Peter F. Hamilton Zorii noptii

Peter F. Hamillon

Zorii Nopţii

Vol. 2 – Alchimistul Neutronic – Vol. 1

Louisei Kavanagh i se părea că temuta căldură de la mijlocul-verii persistase săptămâni interminabile şi mohorâte, nu doar cele patru zile-Duce trecute de la ultima ploaie sărăcăcioasă. „Zăduf din cuhnia diavolului”, aşa numeau ţărăncile bătrâne nemişcarea aceasta teribilă şi irespirabilă ce acoperea dealurile aidoma unei pături. Completa perfect dispoziţia sufletească a Louisei, fiindcă în zilele acestea fata parcă nici nu simţea mare lucru. Se părea că destinul alesese ca ea să-şi petreacă orele de trezie fără să facă absolut nimic, doar să aştepte.

În mod oficial îşi aştepta tatăl, care plecase în fruntea miliţiei din comitatul Stoke să ajute la înăbuşirea insurecţiei declanşate în Boston de Uniunea Terenurilor Democrate. Ultima dată telefonase cu trei zile în urmă; fusese un apel scurt şi sumbru, în care anunţase că situaţia era mai rea decât îi lăsase să creadă lordul-adjunct. Conversaţia o îngrijorase teribil pe mama Louisei. Asta însemna că cele două surori erau nevoite să se furişeze prin conacul Cricklade ca nişte şoricei, pentru a nu-i înrăutăţi starea de spirit.

Iar de atunci nu mai primiseră nici o veste, nici despre tata, nici despre alt membru al miliţiilor. Bineînţeles, tot comitatul vuia de zvonuri despre bătălii teribile şi acte de sălbăticie bestială comise de membrii Uniunii. Louise se străduia din răsputeri să închidă urechile înaintea zvonurilor, convinsă că nu era decât propagandă perversă lansată de simpatizanţii Uniunii. În realitate, nimeni nu ştia nimic. După câte cunoşteau locuitorii comitatului Stoke, Bostonul putea să fi fost pe o cu totul altă planetă. Până şi relatările seci despre „tulburări”, difuzate în buletinele de ştiri de seară, încetaseră după ce miliţiile comitatului încercuiseră oraşul. Fuseseră cenzurate de guvern.

Tot ce puteau face era să aştepte neajutorate ca miliţiile să triumfe, aşa cum avea cu siguranţă să se întâmple.

Louise şi Genevieve petrecuseră încă o dimineaţă plimbându-se fără ţintă în jurul conacului, deşi le venea destul de greu. Era incredibil de plictisitor să stea fără să facă nimic, însă dacă ar fi atras atenţia asupra lor, li s-ar fi repartizat cine ştie ce corvezi umile, întrucât bărbaţii tineri plecaseră, slujnicele şi servitorii vârstnici trudeau la întreţinerea uzuală a clădirii uriaşe. Iar fermele domeniului, cu forţa de muncă redusă la minimumul necesar, rămâneau tot mai în urmă cu pregătirile pentru a doua recoltare de vară a cerealelor.

Până la ora prânzului plictiseala începuse s-o afecteze realmente pe Louise, aşa că-i propusese surorii ei să se plimbe călare. Fuseseră nevoite să-şi înşeueze singure caii, totuşi merita, pur şi simplu pentru a evada câteva ore din conac.

Calul Louisei înainta grijuliu. Razele fierbinţi ale Ducelui scorojiseră solul, producând o reţea zbârcită de crăpături. Plantele aborigene, care înfloriseră la unison la mijlocul-verii, muriseră de mult. Cu numai zece zile în urmă, fâneţele fuseseră stropite de steluţe delicate alb şi roz, pentru ca acum petale mici şi zbârcite să fluture precum frunze minuscule de toamnă. În unele adâncituri din pământ, se adunaseră în dune înalte de peste treizeci de centimetri.

— De ce crezi că ne urăşte aşa mult Uniunea? întrebă Genevieve pe un ton plângăreţ. Chiar dacă-i iute la mânie, tati nu-i un om rău.

Louise etală un zâmbet înţelegător spre sora ei mai mică. Toată lumea spunea că ele două semănau foarte mult, ca nişte gemene care se născuseră însă la patru ani depărtare una de cealaltă. Şi într-adevăr, uneori era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă; aceleaşi trăsături, păr des şi negru, nas delicat şi ochi aproape orientali. Genevieve era totuşi mai micuţă şi ceva mai bucălată. Iar în clipa de faţă, teribil de posomorâtă.

Genevieve fusese înţelegătoare faţă de indispoziţia Louisei din ultima săptămână şi nu dorise să spună nimic care să sporească iritarea inexplicabilă a surorii ei mai mari.

„Cât mă idolatrizează”, gândi Louise. „Păcat că nu şi-a putut alege un model mai bun în viaţă.”

— N-are nici o legătură cu tata, nici măcar cu familia Kavanagh, zise ea. Uniunii nu-i place pur şi simplu felul în care merg lucrurile pe Norfolk.

— Dar de ce? Toţi cei din Stoke sunt fericiţi.

— Toţi cei care au un rost. Asta-i o diferenţă importantă. Ce ai simţi tu, dacă ar trebui să lucrezi pe câmp cât e ziua de lungă, toate zilele vieţii tale, şi ne-ai vedea pe noi două călărind, fără nici o grijă?

Genevieve păru derutată.

— Nu ştiu…

— Nu ţi-ar plăcea deloc şi ai dori să facem schimb de locuri.

— Probabil că da. Mezina surâse viclean: Atunci eu aş fi cea căreia nu i-ar plăcea deloc.

— Exact. Asta-i problema.

— Dar ceea ce zic oamenii că ar face Uniunea… începu Genevieve nesigură. Am auzit două cameriste vorbind azi-dimineaţă. Spuneau lucruri oribile. Am fugit de acolo după un minut.

— Minţeau! Dacă în comitatul Stoke ar exista cineva care să ştie ce se petrece în Boston, atunci ar fi familia Kavanagh. Cameristele ar afla ultimele.

Genevieve radie un zâmbet de veneraţie spre sora ei.

— Ce inteligentă eşti tu, Louise.

— Şi tu eşti inteligentă, Gen. Nu uita că avem aceleaşi gene.

Genevieve surâse iarăşi, apoi dădu pinteni calului şi o luă înainte, râzând încântată. Merlin, câinele lor ciobănesc, pomi în fugă după ea, ridicând trâmbe rotitoare de petale cafenii în jurul labelor.

În mod reflex, Louise îşi îndemnă calul la trap, pornind spre Pădurea Wardley, aflată la mai bine de un kilometru şi jumătate în faţă. În verile trecute fusese terenul de joacă şi aventură al surorilor, însă în vara aceasta căpătase o picanterie suplimentară. În vara aceasta locul cuprinsese şi amintirea lui Joshua Calvert. Joshua şi nebuniile pe care le făcuseră ei doi când se însoriseră pe malurile bazinelor stâncoase. Actele sexuale scandaloase pe care nici o adevărată lady de familie bună de pe Norfolk nu le-ar fi comis vreodată. Acte pe care abia aştepta să le repete cu el.

Şi în acelaşi timp, acte care o făcuseră să vomite în ultimele trei dimineţi. În primele două, Nanny se alarmase aşa cum obişnuia, dar Louise izbutise din fericire să-şi ascundă greţurile din dimineaţa aceasta, altfel ar fi fost anunţată mama ei. Iar mama era destul de ageră.

Louise făcu o grimasă disperată. Totul va fi bine după ce se va-ntoarce Joshua. Recent, devenise aproape o mantra.

„Iisuse, cât urăsc aşteptarea asta!”

Genevieve ajunsese la cinci sute de metri de pădure, cu Louise la o sută de metri în urma ei, când auziră trenul. Fluieratul insistent se desluşea din depărtare în văzduhul liniştit. Trei ţignale scurte, urmate de unul lung. Semnalul de avertizare că se apropia de pasajul feroviar de la Collyweston.

Genevieve îşi struni calul şi o aşteptă pe Louise să i se alăture.

— Vine-n oraş! exclamă ea.

Amândouă ştiau pe dinafară mersul trenurilor locale. Colsterworth avea douăsprezece curse de pasageri pe zi, totuşi aceasta nu era una dintre ele.

— Se-ntorc! chiui Genevieve. Tati se-ntoarce!

Merlin îi simţi agitaţia şi alergă în jurul calului, lătrând entuziast.

Louise îşi muşcă buza. Nu ştia ce altceva ar fi putut să fie.

— Aşa cred.

— Asta-i. Asta-i!

— Bine, haide, atunci.

Din mijlocul pâlcului de cedri uriaşi modificaţi genetic, conacul Cricklade era o clădire impunătoare din piatră, construită ca omagiu adus reşedinţelor impunătoare dintr-o Anglie pe atât de îndepărtată în timp, pe cât era în spaţiu. Pereţii din sticlă ai oranjeriei bogat împodobite care mărginea aripa estică reflectau în unduiri geometrice lumina solară strălucitor de galbenă a Ducelui, când cele două surori traversară peluza din faţa conacului.

După ce trecu de inelul de arbori, Louise zări jeepul de fermă verde-albăstrui, care suia pe drumul de acces lung şi acoperit cu prundiş. Ţipă răsunător şi-şi îmboldi calul într-un galop încă şi mai rapid. Puţini aveau dreptul să conducă maşinile de teren ale domeniului. Şi nimeni nu şofa la fel de repede ca tatăl ei.

În scurt timp o lăsă mult în spate pe Genevieve; epuizat, Merlin le urma la aproape o jumătate de kilometru. Louise zări şase siluete înghesuite pe locurile vehiculului. Iar la volan se găsea, clar, tata. Dintre ceilalţi nu recunoştea pe nimeni.

Alte două jeepuri intrară pe drumul de acces, chiar în clipa în care primul opri în faţa conacului. Mai mulţi membri ai personalului şi Marjorie Kavanagh se grăbiră să coboare treptele late pentru a-i întâmpina.

Louise sări în grabă de pe cal şi se repezi spre tatăl ei. Îl cuprinse în braţe înainte ca el să-şi dea seama. Purta aceeaşi uniformă militară ca în ziua în care plecase.

— Tati! Eşti bine!

Îşi frecă obrazul de ţesătura verde-kaki grosolană a vestonului lui, simţindu-se iarăşi ca la cinci ani. Lacrimile ameninţau s-o năpădească.

Bărbatul se încordă în îmbrăţişarea ei năvalnică şi coborî încet capul, s-o privească. Când fata ridică ochii, adorator, zări o privire de uşoară neînţelegere pe chipul roşcovan, cu trăsături pronunţate.

Pentru o clipă oribilă se gândi că el aflase despre prunc. După care pe buzele lui Grant apăru caricatura răutăcioasă a unui zâmbet.

— Bună, Louise. Mă bucur să te revăd.

— Tati?

Fata se retrase un pas. Ceva era în neregulă cu el. Se uită nesigură la mama ei, care tocmai i se alăturase. Marjorie Kavanagh cuprinse întreaga scenă dintr-o uitătură rapidă. Grant arăta realmente teribil: obosit, palid şi straniu de nervos. Dumnezeilor, ce se-ntâmplase în Boston?

Ignoră mâhnirea evidentă a Louisei şi se apropie de el.

— Bine ai revenit acasă, murmură cu sfială şi-i atinse obrazul cu buzele.

— Bună, scumpo, rosti Grant Kavanagh.

Judecând după lipsa oricărei emoţii din glas, putea să fi fost un străin absolut.

După aceea Grant se întoarse, aproape cu respect, gândi Marjorie tot mai consternată, şi făcu o semiplecăciune spre unul dintre bărbaţii care-l însoţeau. Toţi erau necunoscuţi şi nici măcar unul nu purta uniforma miliţiei din comitatul Stoke. Celelalte două jeepuri frânau înapoia primului, pline de asemenea cu indivizi necunoscuţi.

— Marjorie, vreau să ţi-l prezint pe Quinn Dexter. Quinn este un… preot. El va sta aici cu câţiva dintre adepţii lui.

Tânărul care înaintă avea genul de mers legănat pe care Marjorie îl asocia cu adolescenţii neciopliţi pe care-i întrezărea ocazional în Colsterworth. „Preot, pe mă-sa!” gândi ea.

Quinn purta o mantie dintr-un material negru, incredibil de fluid; părea genul de veşmânt al unui călugăr milionar. Nu se zărea nici un crucifix. Faţa care-i surâdea din interiorul glugii voluminoase era rece şi vulpească. Femeia observă că toţi ceilalţi erau foarte grijulii să nu se apropie prea mult de el.

— Sunt fascinată, părinte, rosti ea cu ironie evidentă.

El clipi, apoi încuviinţă gânditor, parcă recunoscând faptul că niciunul dintre ei nu-l amăgea pe celălalt.

— De ce aţi venit aici? întrebă Louise cu răsuflarea întretăiată.

— Cricklade va fi refugiul pentru secta lui Quinn, răspunse Grant. În Boston s-au petrecut multe distrugeri şi de aceea i-am pus la dispoziţie domeniul.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Marjorie.

Anii de disciplină necesară pentru a-şi consolida poziţia îi îngăduiră să-şi păstreze glasul egal, cu toate că ar fi vrut să-l prindă pe Grant de gulerul vestonului şi să-i urle în faţă. Cu coada ochiului, o zări pe Genevieve descălecând şi alergând să-şi întâmpine tatăl, cu faţa delicată inundată de o fericire simplă. Înainte ca Marjorie să fi putut spune ceva, Louise întinse fulgerător un braţ şi o opri. „Slavă Domnului pentru asta!” gândi Marjorie; era imposibil de spus în ce fel ar fi reacţionat străinii aceia distanţi faţă de nişte fetişcane surescitate.

Chipul Genevievei deveni instantaneu trist, privindu-şi tatăl intangibil cu ochi mari, răzvrătiţi. Louise îşi păstră însă ferm braţul protector în jurul umerilor ei.

— Rebeliunea s-a terminat, spuse Grant.

Nici măcar nu observase apropierea mezinei.

— I-aţi arestat pe cei din Uniune?

— Rebeliunea s-a terminat, repetă sec Grant.

Marjorie nu ştia ce să facă. Îl auzi pe Merlin lătrând în depărtare, cu agresiune neobişnuită. Bătrânul câine ciobănesc înainta greoi spre grupul din faţa conacului.

— O să-ncepem imediat, anunţă brusc Quinn.

Pomi în sus pe trepte, către uşile duble, largi, şi faldurile lungi ale mantiei i se învolburară lent, parcă îngreunate de plumb, în jurul gleznelor.

Personalul conacului, care se adunase curios pe treptele de sus, se despărţi cu iuţeală agitată. Tovarăşii lui Quinn îl urmară ca un talaz.

Chipul lui Grant se crispă aproape într-o grimasă de scuză către Marjorie, când nou-sosiţii coborâră din jeepuri, pentru a se grăbi pe trepte după preotul lor neobişnuit. Majoritatea erau bărbaţi şi toţi aveau pe feţe aceleaşi expresii agitate.

„Parcă s-ar îndrepta spre propria lor execuţie”, gândi Marjorie. Iar hainele pe care le purtau doi dintre ei erau foarte bizare. Aduceau cu uniforme militare străvechi: mantale gri cu revere late, stacojii, şi metri întregi de fireturi aurii. Femeia se strădui să-şi amintească lecţiile de istorie învăţate cu mulţi ani în urmă; imaginile de ofiţeri teutoni îi erau neclare în minte.

— Ar fi mai bine să intrăm, rosti Grant încurajator.

Ceea ce era absurd! Grant Kavanagh nici nu întreba, nici nu sugera nimic în pragul casei sale – el dădea ordine.

Marjorie aprobă din cap fără chef şi i se alătură.

— Voi două rămâneţi aici, le spuse fiicelor ei. Vreau să aveţi grijă de Merlin, apoi să duceţi caii în grajd. „În timp ce eu voi afla ce dracu' se-ntâmplă-aici”, completă în gând.

Cele două surori erau practic îmbrăţişate la baza scării, cu feţele crispate de îndoieli şi de stupoare.

— Da, mamă, zise Louise supusă.

Trase de mâneca jachetei negre de călărie a Genevievei.

Quinn se opri în pragul conacului şi privi pentru ultima dată domeniul. Presimţiri rele începeau să-i tulbure mintea. În Boston păruse perfect firesc ca el să facă parte din avangarda care să aducă evanghelia Fratelui Domnului pe insula Kesteven. Nimeni nu putea sta în faţa sa când fiara şarpe îi era descătuşată. Existau însă foarte multe suflete pierdute ce reveneau din lumea de dincolo; în mod inevitabil, unele cutezau să nu se supună, în vreme ce altele şovăiau după ce el transmisese cuvântul. De fapt, se putea bizui doar pe discipolii cei mai apropiaţi pe care-i strânsese.

Acoliţii sectei pe care-i lăsase în Boston pentru a domestici sufletele revenite, pentru a le învăţa motivul adevărat pentru care fuseseră aduse înapoi, fuseseră de acord să-i urmeze poruncile pur şi simplu de frică. De aceea venise în regiunile rurale, pentru a le impune crezul tuturor sufletelor, atât morţilor, cât şi viilor, de pe planeta aceasta nenorocită. Dacă atrăgeau mai mulţi discipoli care să creadă în mod real în sarcina pe care le-o încredinţase Fratele Domnului, atunci doctrina lor urma să triumfe în cele din urmă.

Însă tărâmul acesta pe care Luca Comar îl descrisese în termeni strălucitori era pur şi simplu pustiu: kilometri întregi de fâneţe şi ogoare, presărate cu cătune adormite, locuite de ţărani fricoşi – o versiune de climat temperat a Lalondei.

Pentru scopul lui, trebuia să fie mai mult decât atât. Fratele Domnului nu l-ar fi ales niciodată pentru o asemenea lucrare simplă. În Confederaţie existau sute de planete care aveau nevoie să audă cuvântul Său, să-L urmeze în bătălia finală împotriva zeilor calpi ai religiilor Pământului, unde Noaptea urma să răsară pentru vecie.

„După noaptea aceasta va trebui să mă cercetez pentru a vedea încotro mă călăuzeşte El; trebuie să-mi găsesc rolul cuvenit în planul Său.”

Privirea îi poposi finalmente asupra surorilor Kavanagh care se holbau la el, ambele încercând să fie curajoase în faţa stranietăţii ce pogora peste căminul lor, lent şi inexorabil, aidoma zăpezii de la mijlocul-iernii. Cea mai mare dintre ele ar fi fost o răsplată meritorie pentru discipolii care dovedeau loialitate, iar mezina putea fi de folos pentru un suflet revenit. Fratele Domnului găsea câte o utilitate pentru fiecare.

Mulţumit pentru moment, Quinn pătrunse în holul de la intrare şi savură opulenţa care-l întâmpină. În seara aceasta, cel puţin, se putea lăsa în voia splendorii decadente, stârnindu-şi fiara şarpe. Fiindcă cine nu aprecia luxul absolut?

Discipolii îşi cunoşteau destul de bine îndatoririle şi nu necesitau supraveghere. Aveau să vâneze slujitorii conacului şi să le deschidă trupurile pentru posedare. O sarcină care fusese repetată la nesfârşit în ultima săptămână. Misiunea lui urma să înceapă ulterior: selectarea celor care meritau a doua şansă la viaţă, care aveau să îmbrăţişeze Noaptea.

— Ce…! începu Genevieve furioasă, când ultimul dintre adulţii ciudaţi dispăru pe uşa conacului.

Palma Louisei îi acoperi gura.

— Haide!

O smuci puternic de braţ, aproape dezechilibrând-o. Genevieve îngădui fără tragere de inimă să fie îndepărtată.

— Ai auzit-o pe mama, spuse Louise. Trebuie s-avem grijă de cai.

— Da, dar…

— Nu ştiu! Clar? Mama va pune totul la punct.

Cuvintele aduseră prea puţină linişte. Ce se-ntâmplase cu tata?

Probabil că evenimentele din Boston fuseseră cu adevărat teribile, dacă-l afectaseră în asemenea hal.

Louise îşi desfăcu panglica pălăriei de călărie şi o vârî sub un braţ. Pe neaşteptate, conacul şi domeniul înconjurător deveniseră foarte tăcute. Închiderea uşilor duble acţionase ca un semnal pentru păsări de a înceta orice ciripeli. Până şi caii erau mai docili ca oricând.

Senzaţia funebră fu întreruptă de Merlin, care ajunsese în cele din urmă la drumul de acces cu prundiş. Lătră destul de jalnic în vreme ce se învârtea în jurul picioarelor Louisei, cu limba atârnând mult afară, gâfâind.

Louise prinse dârlogii ambilor cai şi porni cu ei către grajduri. Genevieve îl apucă pe Merlin de zgardă şi-l trase după ele.

În clădirea grajdurilor, aflată în spatele aripii vestice, nu era nimeni, nici chiar cei doi flăcăi rândaşi pe care îi lăsase domnul Butterworth. Copitele cailor răpăiră asurzitor pe caldarâmul curţii mici şi zgomotele reverberară din ziduri.

— Louise, rosti Genevieve cu glas jalnic, nu-mi place… Oamenii ăia care au venit cu tati erau tare ciudaţi.

— Ştiu. Dar mama ne va spune ce să facem.

— Ea a intrat cu ei în conac.

— Da.

Louise înţelesese cât de îngrijorată fusese mama lor, îndepărtându-le imediat pe ele de prietenii tatei. Privi în jurul curţii, neştiind cum să procedeze în continuare. Trebuia oare să o aştepte pe mama să le cheme, sau ar fi trebuit să intre singure în conac? Ar fi fost firesc ca tata să dorească să stea de vorbă cu ele. „Tata cel vechi”, îşi aminti ea tristă.

Decise să amâne luarea unei decizii. Erau destule de făcut în grajduri: să scoată şeile, să ţesale caii, să-i adape… Ea şi Genevieve îşi scoaseră jachetele de călărie şi se apucară de treabă.

Peste douăzeci de minute, când puneau şeile în cămara harnaşamentelor, auziră primul strigăt. Şocul fu cu atât mai mare, cu cât zbieretul aparţinuse unui bărbat. Un răcnet răguşit de durere, care se stinsese într-un scâncet suspinat. Genevieve o cuprinse fără nici un cuvânt cu braţul pe după mijloc. Louise o putea simţi tremurând şi-i mângâie uşor braţul cu palma.

— E-n regulă, şopti ea.

Cele două fete se apropiară pe furiş de fereastră şi se uitară afară. În curtea interioară nu se vedea nimic. Ferestrele conacului erau întunecate şi oarbe, absorbind lumina Ducelui.

— Mă duc să văd ce s-a-ntâmplat, spuse Louise.

— Nu! o smuci cu putere Genevieve. Nu mă lăsa singură. Te rog, Louise!

Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Strânsoarea Louisei se întări în mod reflex.

— Bine, Gen, n-o să te las.

— Promiţi? Promiţi pe cuvântul tău?

— Promit! Îşi dădea seama că ea însăşi era la fel de speriată ca sora ei. Trebuie totuşi să aflăm ce vrea mama să facem, adăugă.

Genevieve încuviinţă cu un aer deznădăjduit.

— Dacă tu zici aşa…

Louise se uită la zidul înalt din piatră al aripii vestice. Ce ar fi făcut Joshua într-o asemenea situaţie? Se gândi la planul aripii, la apartamentele familiei, la pasajele utilitare ale servitorilor. Odăi şi coridoare pe care le cunoştea mai bine ca oricine, cu excepţia majordomului-şef şi, poate, a tatei.

O prinse pe Genevieve de mână.

— Haide! O să-ncercăm s-ajungem fără să fim văzute în budoarul mamei. Odată şi odată, trebuie să vină şi ea acolo.

Ieşiră încetişor în curte şi se strecurară pe lângă zid, spre uşiţa verde care ducea la o cămară din spatele bucătăriilor. Louise se aştepta în orice clipă la un strigăt care să le someze. Gâfâind, apăsă clanţa masivă de fier şi se furişă înăuntru.

Cămara era plină cu saci de făină şi lăzi de lemn cu legume, stivuite pe înălţime. Două ferestruici înguste, aflate aproape sub tavan, proiectau o lumină sură, sărăcăcioasă, prin ochiurile de geam acoperite cu pânze de păianjen.

Louise răsuci comutatorul electric imediat ce Genevieve închise uşa. Două lumisfere simple de sub plafon pâlpâiră slab, apoi se stinseră.

— La naiba!

O apucă pe Genevieve de mână şi înaintă cu grijă printre lăzi şi saci.

Coridorul utilitar avea pereţi simpli, văruiţi în alb, şi dale galben-pal. Pe plafon, din şase în şase metri, lumisferele pâlpâiau aleatoriu. Efectul o făcu pe Louise să se simtă uşor ameţită, de parcă pardoseala s-ar fi legănat.

— De ce face aşa? şopti Genevieve, agitată.

— Habar n-am…

Un fior groaznic de singurătate străbătu fără avertisment sufletul Louisei. Cricklade nu le mai aparţinea, acum o ştia sigur.

Merseră prin coridorul dătător de vertij către anticamera din capăt. O scară spiralată din fier se răsucea în sus, dispărând prin tavan.

Louise se opri pentru a asculta dacă nu cobora cineva. După aceea, satisfăcută că erau tot singure, începu să urce.

Coridoarele principale ale conacului contrastau evident cu zona utilitară simplă, a servitorilor. Fâşii late de mochetă groasă verde-auriu erau întinse peste parchetul din lemn auriu bine lustruit, iar pe pereţi atârnau uriaşe tablouri în ulei, tradiţionale, în rame ostentativ poleite. La intervale regulate existau sipeţele vechi, în care se aflau fie obiecte de artă delicate, fie vaze din cristal cu flori parfumate ale unor plante terestre şi xenoce crescute chiar în sera conacului.

Exteriorul uşii din vârful scării spiralate era camuflat de un panou mural. Louise întredeschise uşa şi trase cu ochiul afară. În capătul îndepărtat al coridorului, o fereastră mare cu vitralii trimitea evantaie largi de lumină colorată ce zugrăveau pereţii şi tavanul cu configuraţii întretăiate. Lumisferele de pe plafon sclipeau chihlimbariu stins. Toate emiteau un bâzâit nesănătos.

— Nu-i nimeni, zise Louise.

Cele două fete ţâşniră afară şi închiseră panoul în urma lor. Înaintară precaut spre budoarul mamei.

Se auzi un ţipăt îndepărtat. Louise nu-şi dădu seama de unde răsunase. Nu era totuşi din apropiere. „Mulţumescu-Ţi, Iisuse!”

— Hai să ne-ntoarcem, spuse Genevieve. Te rog, Louise! Mami ştie că ne-am dus la grajduri. O să ne găsească acolo.

— Doar să vedem mai întâi dacă-i aici. Dacă nu-i, ne-ntoarcem imediat. Auziră din nou strigătul chinuit, de data aceasta mai docil.

Până la uşa budoarului mai erau şapte metri. Louise îşi întări sufletul şi făcu un pas într-acolo.

— Oh, Doamne, nu! Nu, nu, nu! Opreşte-te, Grant! Doamne Dumnezeule, ajută-mă!

Muşchii fetei se blocară, ca terorizaţi. Glasul mamei – ţipătul mamei – se auzise din spatele uşii budoarului.

— Grant, nu! Oh, te rog! Te rog, încetează!

Urmă un zbieret prelung şi ascuţit de durere.

Genevieve îi strângea braţul îngrozită şi bolborosea scâncete stinse. Lumisferele aflate imediat în exteriorul uşii budoarului sporiră în intensitate. În câteva secunde, luminară mai arzător decât Ducele la amiază. Ambele explodară cu un pocnet slab, expediind cioburi de sticlă lăptoasă ce zornăiră pe mochetă şi parchet.