N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a



Yüklə 3,14 Mb.
səhifə35/38
tarix31.10.2017
ölçüsü3,14 Mb.
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

1971

,.Pină cînd, proştilor, veţi iubi prostia?"

{Pilde 1. 22)

Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de orori, pe întreita cale: a sexualităţii, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scîrbă sunt de adevărat oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.

Rămîne numai de văzut dacă idealul spre care tînjesc le va oferi altceva.

Rămîne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi eficace.

Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

a) Dacă nu-s cu desăvîrşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere că există o forţă - cu două feţe - care se uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean răpindu-le orice mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui Brejnev, a lui Mao;

b) Mijloacele la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefian­tului greu de procurat, dar şi sexului şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da caracter de inaccesibilitate. Pentru a le îndulci amarul şi a lecui deznădejdea mai accesibilă rămîne credinţa. Mai ales că devenind şi ea inaccesibilă în mult rîvnitele regimuri, prezintă avantajul de a putea fi găsită în locuri mai greu de etatizat.

- Don Quijote...

Putem şi noi oricînd - dintr-o clipă într-alta - prin voinţa şi capaci­tatea noastră de fericire, dacă înfrînăm imperialismul individual (numai eu am dreptate şi drepturi, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne însuşim în cît de mică măsură simţul relativităţii şi al

389


ridicolului certurilor, ambiţiilor, resentimentelor; dacă stăruim asupra definiţiei date lui Iisus Hristos de pastorul Dietricli Bonhoeffer: Cel care există numai pentru alţii - nur fur andere da ist -; dacă înţelegem cîtuşi de puţin toată mizeria invidiei şi mîniei, ruşinosul, sfîşietor de ruşinosul şi jalnicul ridicol al geloziei, invidiei şi răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de pe cruce şi cum desigur par văzute din închisoare sau de pe patul de moarte, putem, zic, într-o clipită să transformăm circiuma în castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, biroul în salon- salon de marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al Renaşterii, de conac englez în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în colţ de rai, în camera de ospăţ în casa din Betania.

Scriptura ne arată că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi blestem - poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe ea - făgăduinţă de mîntuire şi prag de paradis.

- După felul cum vorbim şi ne purtăm s-ar zice că suntem posturi de radio emiţătoare, hotărîte să emită fără întreaipere şi să bruieze orice alt post.



1971

Nemo - de faţă fiind şi Andrei Brz. - osîndeşte sentinţa Amicus Plato sed magis amica veritasu:\ o consideră văditoare de răutate şi îngustime de minte. Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decît un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cît va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe cînd, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii. Adevă­rata veritas se cheamă caritas.

Poporul român mereu aşa a procedat, a pus caritatea deasupra „adevărurilor"' momentane, pe vecin şi prieten mult mai sus decît gla­ciala obiectivitate.

(Mi se confirmă astfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdute.) - Ce-i dau oamenii lui Dumnezeu cînd lui Dumnezeu îi este sete? Oţet şi fiere.

390

Paris, iulie 1936



Piaţa Concordiei. Loc magic şi privilegiat al frumuseţii. Centru al Europei. Pavilionul din stînga (stînd cu faţa spre Arcul de Triumf) al grădinii Tuileriilor. Zi de vară copleşitor de caldă, văzduhul vibrează de arşiţă. Pavilionul însă e răcoros şi pustiu. Mă plimb îndelung printre nuferii lui Monet. Senzaţie de zăduf, de străfunduri acvatice şi înalte presiuni, de clipocit al fintînii peste care se apleacă Melisanda, în care se oglindeşte fata de împărat.

Farmecul neîntrecut al picturii impresioniste, cea mai producătoare de evanescenţă. Venveile doch, du bist so schonUA. Senzaţie de umbre colorate, de clipiri şi unde.

Leon Daudet e cel care a scos în evidenţă umbrele colorate ale impresioniştilor. Cît îl iubea mama! Şi pentru că era lacom, scrisese despre o mătuşă a sa: „Timp de douăzeci de ani a cunoscut neasemuita fericire de a fi patroana celei mai grozave bucătărese din Franţa, o femeie care fu pentru bucătărie ceea ce a fost Baudelaire în poezie, Rembrandt în pictură şi Wagner în muzică."

Dincolo de apă, pe cheiul Bourbon, o cafenea cu măsuţe pe trotuar, sub o tentă albastră.

Senzaţie de acută fericire.

Repede sfişiată de gîndul la guvernul Blum, instalat cu pompa, un minister uriaş, împărţit pe secţii, care îşi ia sarcina de a ferici pe toţi în cel mai curat stil conu Leonida: lege de murături şi pensia după legea veche, statul să plătească, d'aia e stat. Şi dreptul pentru toţi Francezii de a-şi vîrî capul în nisip. Et un Per/iod pour Arthurn^\

A! explicaţia istoriei nu o dă nici materialismul, nici teoria providenţială, nici nimic altceva. Singura explicaţie raţională a căderii statelor şi prăbuşirii civilizaţiilor e cea dată de Romani: Quos .lupiter perdere vu!t...Ub

- Durkheim e marele vinovat. El e teoreticianul Statului - Dum­nezeu.

Orice formă de stat îngrădit nu e posibilă decît într-o societate care crede în Dumnezeu. Dacă nu, statul ia locul divinităţii şi nu mai poate fi limitat.

Puterea regelui Ludovic al XFV-lea era absolută - şi desigur că a şi abuzat de ea. (Revocarea edictului din Nantes etc.) Dar o mărgineau parlamentele provinciale, dreptul de critică din partea acestor parlamente, biserica, drepturile tradiţionale ale provinciilor, ale „stărilor", ale „stărilor" sociale - „constituţia regatului". Regele se temea de puterea divină, de confesorii lui şi de gura lumii. Iar în materie de literatură declara că „domnul Despreaux se pricepe mai bine ca mine".

391


Puterea absolută a Regelui-Soare se profilează nulă în comparaţie cu a dictatorului ateu contemporan, căruia cu adevărat i se aplică spusa lordului Acton: puterea absolută corupe absolut.

E prea puţin. Puterea absolută devine neapărat demenţă.

- împotriva teoriei (lui Sartre şi altora) după care semnele nu pot fi interpretate (Nu există semne!) şi nimic în lume nu chezăşuieşte pe Dumnezeu, aceste cuvinte ale lui Tocqueville: „Nu-i nevoie ca Dum­nezeu să vorbească el însuşi pentru ca să descoperim semne sigure ale voinţei sale."

Orice încercare de carteziană plecare de la o presupus posibilă tabuJa rasa e făţărnicie pentru că nu ne putem preface că nu ştim.

- Două precizări cu privire la răstignire:

a) vinovaţii

Nu numai saducheii, fariseii şi autorităţile romane, ci fiecare dintre noi.

Rugăciunea din ziua de vineri: „Mărturisesc înaintea ta, întru această zi a răstignirii tale, întru care ai pătimit şi ai luat moarte, pentru păcatele noastre, pe cruce, că eu sunt cel care te-am răstignit cu păcatele mele cele multe şi cu fărădelegile mele cele rele.

b) Nu e un fapt istoric petrecut acum două mii de ani, ci un eveniment care se repetă de-a pururi şi în fiecare ceas, se repetă neîncetat şi dacă ochii noştri ar şti să vadă ar putea oricînd avea în faţă în­grozitorul spectacol înzestrat cu perenitate şi ubicuitate.

Ceea ce, în La mort d'Atahualpa, Valery Larbaud îşi închipuie cu privire la executarea regelui incaş — ea are loc fără întrerupere într-o cameră orbitor luminată a hotelului Sonora Palace (De nu ar greşi ciiwa uşa!) - este adevărat pentru răstignirea Domnului, pe care veşnic o înnoim.

1969

Casa inginerului I. Pete. - din atît de respectabila stradă „Dim. Onciul" - nu e prea mare, dă însă o certă impresie de soliditate grădina din faţă, bine îngrijită, acareturi în mnd, ferestre cu geamuri bombate strălucitoare şi perdele cu falduri, de un alb desăvîrşit.



în interior familia celui care-mi ceda bucăţica lui săptămînală de pîine, cînd eram în criză şi care nici măcar odată nu s-a răstit la cineva, e alcătuită din oameni care nu se poate să nu-ţi meargă drept la inimă: toţi muncesc ori studiază, se respectă între ei, se poartă frumos cu slujnica (sunt în cîmpul muncii, îşi pot îngădui s-o ţină), sunt bucuroşi

392


de oaspeţi: nimic forţat, nici un vicleşug, nimic distonant ori straniu. Cinste, virtute neostentativă, credinţă moderată, bunătate firească, gentileţe din belşug.

Majoritatea tăcută. Revăd cu ochii vechiul meu ideal, strada Arme­nească şi casa Şeteanu şi casa Boerescu şi toată lumea aceea pe care nesăbuiţii şi imbecilii s-au grăbit s-o dărîme pentru ca apoi (dar şi Galsworthy în Forsyte Saga a păţit la fel, ta sfîrşit îl reabilitează pe proprietarul Soames) să jinduiască după ea şi să caute s-o refacă în apartamentele lor de două ori trei camere din blocurile proprietate per­sonală construite după normă (confortul unu sporit) ori să se ducă s-o caute — cu 70 kg — în [srael.

Intervievv cu dramaturgul Franz Molnar: „Mi se pare că principiile care determinau acum un sfert de secol succesul unei piese sunt astăzi complet schimbate. Pe atunci viaţa era liniştită. Societatea era bogată, se trăia bine şi tară enervare, era aproape plictisitor."

(Criminalei doctrine a plictiselii, expusă de Lamartine în vremea domniei lui Ludovic-Filip — Franţa se plictiseşte, domnilor — i s-au adus atîtea hosanale şi i s-au dat atîtea satisfacţii încît cele mai plate şi mărunte idealuri „mic burgheze" au ajuns a fi aureolate de nostalgie şi înconju­rate de strălucitoare lumină. Crapă cu toţii acum după ele, toţi umblă cu limba scoasă după simplele componente ale vieţii burgheze dinainte. Cum le mai lasă gura apă - şi bale - după o locuinţă, hrană şi puţină linişte!)

- Ritualul rugăciunii.

Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.

Sinceră e numai rugăciunea izvorîtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-1 citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul peri­colului stă rîşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)

Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însem-nînd faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întîi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.

393

- Discuţie, la Jilava (în 1961, cred) cu profesorul Vasile Barbu şi cu tînărul Gheorghe M., admiratorul înflăcărat al Legiunii (deşi mult prea tînăr ca să fi putut face parte din Mişcare). Le invoc mai ales cazul Stelescu.



Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanţii (desemnaţi după ce se pronunţa sentinţa unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau şi ei la moarte sigură, căci erau obligaţi să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, ştiau că vor muri şi ei, astfel încît se încadrau în definiţia lui Camus: revoltat autentic nu e cel care trimite la moarte stînd în biroul lui, ci „dreptul" care piere o dată cu victima.

- Microsemnalele

Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decît dacă regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din vechime şi evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul...). Deîndată însă ce avem de a face cu sisteme subtile şi grijulii de salvarea aparenţelor - unde se lucrează sistematic şi savant - depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte. Aflarea adevărului în acest caz a înfrînt mulţi specialişti şi detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie să dea dovadă de însuşiri neobişnuite şi să nu ezite a se referi la metode aparent străine de ştiinţa istoriei şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a recurge la metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc de mi­crosemnalele care, singure, de obicei, îngăduie străpungerea stratului de vid înapoia căruia este izolată crima perfectă.

Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare - mergînd foarte departe - pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin simptome a căror examinare stă la îndemîna oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele - acele amănunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinţe datorate evoluţiei creatoare pe care nici crimi­nalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate prevedea şi evita -sunt în măsură să arunce lumină asupra acestor „afaceri tenebroase"'. (Numai crima absurdă şi gratuită — a maniacilor, bunăoară — ar putea să pară înzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar absurdul e şi el absurd, nu e previzibil - şi-n momentul în care te încrezi în absurd şi hazard dai dovadă de o credinţă raţionala în absurd şi hazard, credinţă incon­secventă, absurdă!)

Intuiţia clinicianului este şi ea întemeiată pe astfel de microsemnale pe care numai deprinderea specialistului de bună credinţă şi inteligent le percepe, deîndată. Acestea sunt cele care nu-1 pot amăgi, oricît de ticluite, derutante ar fi simptomele. Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, - ■ i iMiufkazâ) sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la microsem-

394


nale a specialistului ori cercetătorului cinstit care nu se mărgineşte să analizeze ceea ce vinovatul - boala sau tiranul - îi prezintă cu făţarnică obiectivitate spre analiză.

Medicul specialist sau cercetătorul serios, dintr-o lovitură de mînă aruncă-ncolo vraful de probe adunate metodic şi-şi alege el calea spre adevăr oprindu-se asupra acelor amănunte izvorîte din complexitatea vieţii - care-i prea fertilă şi încîlcită spre a putea fi în întregime prevă­zută de regizorul crimei perfecte - care-i vorbesc Iui.

- în / Interdiction a lui Balzac, numele judecătorului Jean-Jules Popinot e vădit ales cu intenţii ironice. Familia Popinot aparţine taberei ostile convingerilor autorului. Un văr al judecătoruîai ajunge ministru al comerţului şi conte sub hulita monarhie din Iulie. Dar Balzac este un scriitor prea autentic şi un om prea cinstit ca să nu poată vedea şi la personajele care nu-i sunt simpatice trăsăturile bune; şi-1 prezintă pe zisul Popinot ca pe un judecător integru şi inteligent asupra căruia un dosar prea bine pus la punct nu are influenţa scontată. Popinot este un judecător care ia aminte la microsemnale - şi află lucruri neaşteptate.

Nu pe el l-ar fi dus cu zăhărelul impunătoarele volume publicate de ministerul de justiţie al U.R.S.S sub titlul de Procesul troţchiştilor şi al dreptei unde sub o mecanică perfectă se ascund prestidigitaţia şi mas­carada.



August 1964

Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul - ar spune existenţialiştii - de a fi ceea ce suntem. Galat. 5, 1: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.""

Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mîinii, susceptibilitatea... Şi cu atît rnai mult îl cunoaşte Dumnezeu care - tot Galat. 6, 7 -: „nu amăgiţi, nu se lasă batjocorit."

Dostoievski în Fraţii Karamazov reia tema lui Cervantes, Măricel (fratele lui Zossima) spunînd şi el că viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim (că suntem în rai) căci dacă am vrea să ştim chiar mîine s-ar întinde raiul peste toţi.

- Clipele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. S ui

395


crede că ne rămîn cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate eveni­mente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificaţie.

Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzaţiei de fericire inefabilă, îmi rămîn imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama, pe jos, pînă la şosea, după sfirşitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerni îndeobşte albastru. La începutul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obosiţi, luînd-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un pahar de apă rece, sorbit.

De ce atîta senin?

în zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam - ca dintr-o fîntînă fermecată - puteri şi consolări. Şi mai ales puterea de a mă concen­tra ca să mă rog.

- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justi­fică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model.

BUGHI MAMBO RAG

... mimai Scoţienii şi Românii, nu cumva cimpoiul a fost dus de o legume romana transferată dintr-un loc în celălalt?... Jakob Fallmera-ver... hopliţii... că nu-s clecît slavi, nici urmă de sînge grecesc... scîn-durile stupilor trebuie să fie... Heliopolis... la Gruzini şi la Basci... asta-i arta, domnul meu... îi spune Demetrios lui Marcellus...

- Ciudata contradicţie între Vechiul şi Noul Testament.

în cel vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător pînă la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-1 încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfirşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobîndeşte sănătatea şi. averile şi moare îmbelşugat, sătul de zile.

Cînd Avraam, dînd ascultare poruncii divine, înălţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa.

Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte pînă la urmă îndurător.

396
_

Nu tot astfel în noul legămînt. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-1 salveze ca pe Jsaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi învăţătorul lor. Dum­nezeul a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus mai dur.

Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mîntui, mergeau toate în iad, pînă şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pămînt. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material, iar groaznica realitate a pămîntului - unde totul e durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvă­luită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare pînă la capăt, pînă la capătul nopţii.

(Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele.)

BUGH1 MAMBO RAG

... Istorii ale imperiului otoman?... Vasul căpitanului Ahab se numea Pequod, p, e, q, u, o, d, aşa... Cea mai bună e a suedezului turcit Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci şi două de volume, apoi a lui Cantemir în latineşte... „La voi toţi perii capului sunt număraţi" e la Matei, după ce spune că două vrăbii se vîndpe un ban... A lui Iorga e în nemţeşte, e publicată la Got ha... Mi ţi-o înşfacă de păr pe milady de fVinter...



1955

Filmul documentar Nacht und Nebel. Noapte şi negură e titlul dat de Hitler planului de nimicire a celor din lagăre.

Trist şi înfiorător.

Tr., Paul Dim., Al. Pal., Mih. Răd. l-au văzut şi ei. Le atrag atenţia că trist şi înfiorător este nu numai ce s-a întîmplat ci şi că, după ce autorii planului au fost nimiciţi cu preţul morţii a zeci de milioane de oameni, a nenumărate suferinţe şi distrugerii unui imens număr de bunuri, se permite refacerea altor lagăre, altor închisori, repetarea altor nedreptăţi şi cruzimi - în număr şi mai mare.

397

Nu cumva abia acum e mai potrivit decît oricînd numele de Noapte fi Negura? Nu cumva ironia necruţătoare a istoriei îi dă titlului o şi mai mare putere de întunecare şi înnegurare?



- Cînd oamenii şi-1 închipuie pe Dumnezeu, e ca în Bhaghavad Gîta. Krişna e stăpînul, fulgerul, puternicul, taurul...

Cînd Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele.

- Boeria Domnului: duhul dă fără măsură.

Ştie să şi recunoască. Celui care are (are credinţă şi fapte bune) i se va mai da. (Clătinat şi îndesat.) I se restituie mai mult decît a venit să ceară. Dar şi invers: celui ce nu are (nu are credinţă şi fapte bune) i se ia şi puţinul ce i se pare că ar avea.

- Singura deviză ce împacă libertatea cu aristocraţia e a Junimei; şi totodată a oricărei biserici creştine: intră cine vrea, stă cine poate.

- Dovadă că funcţionarul nu se poate apăra zicînd: am executat ordinele, că poartă o răspundere, e faptul că în Crez se spune „în zilele lui Ponţiu Pilaf*, iar nu în zilele lui Tiberius Claudius Nero Caesar.

- Nu numai agitaţia ori graba sunt vrăjmaşe libertăţii, ci şi viteza în sine.

Denis de Rougemont: cele mai măreţe spectacole naturale sunt spectacole ale încetinelii sau imobilităţii. Rapiditatea nu poate fi isprava unui spirit întrupat, ci numai a imaginaţiei sale pervertite. Efectele vitezei ţin de domeniul materiei lăsate în voia maniei sale de a tot cădea. Deîndată ce spiritul intră in joc, el provoacă încetiniri şi întîrzieri, de unde şi pierderi de timp. In\ enţiile menite a le umple trec mereu dincolo de ţintă. Şi astfel o eră a vitezei devine o eră în care materia predomină. Provizoriu: căci se întâmplă ceva curios, la anumite viteze foarte mari materia începe să se spiritualizeze.



Gherla, 1964

In ultimele săptămîni, brusc, atmosfera se destinde. La duş suntem lăsaţi să ne spălăm; nu ni se mai porunceşte „echiparea"' îndată după ce ne-am udat şi săpunit. Deţinuţii mai acătării sunt chemaţi la îndelungate conciliabule cu organele de administraţie şi ofiţeri de securitate veniţi din Bucureşti şi Cluj. Li se cere - ca dovadă de reeducare - să dea declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei, de făgăduinţă a unei bune purtări

398


pe viitor, de ataşament faţă de regim. Pe un ecran improvizat în sala mare de la parter apar cartiere de blocuri noi în diverse oraşe. „Le recunoaşteţi? le recunoaşteţi? aşa-i că nu?" exultă directorul închisorii. Unii, mai ales dintre cei de la Botoşani, din aşa-zisa cameră a lorzilor - numai ..istorici", ţigări fine, reviste alese şi tot felul de farafastîcuri -sunt luaţi cu maşina şi duşi prin ţară să vadă realizările. Mulţi nu ştiu cum să procedeze în privinţa declaraţiilor: sa le dea? să nu le dea? Sâ-şi facă lungi autobiografii - iată că sosesc cu hîrzobul din cer topuri de coli de hîrtie, cerneală, condei - în care să-şi renege originea socială, părinţii, tinereţea, prietenii?

Pe cine îmi cere părerea îl sfătuiesc să-şi caute de treabă, e clar că ni se pregăteşte eliberarea; cu sau fără declaraţii tot plecăm. Dar dacă totuşi nu va fi aşa? Dacă nu vine decretul? Şi dau oamenii declaraţii, se leapădă de cele mai dragi idei, de ei înşişi, scriu febril. Ai crede că vor scrie scurt şi cuprinzător. (Sau se vor referi la generalităţi: daţi-i cu patriotismul, mi-este sfatul, şi cu poporul.) Să vezi şisă nu crezi: oameni care scriau cu greu dobîndesc şi ei cursivitatea şi darul povestirii. Efectul declanşator al pacientului întins pe canapeaua psihanalistului. înşir'te mărgărite.

Se organizează şedinţe. La una din ele, pentru combaterea sectanţilor, ia cuvîntul şi pastorul luteran Wurmbrandt care-i beşteleşte pe iehovişti. (Urît. Nu-mi place. Iehoviştii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de suferinţă. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine a fi rostit oricînd şi oriunde. Nu e valoare absolută. în curtea închisorii şi-n prezenţa administraţiei adevărul despre iehovişti nu este că sunt nişte bieţi nătîngi, ci că sunt nişte victime şi nişte martiri.) Sunt cu atît mai nelămurit cu cît despre Wurmbrandt nu ştiu şi n-am aflat decît luciani foarte bune.

Mă pomenesc dus pe sus la o şedinţă a cărei temă marxistă e dispariţia treptată a statului. (Fie spus în treacăt, pînă una-alta are aerai de a o duce foarte bine, Statul.) Participă numai deţinuţi, nici un gardian, nici un politic, nimeni. Şi lucrurile totuşi merg cape roate, discuţiile se desfăşoară şnur. Qi vous doime un avantgoutw de ce are să fie afară.

La următoarea şedinţă nu mă mai înhaţă; nu mă silesc, sunt însă pus să spăl şi să frec scările celor trei etaje ale Gherlei. Apa o scot din cişmeaua care e în curte. Frecatul pietrelor măcinate şi îmbîcsite nu-i uşor. Dar nu mi-e, zău, inima grea căci nimic nu se poate asemui cu dezolarea şi puterea emetică a unei şedinţe de reedu­care şi teorie. Imaginea prevestitoare e clara: maşina va funcţiona singură, singură şi foarte lin.

399


- Va trebui să vorbesc, măcar puţin. Domnul, după ce vindecă bolnavii, îndrăciţii, păcătoasele le spune să meargă în pace şi să tacă. Au mers în pace, dar n-au tăcut! Cum ar fi putut oare să tacă, să nu strige ce li s-a făcut.

Psalmul XXXIII: Bun este Domnul, gustaţi şi vedeţi.


Yüklə 3,14 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə