîiaşele se transformau în puhoaie şi umflau rîul, încît uneori acesta urla şi spumega şi, într-o revărsare de ape, nimicea tot ce-i ieşea în cale. Rîul smulgea bucăţi din terenul fermelor şi ducea cu el acri întregi de pămînt, lua pe sus hambare şi case ce pluteau pe valuri pînă hăt departe. Prindea în puhoaiele sale vaci, porci şi oi, le îneca în apele sale cenuşii, mîloase, şi le arunca în mare. Apoi, cînd venea primă­vara, rîul se retrăgea în albia lui şi bancurile de nisip se iveau iarăşi la suprafaţă. Iar vara rîul dispărea. Rămî­neau doar nişte bălţi în gropile cu vîrtejuri de sub ban­curile înalte. Plantele de apă şi păşunile creşteau iarăşi iar sălciile se îndreptau, păstrînd în ramurile de sus urmele inundaţiei. Salinas era doar un rîu de sezon. Soarele de vară îl făcea să dispară sub pămînt. Nu era niciodată un rîu frumos, dar era singurul pe care-l aveam, aşa că ne lăudam cu el ― că era periculos în iernile ploioase şi seca în verile secetoase. Te poţi lăuda cu orice lucru, dacă e singurul pe care-l ai. Ba, poate cu cît ai mai puţin, cu atît ţi se cere să te lauzi mai mult.

Fundul văii Salinas, aflat între lanţurile de munţi şi sub poalele colinelor, este plat întrucît valea aceasta a fost cîndva fundul unui golf de o sută de mile. Gura rîului, de la Moss Landing, era, cu veacuri în urmă, intrarea în acest lung fiord. Odată, la cincizeci de mile în josul văii, tatăl meu a forat un puţ. Forajul a scos la suprafaţă mai întîi pămînt, apoi pietriş, apoi nisip alb de mare, plin de scoici şi chiar bucăţi de oase de balenă. Erau douăzeci de picioare de nisip, apoi din nou pămînt, ba chiar şi o bucată de lemn de sequoia, lem­nul acela trainic ce nu putrezeşte. Înainte de a fi deve­nit o mare interioară, valea a fost probabil o pădure. Şi toate aceste lucruri s-au petrecut chiar sub picioarele noastre. Ba uneori, mi se părea, noaptea, că pot să simt marea şi pădurea de sequoia de dinaintea ei.

În partea largă a văii, pămîntul arabil era adînc şi rodnic. Era de-ajuns o iarnă ploioasă, ca să răsară ierburi bogate şi sumedenie de flori. În anii ploioşi, florile de primăvară erau ceva de neimaginat. Tot fundul văii, ca şi colinele, erau acoperite de un covor de lupin şi maci. O femeie mi-a spus odată că florile colorate par mai strălucitoare dacă au alături cîteva flori albe care să scoată mai bine în evidenţă culorile. Fiecare petală de lupin, albastră, este tivită cu alb, astfel că un cîmp de lupin e mai albastru decît îţi poţi închipui. Iar printre ele erau pete de maci de California. Şi aceştia au o culoare de foc, nici portocalie, nici aurie, dar dacă aurul pur ar fi lichid şi s-ar transforma într-o pastă, această pastă de aur ar avea culoarea macilor. Cînd se sfîrşea sezonul acestora, răsărea muştarul cel galben ce creştea foarte înalt. Cînd bunicul meu a venit în aceste locuri, muştarul era atît de înalt, încît unui călăreţ abia de i se vedea capul deasupra florilor galbene. Pe terenurile înalte, iarba era presărată cu piciorul cocoşului, cu urechelniţă, cu panseluţe galbene şi negre la mijloc. Ceva mai tîrziu, în acelaşi sezon apăreau brazde roşii şi galbene de iarba găii. Acestea erau flori specifice ce cresc în locurile deschise, aflate în bătaia soarelui.

Sub stejari, la umbră şi la întuneric, înflorea şi dădea un parfum plăcut părul Venerei, iar pe sub malurile acoperite de muşchi ale rîului, atîrnau smocuri de ferigi palmate şi simple. Mai erau clopoţeii, ca nişte mici lanterne, albi ca laptele, a căror imagine mai că evoca păcatul şi erau atît de rari şi misterioşi, încît un copil ce găsea vreunul, se credea toată ziua o fiinţă unică şi nemaipomenită.

Cînd venea luna iunie, iarba devenea maronie iar dealurile se îmbrăcau într-un cafeniu ce nu era brun, ci un fel de auriu amestecat cu şofran şi cu roşu ― o culoare de nedescris. Iar de atunci pînă la următoarele ploi, pămîntul se usca şi pîraiele secau. Pămîntul crăpa la suprafaţă. Rîul Salinas se scufunda în nisip. Vîntul sufla de-a lungul văii, ridicînd praf şi paie, din ce în ce mai puternic şi mai aspru pe măsură ce se îndrepta spre sud. Seara se oprea. Era un vînt care te enerva, iar firicele de praf îţi iritau pielea şi-ţi ardeau ochii. Oamenii ce lucrau la cîmp purtau ochelari şi îşi legau batiste la nas ca să se ferească de praf.

Pămîntul din vale era adînc şi bogat, dar la poalele dealurilor nu se găsea decît o poieniţă de pămînt arabil, nu mai adîncă decît rădăcinile ierbii; şi cu cît urcai mai sus pe deal, cu atît stratul arabil se subţia şi era presărat de pietroaie, pînă ce spre culme ajungea un fel de pietriş cum e cremenea, ce reflecta orbitor razele fierbinţi ale soarelui.

Am povestit de anii bogaţi, cînd ploua din belşug. Dar erau şi ani secetoşi, ce trezeau groază în vale. Apa urma un ciclu de treizeci de ani. Erau cîte cinci, şase ani ploioşi, minunaţi, cînd puteau să cadă între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de inci de ploaie, iar pămîntul gemea de iarbă. Veneau apoi, şase, şapte ani bunişori, cu doisprezece pînă la şaisprezece inci de ploaie. După aceea, urmau anii secetoşi în care uneori nu cădeau decît şapte sau opt inci de ploaie. Pămîntul crăpa, izvoarele secau, iar animalele rumegau rămurele uscate. Atunci, fermierilor şi crescătorilor de vite li se ura de Valea Salinas. Vacile slăbeau şi uneori mureau de foame. Oamenii trebuiau să care apă acasă în butoiaşe şi abia de le ajungea pentru băut. Unele familii vindeau totul aproape pe degeaba şi plecau aiurea. Şi lucrurile se petreceau mereu la fel ― în anii de secetă oamenii uitau de ani îmbelşugaţi, iar în anii ploioşi uitau cu totul de anii secetoşi. Aşa se întîmplă întotdeauna.

Aşa arăta lunga Vale Salinas. Istoria ei era aceeaşi cu a întregului stat. La început au trăit acolo indienii, un popor care se hrănea cu omizi, lăcuste şi crustacee. Mîncau ce găseau de-a gata şi nu cultivau nimic. Pisau ghindă ca să facă făină. Chiar şi felul lor de a se război era un fel de pantomimă plicticoasă.

Apoi au venit exploratorii spanioli, aspri şi fără suflet, hrăpăreţi şi realişti, setoşi de aur şi de Dum­nezeu. Făceau colecţie de suflete la fel cum colec­ţionau bijuterii. Îşi însuşeau munţi şi văi, rîuri şi întinderi întregi, aşa cum cineva obţine azi drepturi la terenuri de construcţie. Aceşti oameni aspri şi fără suflet circulau fără odihnă pe coaste şi în vale. Unii din ei se aşezau pe pămînturi întinse cît un principat, dăruite de regii spanioli, care habar n-aveau ce dar făcuseră. Aceşti primi proprietari locuiau în aşezări feudale sărăcă­cioase, iar vitele lor umblau libere şi se înmulţeau. Din cînd în cînd proprietarii tăiau vitele pentru piei şi gră­sime, iar carnea o lăsau vulturilor şi coioţilor.

Cînd spaniolii s-au pripăşit prin aceste locuri, a trebuit să dea nume la tot ce vedeau. Aceasta este prima datorie a unui explorator ― o datorie şi un drept. Ca să poţi trece ceva pe harta desenată de mînă, tre­buie să-i dai un nume. Desigur, erau oameni religioşi, iar cei ce ştiau să scrie şi să citească, cei ce ţineau cronicile şi desenau hărţile erau tocmai preoţii aceia aspri şi neobosiţi care mergeau alături de soldaţi. În felul acesta, primele nume de locuri au fost nume de sfinţi sau de sărbători religioase care se prăznuiau în timpul popasurilor. Există destui sfinţi dar numărul lor nu e totuşi nesfîrşit, aşa încît denumirile date de primii veniţi se repetă. Avem San Miguel, San Michael, San Ardo, San Bernardo, San Benito, San Lorenzo, San Carlos, San Francisquito. Apoi sărbătorile ― Natividad, Crăciunul; Nacimiente, Naşterea; Soledad, Singură­tatea. Unele locuri căpătau nume şi după starea de spirit a expediţiei în momentul acela. Buena Esperanza ― Buna Speranţă, Buena Vista fiindcă priveliştea era minunată şi Chualar pentru că era doar frumoasă. Au urmat nume descriptive: Paso de los Robles, din cauza stejarilor; Los Laureles, din cauza laurilor; Tularcitos din cauza trestiilor de bălţi; şi Salinas din cauza rocilor alcaline, albe ca sarea.

Apoi locurile au primit nume de animale şi păsări pe care le vedeau ― Gabilanes, din pricina şoimilor ce zburau prin munţii aceia; Topo, din pricina cîrtiţelor; Los Gatos, din pricina pisicilor sălbatice. Uneori însăşi natura locului le sugera diverse denumiri. Tassajara, ceaşcă cu farfurie; Laguna Seca, lacul secat; Corral de Tierra, pentru o ridicătură de pămînt; Paraiso, pentru că locul arăta ca un paradis.

Apoi au venit americanii ― mai hrăpăreţi pentru că erau mai mulţi. Au luat pămînturile şi au refăcut legile pentru ca titlurile lor de proprietate să fie bune. Fermele au început să se întindă mai întîi în văi, apoi pe poalele dealurilor, nişte case mici de lemn cu acoperişuri din scînduri de sequoia şi garduri din stîlpi despicaţi. Oriunde apărea din pămînt un firicel de apă, apărea şi o casă, iar o familie începea să crească şi să se înmulţească. În curţi se plantau muşcate roşii şi trandafiri. Făgaşele căruţelor luară locul potecilor, iar în locul muştarului galben au apărut cîmpuri de grîu, orz şi ovăz. La fiecare zece mile, pe drumurile umblate, se afla un magazin general şi o fierărie, iar acestea au devenit nucleul unor mici oraşe ca Bradley, King City, Greenfield.

Americanii obişnuiau chiar mai mult decît spaniolii să dea locurilor nume de oameni. După ce văile se populară, numele locurilor începură să exprime mai ales lucruri întîmplate pe acolo, şi acestea sînt pentru mine cele mai tulburătoare nume din toate, pentru că fiecare din ele te face să te gîndeşti la o poveste dată uitării. Îmi vine în minte Bolsa Nueva, o geantă nouă; Morocojo, un maur şchiop (cine o fi fost şi cum o fi ajuns acolo?); Canionul Calul Sălbatic; şi Rasa Mustang, şi Canionul Poala Cămăşii. Numele de locuri poartă amprenta celor care le-au botezat, fie că sînt respectuoase sau obraznice, descriptive, poetice sau ironice. Poţi de oricărui loc numele de San Lorenzo, dar Canionul Poala Cămăşii sau Maurul Şchiop e cu totul altceva.

După amiaza, vîntul şuiera printre aşezări, iar fermierii începură să planteze pe mile întregi perdele de eucalipţi ca să fixeze pămîntul şi să-l împiedice să fie luat de vînt. Cam aşa arăta Valea Salinas pe vremea cînd bunicul meu şi-a adus soţia şi s-a instalat la poalele dealului, la răsărit de King City.


Capitolul 2
Ca să vă pot povesti de familia Hamilton, a fost necesar să-mi bazez spusele pe lucruri auzite ici-colo, pe fotografii vechi, pe diferite poveşti ce circulă din gură în gură şi pe amintiri confuze în care închipuirea îşi are partea ei.

N-au fost oameni de vază şi există prea puţine documente cu privire la ei, doar obişnuitele acte de naştere, de căsătorie, de proprietate asupra pămîntului şi de deces.

Tînărul Samuel Hamilton era originar din nordul Irlandei ca, şi soţia lui. Era fiul unor mici fermieri, nici prea bogaţi, nici prea săraci, care au trăit pe un petec de pămînt, într-o casă de piatră, multe sute de ani. Hamiltonii au reuşit să primească o educaţie destul de bună şi să fie oameni citiţi; şi aşa cum se întîmplă adesea în această ţară verde, erau legaţi şi înrudiţi atît cu oameni foarte sus-puşi cît şi cu oameni foarte neînsemnaţi, aşa încît un văr putea să fie baronet iar alt văr cerşetor. Şi, desigur, se trăgeau din vechii regi ai Irlandei, ca fiecare irlandez.

Nu ştiu de ce a părăsit Samuel casa de piatră şi terenurile înverzite ale strămoşilor săi. N-a făcut nicio­dată politică, aşa că e greu de crezut că a fost nevoit să plece fiindcă a fost cumva învinuit de răscoală, ba, mai mult, era scrupulos, de-o cinste nepătată, ceea ce face din capul locului ca poliţia să nu poată fi socotită o pricină de plecare. În familia mea se şoptea ― nici măcar nu era un zvon, ci mai curînd un fel de simţămînt nemărturisit ―, că dragostea l-a făcut să plece; dar nu dragostea pentru femeia cu care s-a căsătorit. Nu ştiu dacă a fost o dragoste prea împlinită sau a plecat jignit de o dragoste neîmpărtăşită. Ne-a plăcut totdeauna mai degrabă să ne gîndim la prima alternativă. Samuel era frumos, încîntător şi vesel. Este greu să-ţi închipui că vreo ţărancă irlandeză l-ar fi refuzat.

Cînd a venit în Valea Salinas, era un bărbat în plină putere şi inimos, deosebit de energic şi cu o mulţime de idei.

Avea ochi foarte albaştri şi, cînd era obosit, unul din ei privea puţin saşiu. Era un munte de om, dar era în felul lui delicat. Deşi munca de fermier te umple de praf, părea întotdeauna cum nu se poate mai curat. Avea mîini îndemînatice. Era un bun fierar şi tîmplar, şi sculptor în lemn şi putea să meşterească orice din bucăţile de lemn şi de metal. Descoperea mereu un alt fel de a face un lucru vechi, ba chiar mai bine şi mai repede, dar toată viaţa lui nu s-a priceput niciodată să facă bani. Alţi oameni, care aveau acest dar, luau sistemele lui Samuel, le vindeau şi ajungeau bogaţi în timp ce Samuel, toată viaţa lui, a dus-o de azi pe mîine.

Nu ştiu ce i-a îndreptat paşii spre Valea Salinas. Nu era un loc potrivit pentru un om venit dintr-o ţară verde, dar a venit cu vreo treizeci de ani înainte de sfîrşitul secolului şi şi-a adus cu el micuţa soţie irlandeză, o femeiuşcă aspră, ce avea tot atît umor cît o găinuşă. Avea idei severe, presbiteriene, şi un cod moral ce condamna şi alunga aproape toate plăcerile vieţii.

Nu ştiu unde a întîlnit-o Samuel, cum a curtat-o şi cum de s-au căsătorit. Cred că în inima lui se cuibărise altă fată, căci era un om dornic de dragoste, în timp ce soţia lui nu era o femeie care să-şi arate sentimentele. În ciuda tuturor acestor lucruri, în toţi anii petrecuţi în Valea Salinas, din tinereţe pînă la moarte, nimic n-a lăsat să se vadă că Samuel şi-ar fi înşelat vreodată soţia.

Cînd Samuel şi Liza au venit în Valea Salinas, tot terenul neted, luncile bogate, micile văi roditoare dintre dealuri, pădurile, fuseseră de-acum împărţite, dar mai existau încă terenuri lăturalnice pe care se puteau întemeia ferme şi Samuel Hamilton şi-a stabilit ferma pe dealurile golaşe, spre răsărit de King City de astăzi.

El a mers pe calea obişnuită. A luat o parcelă pentru el, una pentru soţie şi, pentru că aceasta era însărcinată, a luat o parcelă şi pentru copil. Cu timpul, s-au născut nouă copii, patru băieţi şi cinci fete, şi cu fiecare naştere ferma se mărea cu cîte o parcelă, pînă a ajuns la unsprezece parcele, adică o mie şapte sute şaizeci de acri.

Dacă pămîntul ar fi fost cît de cît bun, familia Hamilton ar fi fost bogată. Dar terenul era tare şi uscat. Nu existau izvoare iar pojghiţa de pămînt negru era atît de subţire încît răzbăteau prin ea bucăţile de cremene. Pînă şi salvia trebuia să lupte ca să trăiască iar stejarii erau chirciţi din lipsă de umezeală. Chiar în anii destul de buni, pămîntul acesta dădea atît de puţin nutreţ, încît vitele, alergînd după hrană, rămîneau costelive. De pe dealurile lor aride, Hamiltonii puteau să privească în jos, spre apus, unde se vedeau bogăţiile din fundul văii şi verdeaţa din jurul rîului Salinas.

Samuel a ridicat casa cu propriile sale mîini, a construit un hambar şi o fierărie. Şi-a dat repede sea­ma că, chiar dacă ar avea zece mii de acri de pămînt deluros, tot n-ar putea să-şi cîştige existenţa pe terenul acela uscat, fără apă. Mîinile lui îndemînatice au con­struit un mecanism pentru săpat puţuri pe pămînturile oamenilor mai norocoşi. A inventat şi a construit o ma­şină de treierat, şi, la vremea culesului, cobora la fer­mele din vale unde treiera grînele pe care ferma lui nu le producea. În fierăria lui, ascuţea pluguri, repara grape, suda osii rupte şi potcoave de cai. Oamenii din tot districtul îi aduceau unelte să le repare şi să le îmbunătăţească. În plus, le plăcea să-l audă pe Samuel vorbind despre lume şi filozofia ei, despre poezia şi filozofia care se dezvolta dincolo de Valea Salinas. Avea o voce plină, adîncă, potrivită atît la cîntec cît şi la vorbă şi, cu toate că nu avea accentul obişnuit prin partea locului, avea un ton, un ritm şi o cadenţă în vorbire ce suna dulce în urechile tăcuţilor fermieri din fundul văii. Aduceau cu ei whisky şi, cînd nu mai puteau să fie văzuţi prin geamul de la bucătărie de ochiul plin de dojană al doamnei Hamilton, trăgeau înghiţituri fierbinţi din sticlă şi apoi mestecau anason verde sălbatic, ca să le taie mirosul băuturii. Cînd nu erau cel puţin trei-patru oameni care să asculte ciocanul şi discuţiile lui Samuel, în jurul foalelor, însem­na că era o zi proastă. Oamenii spuneau despre el că e un geniu al rîsului şi, ajunşi acasă, povesteau la rîndul lor cele auzite de la el, mirîndu-se că aceste poveşti îşi pierdeau farmecul pe drum, căci, repetate în propriile lor bucătării, nu mai sunau niciodată la fel.

Cu utilajul său de forat puţuri, cu maşina de treierat şi fierăria, Samuel ar fi putut fi bogat, dar nu se pricepea la afaceri. Clienţii lui, care erau totdeauna în lipsă de bani, îi făgăduiau să-i plătească după cules, apoi după Crăciun, şi tot aşa îl amînau ― pînă cînd, în cele din urmă, uitau. Samuel nu avea darul să le amintească. Aşa că familia Hamilton a rămas săracă.

Copiii veneau unul după altul cu aceeaşi regu­laritate ca şi anii. Puţinii doctori, ce nu mai făceau faţă bolnavilor comitatului, nici nu ajungeau de obicei la ferme ca să ajute la o naştere, decît atunci cînd bucuria se transforma în coşmar şi dura mai multe zile. Samuel Hamilton a fost de faţă la naşterea tuturor copiilor săi, le-a legat buricul aşa cum se cuvine, i-a bătut la fund şi a făcut curăţenie. Cînd fiul său cel mai mic s-a născut sufocat şi a început să se învineţească, Samuel a pus gura la gura pruncului, i-a suflat aer şi apoi i l-a aspirat, pînă ce copilul a fost în stare să respire singur. Mîinile lui Samuel erau atît de îndemînatice şi blînde, încît vecini de la douăzeci de mile distanţă îl chemau să ajute la o naştere. Şi era tot atît de priceput la iepe ca şi la vaci sau femei.

Samuel avea la îndemînă, pe un raft, o carte mare, neagră, cu litere de aur pe copertă, "Medicina în familie" de dr. Gunn. Unele foi, de mult ce fuseseră folosite, erau îndoite şi rupte, în timp ce altele nici nu fuseseră deschise vreodată. Dacă arunci o privire prin cartea doctorului Gunn, afli istoria medicală a familie Hamilton. Capitolele folosite sînt: oase rupte, tăieturi, lovituri, oreion, pojar, dureri de spate, scarlatină, difte­rie, reumatism, boli de femei, hernie şi bineînţeles tot ce are legătură cu sarcina şi naşterea copiilor. Hamiltonii au fost fie norocoşi, fie morali, întrucît capitolele despre blenoragie sau sifilis nu fuseseră niciodată des­chise. Samuel nu avea seamăn în ce priveşte potolirea crizelor de isterie şi liniştirea unui copil speriat. O făcea cu vorba şi cu blîndeţea sufletului său. Şi pe cît de curat îi era trupul, pe atît de limpede îi era judecata. Bărbaţii ce veneau la fierăria lui ca să discute şi să asculte, lăsau la o parte cîtva timp înjurăturile, nu din pricină că cineva i-ar fi oprit, ci de la sine, ca şi cum nu-şi aveau locul acolo.

Samuel şi-a păstrat totdeauna aerul unui străin. Poate fiindcă vorbea rar, ceea ce făcea ca, atît bărbaţii, cît şi femeile, să-i spună lucruri pe care nu le-ar fi spus rudelor sau prietenilor apropiaţi. Faptul că era puţin ciudat îl situa într-o categorie aparte şi îl făcea tot atît de sigur ca şi un mormînt.

Liza Hamilton era un tip de irlandeză cu totul diferit. Avea capul mic şi rotund, cu idei mărunte şi fixe. Avea nasul ca un nasture şi o bărbie aspră şi retezată, maxilare puternice ce exprimau hotărîrea de a duce la capăt o acţiune chiar dacă cerul i s-ar fi împotrivit. Liza era o bucătăreasă bună, pricepută, iar casa ei ― casa era întotdeauna a ei ― era curăţată, frecată şi spălată. Chiar sarcina nu era pentru ea cine ştie ce piedică ― cel mult în ultimele două săptămîni trebuia să fie grijulie. Trebuie să fi avut bazinul din oase de balenă, căci a născut copii mari, unul după altul.

Liza avea un foarte dezvoltat simţ al păcatului. Lenea era un păcat, ca şi jocul de cărţi care, pentru ea, era tot un fel de lene. Nu privea cu ochi buni plăcerile, fie că era vorba de dans, de cîntec, sau chiar de rîs. Avea credinţa că oamenii care se distrează erau o pradă uşoară în faţa satanei. Şi aceasta era o ruşine, pentru că Samuel era un om vesel, dar bănuiesc că Samuel era oricum o pradă uşoară în faţa satanei. Soţia lui îl apăra ori de cîte ori putea.

Purta întotdeauna părul lins, dat spre spate şi legat într-un coc strîns. Nu-mi amintesc cum se îmbrăca, se prea poate că purta haine ce i se potriveau întocmai. Nu avea nici pic de umor şi rareori vădea o sclipire de inteligenţă.

Îşi înspăimînta nepoţii fiindcă nu avea nici o slăbiciune. A suferit în viaţă cu curaj şi fără să se plîngă, convinsă că aşa voia Dumnezeul ei să trăiască fiecare. Era încredinţată că răsplata va veni mai tîrziu.

Cînd oamenii au venit prima dată în Vest, mai ales cei plecaţi de pe micile lor ferme din Europa, atît de aprig disputate, şi cînd au văzut atîta pămînt ce se putea căpăta doar prin semnarea unei hîrtii şi con­struirea unei fundaţii, s-a trezit în ei un fel de lăcomie pentru pămînt. Voiau pămînt mult, tot mai mult ― pămînt bun, dacă se putea, dar oricum, pămînt. Poate le rămăsese în amintire ceva despre Europa feudală, unde marile familii ajungeau şi rămîneau mari pentru că stăpîneau pămînt. Primii colonişti au luat pămînt de care n-aveau nevoie şi pe care nu-l puteau folosi; au luat pămînt fără valoare doar ca să-l stăpînească. Şi toate raporturile s-au schimbat. Un om care, în Europa, putea s-o ducă bine cu zece acri, în California era sărac lipit chiar cu două mii de acri.

În scurt timp, tot terenul de pe colinele golaşe de lîngă King City şi San Ardo a fost acaparat şi peste dealuri se răspîndiră familii sărace ce făceau tot ce le stătea în putinţă ca să-şi scoată existenţa din solul subţire şi pietros. Viaţa lor, ca şi a coioţilor, se caracteriza prin iscusinţă, deznădejde şi mizerie cruntă. Au debarcat fără bani, fără haine, fără unelte, fără credite şi mai ales fără să cunoască nimic despre ţara cea nouă şi fără să ştie cum să tragă foloase din ea. Nu ştiu dacă erau de o prostie divină sau erau stăpîniţi de o mare credinţă ca să fie în stare să facă aşa ceva. Cu siguranţă că o asemenea aventură e greu de întîlnit astăzi pe lume. Şi totuşi, familiile au supravieţuit şi s-au înmulţit. Se zice că aveau o unealtă sau o armă ce a dispărut de asemeni, sau poate e doar ascunsă deocamdată. Se spune că puternica lor credinţă într-un Dumnezeu bun şi drept i-a ajutat să învingă greutăţile şi a făcut ca problemele mai mărunte să se rezolve de la sine. Dar eu cred mai degrabă că încrederea pe care o aveau în ei înşişi şi respectul pe care şi-l purtau unul altuia ca indivizi şi, fără îndoială, conştiinţă că-şi întemeiau viaţa pe o morală preţioasă şi încrederea că aveau mari posibilităţi i-au făcut să-i atribuie lui Dumnezeu propriul lor curaj şi demnitatea lor, pentru a le primi apoi îndărăt. Asemenea lucruri au dispărut pentru că oamenii nu mai au încredere în ei înşişi şi, cînd li se întîmplă aşa ceva, nu le mai rămîne nimic de făcut decît cel mult să găsească vreun bărbat puternic şi sigur de sine şi să se agaţe de pulpana hainei lui, chiar dacă s-ar putea să greşească.

În timp ce mulţi veneau în Valea Salinas fără un ban, alţii, vînzînd ce aveau în altă parte, veneau cu bani ca să înceapă o viaţă nouă. De obicei, aceştia cumpărau pămînt, dar pămînt bun, şi îşi construiau casele din scînduri date la rindea, aveau covoare şi geamuri din bucăţele de sticlă colorată. Erau numeroase asemenea familii şi ele au pus mîna pe pămîntul bun din vale, şi în locul muştarului galben au plantat grîu.

Un astfel de om a fost Adam Trask.