Romania curtea de apel constanţA


Legea nr. 10/2001. Imobil expropriat în baza decretului de expropriere nr. 69/22.02.1960. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001. Ruina edificiului expropriat. Prevalenţa resti



Yüklə 367,12 Kb.
səhifə2/14
tarix04.09.2018
ölçüsü367,12 Kb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

2. Legea nr. 10/2001. Imobil expropriat în baza decretului de expropriere nr. 69/22.02.1960. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001. Ruina edificiului expropriat. Prevalenţa restituirii bunului în natură.



Art. 11 din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a acestei legi. În ipoteza în care construcţia expropriată nu a fost demolată, aceasta se restituie în natură, în starea în care se află, fostului proprietar, conform art. 9 din lege.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.2866/118/2007 reclamanţii I.F. şi N.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta prin Primar, obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa,str. L. nr.3 precum şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru construcţia ruinată.

În expunerea situaţiei de fapt arată reclamantii că prin acte translative de proprietate M.L.C. a dobândit un teren în suprafaţă de 310,15 mp, pe care ulterior a edificat o constructie.

Aceasta a decedat în anul 1955 rămânând ca moştenitori cei trei copii: C. (A.) M., C. (I.) V. şi C.A., reclamantii justificându-şi calitatea de moştenitori ai acestuia din urmă.

În baza Decretului nr.69/1960 imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere.

Prin sentinţa civilă nr.1581/27.09.2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea reclamantilor şi a obligat pârâtul să restituie reclamantilor în natură imobilul – teren situat în Constanta, str. L. nr.3, în suprafaţă de 310,10 mp.A fost obligat pârâtul să acorde reclamantilor pentru imobilul constructie D+P (corpA) amplasat pe latura de N a proprietăţii şi pentru imobilul parte, amplasat pe latura de V a imobilului,măsurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii.

În baza art.274 Cod pr.civilă pârâtul a fost obligat la 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Pentru a pronunţa această solutie prima instantă a retinut, în esenţă, că imobilul – teren şi constructii, fostă proprietate a autoarei reclamanţilor M.L.C. a fost expropriat în baza Decretului nr.69/1960, dar exproprierea nu şi-a atins scopul, imobilul – construcţie nu a fost demolat, dar în prezent se află într-o stare avansată stare de degradare. S-a mai reţinut că degradarea ireversibilă a celor două clădiri este imputabilă pârâtului, care nu a luat măsuri de conservare, motiv pentru care, conform art.11 alin.(8) din Legea nr.10/2001, reclamantii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru locuinţele distruse.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat apel pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu erau aplicabile în speţă, în cauză nu a fost emisă nici o dispoziţie în temeiul art.26 din lege, iar Legea nr.33/1994 nu a fost abrogată, acest act normativ reglementând condiţiile de restituire a imobilului – fosta proprietate a autoarei reclamantilor şi care a făcut obiectul exproprierii, în baza Decretului nr.69/1960.

2. În condiţiile în care dispoziţiile Legii nr.10/2001 îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, prima instantă a făcut o greşită aplicarea dispoziţiilor art.11 din această lege, întrucât nu a dispus şi obligarea reclamantilor la restituirea sumei încasată cu titlu de despăgubiri, după exproprierea imobilului.

3. În mod greşit prima instanţă a asimilat ruina unui edificiu cu cazul prevăzut de lege pentru imobilele demolate. În condiţiile în care locuinţa se afla în fiinţă, ea trebuia restituită în natură, în starea în care se află, întrucât Legea nr.10/2001 nu asimilează clădirile aflate în ruină imobilelor demolate.

4. În mod gresit prima instantă a obligat pârâtul să acorde reclamantilor o anumită categorie de măsuri reparatorii, în condiţiile în care nu s-a dovedit că există alte bunuri, disponibile pentru a fi oferite în compensare, iar oferirea unor bunuri şi servicii este atributul exclusiv al unităţii detinătoare.

5. Prin acţiune directă în instantă se tinde la obligarea primarului să restituie un bun care se află în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, în condiţiile în care primarul are o capacitate specială, în baza legii nr.10/2001, doar în etapa administrativ obligatorie.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile pârâtului Municipiului Constanţa prin Primar se constată următoarele:

1. Pornind de la ratiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimate în caracterul profund reparatorii, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de fostii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.

Susţinerea apelantului pârât în sensul că dispoziţiile legii nr.10/2001 nu erau aplicabile în cauză, întrucât imobilul, fosta proprietate a autorilor reclamanţilor a făcut obiectul unei măsuri de expropriere este vădit nefondată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile Legii nr.33/1994.

Prin Decizia nr.LIII(53) din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casatie şi Justiţie conform art.329 Cod pr.civilă şi publicate în Monitorul oficial al României, Partea I nr.769/13.11.2007 s-a statuat că ”Dispoziţiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul actiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerentele acestei decizii, ca dispoziţiile art.11 şi urm-din Legea nr.10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a acestei legi.

2. Aplicabilitatea dispoziţiilor art.11 din Legea nr.10/2001 în speţă, este lipsită de orice îndoială.

Conform dispoziţiilor art.11 din legea nr.10/2001 „Imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanei îndreptăţite dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirilor primite actualizate cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislatiei în vigoare”.

Sintagma „despăgubiri primite” vizează acele despăgubiri calculate şi încasate efectiv de proprietarul imobilului care a fost expropriat.

Conform dispoziţiilor art.11.3 din H.G. nr.250/2007 de aplicare a Legii nr.10/2001, în cazul în care despăgubirile nu s-au încasat sau în cazul în care persoana îndreptăţită prezintă o declaratie autentificată prin care declară pe propria răspundere că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat şi îşi asumă obligatia rambursării acestora, în cazul în care ulterior acordării beneficiului legii se constată şi se dovedeste că totuşi s-au acordat despăgubiri, restituirea în natură sau acordarea de alte măsuri reparatorii nu se condiţionează de rambursarea ori de deducerea despăgubirii.

Din analiza Decretului de expropriere nr.69/22 februarie 1960 rezultă că exproprierea terenurilor în suprafaţă de 52.000 mp împreună cu constructiile aferente s-a realizat fără acordarea unor despăgubiri pentru bunurile preluate de stat, în art.2 din Decret prevăzându-se numai obligatia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa de a lua măsuri ca locatarii din construcţiile expropriate să fie mutate în locuinţe corespunzătoare înainte de începerea demolării contrucţiilor.

În anexa la decizia nr.69/1960 este mentionat la poziţia 28 şi imobilul situat în str. L. nr.3, proprietatea C.A., C.V. şi A.M., fără a se face vreo mentiune cu privire la vreo despăgubire plătită proprietarilor.

Conform dispoziţiilor art.1169 Cod civil celui ce face o afirmatie în fata instantei de judecată îi incumbă şi obligaţia de a face dovada temeiniciei acestor sustineri.

Cum în speţă, nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel pârâta nu a făcut dovada că autorii reclamantilor au încasat o despăgubire pentru imobilul – teren şi constructii – supus exproprierii, în mod corect prima instanţă nu a condiţionat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului expropriat, de restituirea unei sume de bani, încasată cu titlu de despăgubire, criticile apelantului pârât fiind nefondate.

3. Critica ce vizează asimilarea greşită a ruinei edificiului cu demolarea clădirii, după expropriere este fondată.

Legea nr.10/2001 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a reglementa măsuri reparatorii cât mai complete şi mai adecvate proprietarilor, fostilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, posedaţi abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Legiuitorul a fost preocupat să acopere pe cât posibil toate situaţiile de preluare a imobilelor de către stat în perioada de referintă, acordând prevalentă principiului restituirii în natură a bunurilor abuziv preluate de stat.

În acest sens art.9 din Legea nr.10/2001 consacră cu titlu de regulă guvernatoare faptul că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, iar în condiţiile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri în condiţiile reglementate de acelaşi act normativ.

În cauză, se reţine că imobilul supus exproprierii se compunea dintr-o suprafaţă de teren de 310,10 mp şi două corpuri de clădire corpul A, având 2 nivele şi corpul B o locuintă tip parter.

Terenul în suprafaţă de 310,10 mp a fost dobândit de cumpărătoarea M.L.C. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.5958/1936 şi nr.1716/7 mai 1936, iar prin autorizaţia nr.890/1937 aceasta a fost autorizată să execute o constructie din zidărie conform planurilor aprobate.

Din declaratia globală pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite şi asimilate lor nr.809/07.03.1950 rezultă că autoarea reclamanţilor – M.L.C. deţinea în proprietate un imobil clădit compus din 2 corpuri de clădire în Constanţa, str. L. nr.3. Conform descrierilor din această declaraţie, un corp de clădire avea structura parter, cu o suprafaţă clădită de 36 mp şi avea destinaţia de locuinţă (poziţia 1) iar cel de-al doilea corp de clădire avea structura subsol şi parter (2 nivele), era neterminat şi nelocuit.

Corpul de clădire A compus din S+P s-a aflat în stadiul de construcţie neterminată şi nelocuibilă şi la data aplicării Decretului de expropriere nr.69/1960. Acest aspect rezultă din interpretarea înscrisurilor întocmite după condamnarea unuia dintre succesorii foştilor proprietari – I.V. (fostă C.) - pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.236 lit.c cod penal, prin sentinţa penală nr.33/15.01.1962 pronunţată de Tribunalul Popular al Orasului Constanţa.

Prin această sentinţă penală s-a dispus şi confiscarea averii inculpatei, iar în vederea executării hotărârii judecătoresti s-a procedat la inventariera averii acesteia. Deşi imobilul situat în Constanta, str. L. nr. 3 făcuse deja obiectul exproprierii conform Decretului nr.69/1960, în anul 1962 a fost inventariat în vederea preluării cotei de 1/3 proprietatea condamnatei I.V. (decizia nr.870/19 septembrie 1962).

Din procesul-verbal întocmit la 17 octombrie 1962, rezultă că acest corp de clădire era neterminat fiind realizată numai zidăria şi acoperişul din ţiglă, lipsind uşile, ferestrele şi celelalte elemente de construcţie.

Din analiza acestor înscrisuri rezultă că din anul 1950 (când s-a întocmit declaratia globală pentru impunerea veniturilor proprietarei M.C.) şi până în anul 1960 şi ulterior în anul 1962, imobilul compus din 2 nivele – demisol şi parter-nu a fost finalizat şi nu a fost locuibil, fiind lipsit de uşi, ferestre şi alte elemente constructive, aspect de natură să afecteze în timp rezistenta imobilului şi să determine ruinarea acestuia.

Situaţia s-a perpetuat şi după exproprierea bunului,constructia nu a fost demolată, dar nici nu a fost finalizată, în prezent aflându-se într-o stare avansată de degradare.

Din expertiza efectuată în cauză de ing. I.F. rezultă că imobilul D+P (corpul A) prezintă în prezent fundatii continui de beton, zidărie portantă din cărămidă cu o uzură de 70%, şarpantă din lemn, învelitoare ţiglă deteriorată şi este lipsită, ca şi la data preluării de finisaje interioare şi exterioare, instalatii electrice de iluminat, instalatii sanitare şi instalatii de încălzire.

Conform concluziilor expertizei corpul A a fost realizat în baza autorizaţiei de construire nr.8901/30.03.1937, constructia fiind stopată în anul 1940 când structura de rezistentă şi acoperişul au fost terminate. După anul 1940, timp de 20 de ani, până la data preluării de stat, conform Decretului de expropriere nr.69/1960, construcţia a fost abandonată şi proprietarul nu a luat măsuri de conservare (închiderea golurilor, tencuirea pereţilor), situaţie menţinută şi după expropriere, fapt ce a determinat o uzură accentuată a clădirii.

Clădirea nu a fost demolată după expropriere ea regăsindu-se pe teren şi în prezent într-o stare avansată de degradare.

Conform dispoziţiilor art.11 al.(1) din Legea nr.10/2001, imobilele expropriate şi ale căror constructii edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură. Aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitate în speţă, în raport cu corpul de clădire A, prima instanţă făcând o aplicare greşită a acestor dispoziţii legale. Se impune schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâtului să restituie în natură reclamantului alături de terenul în suprafaţă de 310,10 mp şi constructia tip D+P (nominalizată corp A în expertiză ing. I.F.) situată în Constanţa, str. L. nr.3.

În ceea ce priveşte corpul de clădire B, reprezentând o locuinţă tip parter, funcţională la data exproprierii, din expertiza efectuată în cauză rezultă că aceasta este demolată integral, statul nu a luat nici o măsură pentru conservarea ei după momentul preluării abuzive, motiv pentru care în mod corect prima instantă a retinut că acest corp de clădire nu mai poate fi restituit în natură reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform art.26 din Legea nr.10/2001 pentru acest corp de clădire.

4. Este întemeiată şi critica pârâtului ce vizează obligarea sa la acordarea în exclusivitate a unor bunuri sau servicii în compensare pentru clădirea ce nu mai poate fi restituită în natură.

Conform disp.art.10 şi art.26 alin.(1) din Legea nr.10/2001 republicată, în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare, alte bunuri sau servicii, ori că propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea investită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurilor reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora. Chiar dacă din cuprinsul art.26 alin.(1) al Legii nr.10/2001 rezultă că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă, ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri, instanţa reţine că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art.1 alin.(5) din lege, în forma modificării prin OUG nr.209/2005. În acest sens, instanţa sesizată de cel nemulţumit nu va putea acorda ca măsură compensatorie alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul bunurilor disponibile care se pot acorda în compensare.

Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului Local Constanţa în temeiul art.38 lit.”h” din Legea nr.215/2001, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unităţii administrativ teritoriale trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ teritoriale. În aceste condiţii, instanţa de judecată nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului.

În cauză se reţine că prima instanţă a obligat pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar să acorde reclamantilor exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii pentru corpul de clădire ce nu poate fi restituit în natură deşi nu s-a făcut dovada că există disponibile bunuri sau servicii şi că reclamanţii ar fi fost de acord cu o anumită ofertă făcută de pârât.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în baza art.26 din Legea nr.10/2001, se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul obligării pârâtului să acorde reclamantilor pentru imobilul parter, amplasat pe latura de vest a proprietăţii (corp B în raport de expertiza efectuat de ing. I.F.) măsuri reparatorii în echivalent constând în bunuri sau servicii, iar în ipoteza în care această măsură nu este posibilă sau nu este acceptată de către reclamanti, să propună acordarea de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.

5. Critica ce vizează obligarea prin actiune directă, în instanţă, a Primarului să restituie reclamantilor un bun din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale este nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr.10/2001 republicată în cazul imobilelor detinute de unităţile admininistrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoane îndreptăţite se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al Municipiului Bucureşti.

Avându-se în vedere această precizare expresă a legiuitorului, rezultă că nu este necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către Consiliul Local, responsabilitatea aplicării legii apartinând în totalitate primarului (art.21.5 din H.G. nr.250/2007).

Conform dispoziţiilor art.22 din Legea nr.10/2001, în termen legal reclamanţii au notificat unitatea deţinătoare – Municipiul Constanta, prin Primar, cu privire la solicitarea lor de a li se restitui imobilul situat în Constanţa, str. L. nr.3, imobil ce a făcut obiectul unei măsuri de expropriere, iar în lipsa unui răspuns la notificare, în termenul legal de 60 de zile, reclamantii s-au adresat direct instantei de judecată, cu o acţiune îndreptată împotriva unităţii detinătoare – Municipiul Constanţa -, iar nu împotriva primarului, care este doar reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale în această procedură.

Prin Decizia civilă nr.20/19.03.2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în recurs în interesul legii că, în aplicarea dispoziţiilor art.26 al.(3) din Legea nr.10/2001 „instanţa de judecată este competentă să solutioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii detinătoare de a răspunde la notificarea părtii interesate.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atunci când unitatea detinătoare nu răspunde persoanei îndreptăţite în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, instanţa învestită cu solutionarea cauzei are competenta să evoce fondul cererii şi să constatate pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un asemenea caz, ,,lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat de instanţa de judecată”.

Pentru considerentele expuse, în baza art.296 Cod pr.civilă, se admite apelul pârâtului Municipiul Constanta prin Primar în parte, în sensul celor mai sus menţionate.



Decizia civilă nr. 63/C/26.03.2008



Yüklə 367,12 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə