Nota autorului



Yüklə 1,81 Mb.
səhifə1/25
tarix16.01.2019
ölçüsü1,81 Mb.
#97504
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   25
    Bu səhifədəki naviqasiya:
  • Prolog

COLIN FORBES


Terminal


1984


Lui Jane

cea care se îngrijeşte de toate


NOTA AUTORULUI



Clinicile elveţiene sunt printre cele mai bune şi avansate aşezămin­te medicale din lume. Ele asigură un standard de îngrijire fără egal. Cli­ni­ca Berna, care joacă un rol însemnat în acest roman, nu există. Toate per­sonajele sunt rodul imaginaţiei autorului.

Terminal – forma cea mai concisă a unei expresii;

boală fatală; punct de conexiune într un circuit

electric; gară sau aeroport de destinaţie...



The Concise Oxford Dictionary

Prolog

Nici o noapte n ar fi trebuit să fie atât de rece ca aceasta. Nici o femeie n ar fi trebuit să îndure ceea ce îndura Hannah Stuart. Alerga în josul colinei înzăpezite – ţipând atunci când nu putea tuşi, scui­pându şi plămânii. În spatele ei auzi apropiindu se mârâitul şi lătra­tul ferocilor dobermani.

Purtând doar o cămaşă de noapte peste care îşi aruncase haina de blană, încălţată cu pantofi cu tocuri de cauciuc, ce aderau de solul nesigur, se împletici către gardul de sârmă ghim­pată ce înconjura lo­cul. Alergând, îşi smulse "obiectul" de pe chip şi de pe cap şi îl aruncă, înghiţind cu lăcomie aerul îngheţat.

Noaptea era întunecată, dar albeaţa zăpezii îi indica direcţia în care se îndrepta. Doar câteva sute de metri şi ar fi ajuns la gar­dul care mărginea şoseaua, lumea exterioară, libertatea. Acum, că putea respi­ra aerul nopţii, se întrebă dacă nu cumva era chiar mai rău decât cu "obiectul" de care se lepădase. La o temperatură de sub zero grade, era ca şi cum ar fi respirat în gheaţă lichidă.

— Dumnezeule, nu! horcăi ea.

Ceva tocmai aterizase chiar în faţa ei, un proiectil de forma unei bombe de mortier, care ardea potolit, sfârâind. Încercă, dis­perată, să şi ţină răsuflarea cât timp străbătu ceea ce emana din obiect. Era imposibil. Inhală de mai multe ori din substanţa fetidă şi începu din nou să tuşească.

În spatele câinilor pe care îi eliberaseră, alergau bărbaţi în unifor­me de tip militar, cu capetele şi chipurile hidos desfigurate de măşti bizare. Hannah Stuart nu privi în urmă, nu i văzu – pur şi simplu, ştia că veneau după ea.

În locul înspre care alerga, o poartă impunătoare de sârmă des­păr­ţea gardul în două. Era închisă, dar ea ştia că sub picioarele ei se întindea drumul acoperit de zăpadă ce ducea la acea poartă. Acest lucru o făcu să se deplaseze mai repede, atât cât îi stătea în putere. Ajunse la poartă, tuşind în continuare, agăţându se spasmodic cu mâinile de sârmă în timp ce se lupta să o deschidă.

Numai de ar trece o maşină pe autostradă, numai de ar vedea o şoferul. Dacă ar reuşi să deschidă blestemata de poartă, ar putea chiar să scape cu viaţă. Atât de mulţi "dacă"... O copleşi panica pe care luptase să o ţină în frâu. Dezorientată, privi în ambele direcţii ale şoselei pustii, căutând cu privirea o pereche de faruri. Nimic nu se mişca în noapte. Cu excepţia câinilor care aproape o ajunseseră şi a oamenilor care, dispuşi în formaţiune militară de tip evantai, veneau în spatele animalelor.

Sughiţă pentru ultima oară. Mâinile, acum însângerate ca urma­re a cramponării de gard, îşi slăbiră strânsoarea. Pete roşii de sânge mânjeau poarta acoperită cu gheaţă, în timp ce ea alunecă şi apoi, după câţiva paşi, se prăbuşi. Solul dur ca oţelul îi izbi puternic faţa.

Când ajunseră la ea, era moartă, cu ochii fără văz, chipul ei indi­când deja semnele unei otrăviri cu cianură. Doi bărbaţi cu o targă o cărară înapoi, în susul pantei. Câinilor le fusese pusă lesa. Un bărbat scoase o bucată de tampon chirurgical, pentru a îndepărta urmele de sânge de pe poartă, apoi îşi urmă tovarăşii.

Acestea se petreceau în Elveţia în anul 1984. Pe poartă, o placă metalică avea gravat mesajul: KLINIK BERN. Wachthund! CLINICA BERNA. Atenţie la câini!


1
Tucson, Arizona. 10 februarie 1984. 45°C. Tremurul sfârâit al ae­ru­lui fierbinte. Munţii Tucson, aspri şi crestaţi, păreau să vibreze în lumina orbitoare. În spatele volanului Jaguar ului ei, proaspăt impor­tat din Anglia, doctoriţa Nancy Kennedy, apăsând puternic accelera­ţia, dădu frâu liber nervilor.

Redresă cu îndemânare derapajul roţilor în timp ce întoarse pe Autostrada 10 Interstate şi atacă virajul în ac de păr format de auto­stradă înspre trecătoarea Gates. Pasagerul de lângă ea, Bob Newman, nu aprecie manevra. Nori de praf îi învăluiră, iar el începu să tuşeas­că. Se simţea ca după ce ar fi strigat, dacă nu chiar urlat.

— Trebuie să ţi manevrezi cea mai nouă jucărie ca şi cum ai con­cura la Brands Hatch? se interesă el.

— Maliţie tipic englezească? întrebă ea.

— Metodă tipic americană de a manevra o maşină nouă. Ar tre­bui să o conduci, comentă.

— Asta şi fac...

— Ceea ce faci tu este să i sfâşii măruntaiele. Nu trebuie să mu­rim doar pentru că eşti îngrijorată cu privire la soarta bunicu­lui tău în acea clinică elveţiană.

— Uneori mă întreb de ce m am logodit cu un englez, se răsti Nancy.

— Nu mi ai putut rezista. Dumnezeule, ce cald e...

Newman: patruzeci de ani, avea părul des de culoarea nisipului, ochii albaştri, cinici, ai omului ce văzuse prea mult din partea ascun­să a vieţii, nas şi bărbie puternice, gură fermă, cu expresie amuzată. Ştia că erau 45°C. Văzuse temperatura afişată pe un panou electronic de pe faţada unei bănci, când părăsiseră oraşul Tucson. Purta panta­loni cafenii de doc, tricou alb, iar jacheta cadrilată, împăturită, o ţinea în poală. Transpira deja abundent. Praful se adăuga transpiraţiei. Era ora unsprezece dimineaţă, iar ei abia terminaseră cearta. Poate mai era timp pentru încă una. El o riscă.

— Nancy, dacă vrei să verifici de ce a fost expediat bunicul tău pe calea aerului la locul acela din Elveţia, atunci urmezi o direcţie greşi­tă. Drumul ăsta nu duce la Clinica Berna...

— La dracu!

Înfipse piciorul în pedala de frână şi ar fi zburat prin parbriz, dar îi împiedică faptul că amândoi purtau centuri de siguranţă. O clipă mai devreme ea părăsise drumul, intrând într un refugiu. Deschizând brusc portiera, ea ţâşni din maşină, se aşeză cu braţele încrucişate lângă parapet şi îi întoarse spatele.

El oftă. Lăsase, desigur, motorul pornit. Opri motorul, băgă cheile în buzunar şi i se alătură, ţinând jacheta pe braţ. O studie cu coada ochiului.

În vârstă de douăzeci de ani, Nancy Kennedy arăta superb când se înfuria. Tenul neted i se îmbujorase, iar părul de un negru intens îi cădea pe umeri. Îi plăcea să i exploreze coama deasă mângâindu i ceafa, iar apoi nimic nu putea să i oprească...

Având o înălţime de un metru şaptezeci şi cinci, cu zece cen­timetri mai scundă decât Newman, picioarele ei îndemnau la pipăit, forma lor determinându i pe toţi bărbaţii să se holbeze la ele când pătrundeau în vreun restaurant. Îşi scutură capul furioasă, scoţând în evidenţă trăsăturile superbe, pomeţii înalţi şi bărbia accentuată ce exprima încăpăţânare.

Îl uimea permanent. O văzuse într un halat alb, practicându şi meseria cu supremă competenţă şi stăpânire de sine, dar în viaţa personală avea temperamentul unei diavoliţe. Bănuia deseori că, pe lângă însuşirile fizice, acest contrast era ceea ce îl atrăgea la ea.

— La ce se gândeşte faimosul corespondent străin? întreba ea sarcastic.

— Caută fapte, probe, în loc să plutească prin albastrul sălbatic de acolo... Privi la peisajul ameţitor şi îşi corectă descrierea. Cenuşiul murdar de acolo...

Dincolo de parapet drumul începea să coboare din nou, într o succesiune şi mai înspăimântătoare de serpentine. În depărtare un mănunchi de uriaşe conuri cenuşii, fără urme de vegetaţie pe stâncile crestate, arătau ca munţii iadului.

— Urma să avem o zi adorabilă la Muzeul Deşertului, se îmbufnă ea. Pe sub pământ sunt vizuini de castor. Cobori o scară şi vezi casto­rii cuibăriţi în vizuină...

— Şi tot timpul ai fi vorbit şi ţi ai fi făcut griji în privinţa lui Jesse Kennedy...

— M a crescut după ce mama şi tata au murit într un accident de maşină. Nu mi place felul în care Linda l a mutat, pe furiş, în Elve­ţia cât timp eu eram la St Thomas's, în Londra. Toată treaba asta are ceva ciudat...

— Nu mi place Linda, remarcă el.

— Îţi plac picioarele ei – nu încetezi să le priveşti...

— În privinţa picioarelor frumoase, sunt un cunoscător. Ale tale sunt aproape la fel de frumoase...

Ea îl înghionti, se răsuci şi se sprijini de parapet, cu o expre­sie serioasă.

— Bob, sunt, într adevăr, îngrijorată. Linda ar fi putut să îmi te­le­foneze când au diagnosticat leucemia. Avea numărul meu. Nu sunt deloc mulţumită. O fi ea sora mea mai mare, dar asta nu o îndreptă­ţeş­te să acţioneze de capul ei. Şi apoi, mai e Harvey, soţul ei...

— Nici Harvey nu mi place, spuse el liniştit, răsucind în gură o ţigară neaprinsă. Ştii care e singura metodă de verificare? Nu pentru că mi se pare mie ceva necurat, dar n o să te linişteşti până nu te conving...

— Atunci, domnule Corespondent Internaţional de Presă, care vorbeşti fluent cinci limbi, convinge mă.

— S o luăm metodic, ca şi cum aş fi pe urmele unei ştiri senza­ţionale. Tu eşti doctor şi rudă apropiată a omului de care ne intere­săm, deci oamenii indicaţi vor trebui să mi vorbească numai în pre­zen­ţa ta. Doctorul de familie se află pe lista mea, dar, mai întâi, să l întrebăm pe specialistul care a făcut analizele sângelui ce indicau faptul că era leucemie. Unde îl găsim?

— Se numeşte Buhler, la Centrul Medical Tucson. E în oraş. Am insistat ca Linda să mi spună toate amănuntele – spun insistat, pen­tru că a trebuit să i smulg informaţiile...

— Asta nu dovedeşte nimic, aprecie Newman. Ştiind că tu eşti doctoriţă, putea fi îngrijorată că nu a procedat ca tine. Putea la fel de bine să fi fost jignită de interogatoriul tău...

— Se pare că procedăm invers, obiectă ea. Nu văd de ce nu vor­beşti întâi cu Linda, apoi cu doctorul nostru, apoi cu spe­cialistul de la Centru...

— Intenţionat procedez invers. Astfel obţinem mărturii şi verifi­căm mai târziu ce spun alţii. E singura metodă ce va indica orice nepotrivire. Încă mai cred că umblăm după potcoave de cai morţi, dar... Îşi desfăcu larg mâinile... Vreau doar să te liniştesc, ca apoi să ne putem relua viaţa.

— Este ciudat... că Linda nu m a sunat cât timp îmi făceam lu­cra­rea de diplomă la St Thomas's...

— Ai mai spus asta. Hai să acţionăm. Mai precis, hai să ajungem la Centru, înainte ca Buhler să se ducă la masă. Şi fără comentarii – eu conduc. Treci pe locul din dreapta...

— N ai ştiut, Nancy? Nu, sigur că nu – erai departe, la Lon­dra, când Buhler a fost ucis...

Se aflau la Centru, stând de vorbă cu un bărbat zvelt, de vreo cincizeci de ani, care purta tricou şi pantaloni de in. Doc­torul Rosen îi invitase în biroul său, iar Newman şedea, privindu l şi bând cafea. Rosen avea un comportament profe­sional, prudent şi părea sincer bucuros să o ajute, pe cât putea, pe Nancy.

— Cum a fost ucis? întreba calm Newman.

— Poate e greşit spus ucis...

— Dar e cuvântul pe care l aţi folosit, sublinie Newman. Poate ne puneţi în temă şi pe noi. Sînt sigur că Nancy ar aprecia...

Doctorul Rosen ezită. Îşi trecu mâna dreaptă prin părul rărit, de parcă ar fi căutat cuvintele potrivite pentru a se exprima. Newman încruntă din sprâncene la Nancy, care era gata să spună ceva, iar ea tăcu.

— A fost foarte tragic. A părăsit şoseaua cu noul lui Mer­cedes aproape de Gate Pass. Era între viaţă şi moarte când l am adus aici...

— Trebuie să fi câştigat o mulţime de bani ca să şi permită un Mercedes, remarcă Newman.

— Mi a spus că a avut noroc în singura excursie pe care o făcuse în Vegas. Era genul de om – domnule Newman – dacă dădea lovitura... Iar folosesc cuvintele acestea – nu căutaţi o semnificaţie în ele. Ceea ce vreau să spun este că, dacă Buhler ar fi dat de o mulţime de bani, ar fi ţinut o tot aşa...

— Aţi spus "foarte tragic", şi am observat că aţi subliniat primul cuvânt. Avea familie?

Rosen se răsuci în scaun, privi fix pe fereastră, apoi se întoarse să l înfrunte pe Newman, care avu impresia că Rosen era stânjenit de subiectul discuţiei. Îşi împleti degetele, se spri­jini de masa de lucru şi privi la amândoi vizitatorii săi.

— Buhler a părăsit şoseaua cu viteză mare, pentru că era beat A fost un şoc pentru noi toţi, deoarece n am bănuit niciodată că era un alcoolic...

— Să părăseşti şoseaua după ce ai băut un pahar în plus nu în­seamnă că eşti alcoolic, accentuă Newman. De ce nu ne spuneţi toată povestea?

— Buhler nu avea familie, nu era căsătorit – era dedicat pro­fesiei sale. N a avut rude cărora să le dăm de urmă. Când poliţia i a contro­lat locuinţa, au găsit bufete pline cu sticle goale de whisky. Dovezile au fost concludente: fusese, în secret, un băutor. De aceea am spus foarte tragic...

— Şi el a fost specialistul care a verificat analizele bunicului meu şi a pus diagnosticul de leucemie? exclamă Nancy.

— Într adevăr. Însuşi tânărul doctor Chase i le a dus lui Buh­ler, ca să le verifice. Din nefericire, nu a existat nici o îndoială în privinţa asta – dacă aveai dubii în privinţa asta, Nancy.

— Nu de asta mă îndoiam, dar de ce acest doctor Chase? De ani de zile doctorul nostru a fost Bellman.

— Toate acestea trebuie să rămână confidenţiale, Nancy. Îţi spun unele lucruri doar datorită faptului că ne cunoaştem de mult şi ca să te liniştesc în privinţa trimiterii lui Jesse la acea clinică din Elveţia. Domnişoara Wayne v a schimbat doctorul; nu l a plăcut niciodată pe Bellman. A spus că ar prefera pe cineva mai tânăr...

— Linda l a ales pe acest doctor Chase! Tonul lui Nancy exprimă aproape uimire. Cineva cu totul nou – un tânăr – a sfătuit o să l ex­pe­dieze pe Jesse în Europa?

— Păi... Rosen ezită din nou, privind la Newman care îi întoarse privirea fără o expresie anume. Frank Chase a ţâşnit ca o rachetă, e foarte cunoscut. Părerea mea e că, în curând, pacienţii înstăriţi vor face coadă la el. Are un anume fel de a se comporta cu... oamenii.

— Rezultatele, insistă Nancy, probele de sânge pe care le a recoltat Buhler bunicului meu. Sunt aici la spital?

— Au fost distruse...

— Nu se poate, protestă Nancy.

— Aşteaptă. Te rog! Rosen ridică mâna, conciliant. Lasă mă să termin. Buhler era un excentric. După cum ţi am spus, trăia pentru profesia sa. Avea obiceiul să şi ia dosarele cu el pentru a putea să le studieze ori de câte ori simţea nevoia. Erau în maşină când a trecut în nefiinţă. S a produs un incendiu parţial şi toate rezultatele au ars...

— Cât este de tânăr acest doctor Frank Chase? se interesă New­man.

— Treizeci şi doi de ani. Mai are drum lung până în vârful pirami­dei, dacă asta vă interesa. Dar e în ascensiune.

— Ne puteţi da adresa doctorului Chase? întrebă Newman.

— Desigur. Locuieşte în afara şoselei ce duce la Sabino Canyon.

— Şi mai interesant, comentă Nancy. Zona Skyline Country Club. Dacă stă destul de departe, e, practic, vecin cu Linda.

Rosen nu spuse nimic cât timp luă un blocnotes şi scrise gri­juliu, cu litere înclinate. Newman citi de sus în jos adresa, sur­prinzător de lizibilă pentru un membru al corpului medical. Ceva în atitudinea lui Rosen îl intriga: doctorul îl privise scrutător în câteva rânduri, ca şi cum ar fi încercat să ia o hotărâre cu privire la un anumit lucru, la un aspect care îl deranja. Rupse fila, o împături cu grijă şi i o înmână lui Newman, ceea ce o făcu pe Nancy să ridice din sprâncene.

Doctorul se ridică şi ocoli masa de lucru ca să le strângă mâinile şi să i conducă la uşă, deschizând o şi lăsând o pe Nancy să iasă pri­ma. Strângerea sa de mână era caldă şi liniştitoare.

— Cred cu tărie că nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, îi spuse ei. Elveţienii sunt foarte buni...

Aşteptă până când Newman străbătu jumătate din coridor, în­dreptându se spre ieşire, înainte de a l chema înapoi. Newman îi spuse lui Nancy să l aştepte în maşină, el urmând să i se alăture în­tr un minut. Rosen închise uşa după ce englezul intră în birou şi îi înmână o carte de vizită.

— Aici e numărul meu de telefon. Pot să te întîlnesc în seara asta? Doar noi doi, la un pahar, pentru jumătate de oră? Cunoşti Tack Room?

— Nancy m a dus acolo. El strecură cartea de vizită în portofel. E un loc drăguţ...

— MOBIL l a clasificat la nivel de cinci stele. La ora şapte? E bi­ne. Ar fi indicat să nu i spui asta lui Nancy. Cu câteva săptămâni înainte de a fi expediat Jesse din Tucson, am primit vizita unei emi­nente personalităţi medicale din Elveţia, aflate în turneu în State. Linda, sora lui Nancy, a frecventat unul dintre cursurile ţinute de el.

— E vreo semnificaţie în asta?

— Întâmplător, acesta este şeful Clinicii Berna...


2
— Unde naiba ai fost, Nancy? întrebă Newman. Am stat şi m am prăjit aici, în Jaguar ul tău, exact patruzeci şi trei de minute. Cel pu­ţin, am scăpat de mirosul de acolo...

— Şi cât timp ai stat tu cu Rosen? Să te fi aşteptat patruzeci şi trei de minute...

— Trei minute, ridică tonul Newman.

— De unde era să ştiu? Am intrat în altă secţie ca să văd o veche prietenă care avea să mi povestească o mulţime de lucruri. Am fost plecată la St Thomas's timp de un an, în caz că ai uitat. Şi, te rog, vrei să te dai la o parte de pe scaunul şoferului?

— Eu conduc...

Introduse cheia în contact şi porni motorul. Ea bombăni ceva, iar fusta ei plisată, cu o croială clasică, îi dezvălui picioarele lungi când se aşeză pe locul pasagerului, trântind portiera.

— La ce miros te refereai – cel de care scăpaseşi? întrebă ea în timp ce el conducea cu grijă la ieşirea din incinta Centrului Medical.

— Dezinfectant. Dezinfectant de spital...

— Urăşti tot ceea ce ţine de medicină, nu i aşa? Nu pot să mi imaginez ce vei fi văzut la mine în noaptea în care ne am cunos­cut în localul acela de pe strada Walton. Bewick's, parcă aşa se numea.

— E restaurantul meu favorit din Londra. Ţi am văzut picioarele frumoase. Ţi le expui des...

Nemernicule! Îl înghionti în umăr. Ce a vrut să ţi spună Rosen era prea picant pentru urechile mele delicate?

— Eu nefiind doctor, ci britanic, a vrut să accentueze faptul că discuţia fusese strict confidenţială. E un tip grijuliu, cu simţ foarte etic şi tot restul. Acum dirijează mă la conacul doctorului Frank Chase...

Ţinând în mâini peticul de hârtie pe care Rosen i l dăduse lui Newman şi privind drept în faţă, Nancy vorbea doar cât să i indice direcţia. Şoseaua Sabino Canyon porneşte dintr o regiune foarte populată a suburbiilor din Tucson, îndreptându se spre munţii Cata­lina. Începea prin a fi un district al celor înstăriţi şi se transforma, în susul canionului, într o oază pentru bogătaşi.

Newman observă că locuinţele deveneau din ce în ce mai mari, terenurile mai întinse şi, din nou, munţii din faţă tremurau în arşiţa orbitoare. Dar ţinutul Tucson era aidoma unei înşiruiri de dinozauri încovoiaţi, transformaţi în stâncă. Ca şi Skyline Country Club, munţii Catalina erau opulenţi, primitori şi acoperiţi cu vegetaţie.

Accelera în dreptul domeniului Wayne, în caz că Linda s ar fi uitat pe fereastră. Nancy îl privi cu o urmă de amuzament.

— Ce i cu izbucnirea asta de entuziasm?

— Linda poate să l sune pe Chase şi să l avertizeze că venim.

— Robert, niciodată nu ţi scapă nimic, îl înţepă ea.

Îl numea Robert întotdeauna când ori era iritată, ori voia să i intre pe sub piele, ştiind că numele de botez îi displăcea. El pară împunsătura râzând forţat şi nerăspunzându i. Jaguar ul continua să urce, iar în faţa lor oraşul Tucson se desfăşura în interiorul căldării formate de cele trei lanţuri muntoase distincte.

— Încetineşte Bob, îl avertiză ea, suntem aproape. Acolo, în stânga, trebuie să fie Chase...

Un gard de fier înconjura proprietatea, o construcţie mare în formă de "L" cu două caturi şi acoperiş de ţiglă verde. Newman pătrunse prin poarta deschisă şi conduse de a lungul drumului ce se bifurca: o parte ducând la veranda din faţă, iar cealaltă, la garajul dublu situat pe o latură a casei. Roţile scrâşniră când maşina opri.

În faţa casei, "grădina" consta dintr o întindere generoasă de pietriş, pe care creşteau cactuşi saguaro, cu aspect ameninţător. Aveau forma unor arbuşti, cu un trunchi principal din care ţâşneau crengi spinoase ce se întindeau în sus spre cer, ca şi cum ar fi vrut să l sfâşie. Un bărbat de lângă garajul dublu apăsă un buton, iar Newman, care oprise motorul, auzi torsul uşilor comandate automat ce coborau, închizând garajul. Privi în oglinda laterală bărbatul care se apropia cu un mers prudent.

Rosen spusese că are treizeci şi doi de ani. Bărbatul purta blugi strâmţi şi o cămaşă cu carouri mari, deschisă la gât. Avea faţa osoasă şi pielea bronzată sub şuviţele dese de par castaniu. Văzându l fie şi numai prin oglinda retrovizoare, lui Newman îi displăcu. Privi în sus, în timp ce bărbatul puse mâna cu degete lungi pe marginea de sus a portierei. Unghiile erau cu manichiura făcută iar dinspre el venea un miros puternic de loţiune.

— Doctorul Frank Chase?

— Da.


Cuvântul spânzură în aerul fierbinte, ca o provocare, iar ochii căprui ce priveau în jos la Newman îl măsurau. Newman zâmbi binevoitor şi rosti ceva ce credea că l va descumpăni pe Chase:

— Nu cred că aţi cunoscut o pe doctoriţa Nancy Kennedy. Sora Lindei Wayne. Nepoata lui Jesse Kennedy. E gata să pornească o inv­estigaţie cu privire la motivele pentru care bunicul ei a fost expediat la nouă mii de kilometri depărtare, fără ca ei să i fie cerută părerea. Aveţi un loc frumos aici, doctore Chase...

— Mă tem că nu a fost nici un dubiu în privinţa faptului că buni­cul dumneavoastră suferea de leucemie, domnişoară Kennedy... Doc­torul Chase îşi puse mâna subţire, osoasă pe braţul şezlongului pe care stătea Nancy, aşezat în spatele casei, alături de piscina de forma unei cochilii. Zâmbetul îi era compătimitor, dar Newman observă că acesta nu cuprindea şi ochii căprui ce o studiau. Vedeţi, continuă Chase, a fost exami­nat de cel mai bun specialist din America, doctorul Buhler...

— Care a murit exact când trebuia într un accident de maşină, îl întrerupse Nancy cu răceală. Şi, mai convenabil, avea rezul­tatele ana­lizelor cu el, aşa că acum ele nu mai există. Singura dovadă evidentă, dacă tragem linie, că suferea de boala aceasta.

Convenabil? Zâmbetul lui Chase se reduse. Mă tem că nu în­ţeleg. Mâna sa cuprinse delicat mâna lui Nancy. Iată faimoasa mani­eră de a te purta cu un bolnav, gândi Newman în timp ce se întinse în şezlongul său şi sorbi din paharul de Bourbon. Doamnă doctor Ken­nedy, continuă Chase pe un ton mai oficial, îmi dau seama că sunteţi surmenată. Aţi fost ataşată de bunicul dumneavoastră...

Sunt ataşată de bunicul meu...

Ea îşi eliberă mâna brusc şi luă o înghiţitură mare din pro­priul ei pahar. Newman se ridică şi îşi mişcă umerii, ca şi cum ar fi înţepenit din cauza şederii. Zâmbi în timp ce Chase îl scruta.

— Vă deranjează dacă dau o raită pe aici? sugeră el. Vă las pe dum­neavoastră şi pe Nancy să discutaţi lucrurile astea singuri.

— Ar putea fi o idee foarte bună, aprobă Chase. Simţiţi vă ca acasă...

Nelipsita piscină şi curtea înconjurătoare erau pardosite cu mar­mură. Pereţii casei erau tencuiţi într o culoare de un verde închis, mlăştinos. Ferestrele cu vedere în jos, spre Tucson, erau uriaşe, iar geamurile groase se deschideau spre curte. În timp ce se îndrepta spre latura casei, Newman privi atent în interior.

Cel mai mare sistem Hi Fi pe care îl văzuse vreodată ocupa pere­te­le din spate al sufrageriei. Restul mobilei emana bunăstare. Înainte să se strecoare pe după garajul din capătul clădirii, privi în urmă şi văzu că Chase era cu spatele la el, aplecat, vorbindu i pe un ton serios lui Nancy, a cărei expresie era neutră în timp ce asculta.



Yüklə 1,81 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   25




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə