N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə11/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   38

'6'

- Numai comunist nu sunt, dar cînd citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzînd că situaţia e pierdută-19 Mai 1871 - îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot

112

să nu încerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! - poziţia de „onor la erou" ca şi în faţa Sfîntului Ioan Nepomuk care decît să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvîrlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sîngeroaselor ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lîngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormîntul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de cînd el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii denumită „dătătoare de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sîngele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămîne fără urmaşi.



Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat?

Toate-s bune şi frumoase pînă la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, arunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămîne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.

BUGHI MAMBO RAG

Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacîre de culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf... Vezi naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că nici unul nu ne vorbeşte... ca şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maître de bouche e un mare aristocrat francez şi, la Taormina, fosta mînăstire transformată... Nu te teme, turmă mică... Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente Jiloromăne e inginerul Bethlen, un conte... de, nu-i de mirare, cînd te gîndeşti că în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război

113


religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea ele conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor... Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide în Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos...

Mai 1950


Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-1 vedem; îi vom spune „părinte".

Nu-1 găsim pe noul preot la biserică.

- Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor de aşezămînt religios provincial din vremuri apuse.

încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfint pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceata şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.

Teatru? Atunci teatru atît de perfect îneît nu poate fi jucat decît după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut.

Camera 18

Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.

Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)

Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic.

114


Gherla, septembrie 1963

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă.

Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă'. îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

Mai e şi bucuria întîlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai tîrziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-1 bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie" mult în închisoare.)

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.)

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.

Primul lucru pe care-1 aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîţi avea de făcut.



115

- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-1 văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi.

- Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

116


Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţînatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-1 poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-1 ierte).

Cînd Francezii spun Dieu a cree 1 'homme ă son image qui le lui a bien rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care 1-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.



Gherla

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă întipărite în minte cîte zile voi trăi.

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru.

A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică:

Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă.

BUGHI MAMBO RAG



...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către şfîrşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul

117

şi pălăria în mina dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărientlui: o dublă coroană... La Trebia, în 218, Romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte îngheţaţi de frig după ce traversaseră rîul... Păi să le numărăm din nou, T/ialia si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează; coroana din pălărie arată că a priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forţă 1-a jăcut, în sjîrşil, conte de Illiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc strimt... A, ă... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menţinut o adinei me inutilă, iar Hanibal a folosit vîntul regional, aşezîndu-şi trupele cu spatele la vînt in vreme ce Romanii luptau cu vîntul în faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte, da...

3 Noiembrie 1955

Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (în seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gînduri, tăcut. Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept.

Plec, aproape tară să fi scos vreun cuvînt; nehotărît, încurcat. E şi foarte tîrziu. Mihai mă petrece pînă la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfintul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.



La securitate, iulie 1961

Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întîi trezit de gardian pentai că am strigat în somn. Apoi, de cîteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mîinile sub pătură.

întrebări. Aduceri aminte.

Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?

Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937-1939. Procesele „dreptei şi troţchiştilor". îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să

118


vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Ham lei: vorbe, vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decît acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor care întîi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari «i justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cîntă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandix. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest supta e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-tioţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vîrful cozii lupului costumat în bunicuţă.

Londra 1937

Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons - bătute de ploaia şi vîntul care de trei zile au luat în stăpînire oraşul.

Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vînt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel îneît modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lîngă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atît de izbitor îneît nu pot să nu încerc un simţămînt de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bîntuită de jivine, plină de hîrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori?

Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blînd. Nuţi toarnă ceaiul în ceşti, radiatorul ţine locul tradiţionalilor buşteni şi ne încălzeşte de ajuns; pe o tigăiţă apar ouă, ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi realităţii, luptă în care Englezii îs meşteri. Cît îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care sta şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te pentru noi al lui Erasmus.)

- Se poate rezista?

119


Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului şi ora la care începuse. 1 se punea învinuitului o simplă şi aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni interesînd statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca infracţională şi trădătoare.) în dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră de mirare : reişea că învinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. Răspunsul nu era mulţumitor.

A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfirşit după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia, singura posibilă: în răstimp se aplicase alt mod de a proceda.

Avocaţii - şi asta îl apasă pe D. P. care posedă stofa de avocat -sunt închişi în dosar: nu pot pleda altfel decît în cuprinsul declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună în discuţie principiile chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în Aristotelpentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant.

în camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai niţică stăpînire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o desăvîrşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi urmaşii lui.)



Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă eşti sincer alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer.

X.: nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni sensibili uşor atraşi de magia acestui nobil cuvînt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice, r/7/5 above all. Şi negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi cînd veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi cînd e în joc un lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.

BUGHI MAMBO RAG

... Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! 1 cu grădini şi cu olteni... , şi curţi cu globuri colorate, erau oribile dar îşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mînca în curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor... A mînca din primăvară pînă-n toamnă sub nuc era, aş zice

120

eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire care intră in corola de minuni ale lumii, ierie-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... Primele mărci de automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce-Anow, Panhwd-Levassbr, Bem, De Laimay-BeUeville... Franz Ferdinand la Sarajevo a fost ornant într-un De Launay-Belle\nlle... Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gîndesc... Zăvoarele de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icre... şi butoiaşele cu măsline, cu lacherdă, cu brînză de la Mercur şi scîndurelele cu felii de şuncă şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam mereu ojine Champagne, şi chiar şi ale noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul Duque...

1959


De la Apenini la Arizi, povestea din Cuore, cu titlu atît de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gîndit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfîntă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji.

Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a compromiterii îi cuprinde pe amîndoi. Subterana, morbul auto-derîderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vîrtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului - şi ce duhovnic! Simţul Francisc din Sales: atîta vreme cît eşti măritată nu te gîndeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tîrgul cu tînguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plîngeri peste plîngeri şi lungi jalbe scrise.

- Dacă stau să mă gîndesc bine, pînă la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole.

121


L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, tîrg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tînăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor.

Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a tăcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii

Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stîngistă din Sărindar. Liberal in gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrina. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.

Ca maurrasist, mistica nu-1 interesa, îl preocupa însă funcţia socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim.

Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.

Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice.

Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobînd argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză nu ostilitate.

Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adînci, înţelegîndu-ne numai în parte. Am citii atunci şi Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat.

Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sîmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talii - învăţînd ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică ivrituU altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrin [despre] care auzisem

122
că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au resturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni cîteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta avînd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rîndul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea...

Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît „case memoriale"'. în esenţă, Templul fiind dărîmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează.

Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimîndu-se într-o Sîmbătă: şi a tăcut o gaură unde es sint heraus gehmăn ftacărăs*.

Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.

123



Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə