„constanţA, prima regiune colectivizată”



Yüklə 0,49 Mb.
səhifə1/10
tarix17.01.2019
ölçüsü0,49 Mb.
#98599
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10


„CONSTANŢA, PRIMA REGIUNE COLECTIVIZATĂ”:

SPECIFIC REGIONAL, COLECTIVIZARE ŞI PROPAGANDĂ ÎN DOBROGEA, 1949-1962.

Studiu de caz: Jurilovca, judeţul Tulcea

CONSTANTIN IORDACHI


„Cred să fie o hotărâre, poate specială, pentru Constanţa, pentru experienţă – asta ne-au învăţat consilierii sovietici – să încercăm în Constanţa cu acest lucru.”
Liuba Chişinevschi, „Stenograma şedinţei Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R. din 5 aprilie 1952”, în Cătănuş, Dan şi Octavian Roske, Colectivizarea Agriculturii în România. Dimeniunea politică. Vol. 1: 1949-1953. Bucureşti: Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p. 299.

Terminînd colectivizarea, organele de partid şi de stat, tehnicienii şi inginerii agricoli, ţăranii dobrogeni au aşezat regiunea lor în fruntea regiunilor ţării. Încă de pe acum activiştii din alte regiuni recunosc că ritmul cooperativizării şi colectivizării satelor dobrogene a fost pentru ei exemplu şi îndemn. Această recunoaştere îi bucură desigur pe toţi cei care au muncit pentru colectivizarea regiunii Constanţa. Ea ii obligă în acelasi timp, îi obligă să muncească şi de acum încolo cu multă însufleţire pentru a face din fiecare gospodărie colectivă o unitate agricolă puternică şi înfloritoare, izvor de bunăstare pentru membrii ei. Muncind astfel agricultura Dobrogeai va fi şi de acum înainte exemplu şi îndemn pentru agricultura întregii ţări.


„Colectivizarea regiunii Constanţa, izvor de preţioase învăţăminte”, Agricultura nouă, 25 octombrie 1957, 4 [subl. C.I.].
“Foaie verde porumboi, colectivul la gunoi”
Slogan al ţăranilor din raionul Tulcea, 1957
În ziua de 19 octombrie 1957, agenţia de presă AGERPRESS, precum şi ziarele Scânteia, Scânteia Tineretului, Dobrogea Nouă şi Drumul Socialismului raportau victorios „una dintre cele mai mari victorii obţinute pînă în prezent pe linia transformării socialiste a agriculturii în ţara noastră”: încheierea „în întregime” a colectivizării în regiunea Constanţa, într-o perioadă când în întreaga ţără fuseseră colectivizate doar 51% din suprafaţa agricolă a ţării şi 42% din numărul gospodăriilor ţărăneşti. La numai opt ani de la declanşarea campaniei naţionale de colectivizare (1949-1957), Dobrogea devenea astfel prima provincie istorică colectivizată a României, precedând cu şapte ani încheierea colectivizării la nivelul întregii ţări.

Vestea colectivizării Dobrogei fusese o bombă de presă pregătită cu grijă de propaganda oficială, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din 1917 (7 noiembrie 1957), căreia îi era dedicată. Potrivit recensământului din 1956, Dobrogea avea o populaţie de 635.956 de locuitori şi 824.700 hectare de pământ arabil. Pe 23 mai 1957, ziarul Scânteia anunţa cooperativizarea regiunii Constanţa în proporţie de 90%, şi anticipa iminenţa cooperativizării Dobrogei:

„Cu fiecare zi ce trece, în regiunea Constanta se apropie momentul cînd cooperativizarea agriculturii va fi terminată în întregime. În raionul Tulcea, singurul raion din regiune care înca nu e cooperativizat, zilnic zeci şi zeci de noi familii de tărani muncitori se înscriu în gospodării colective. Numai în cursul lunii iunie în cele zece întovărăşiri agricole nou create precum şi în gospodăriile colective şi întovărăşirile agricole existente au intrat peste 6.600 familii de ţărani muncitori. În ziua de 22 mai s-a terminat cooperativizarea agriculturii în raionul Istria. Acesta este al 6-lea raion din regiunea Constanţa şi al 13-lea raion din ţară cu agricultura complet cooperativizată. Numai în cursul acestui an au intrat în gospodariile colecive şi în întovărăşirile agricole din raionul Istria peste 5.500 de familii de ţărani muncitori. În prezent, cele peste 15.000 de familii din raionul Istra unite în 42 de gospodării agricole colective şi 47 de întovărăşiri agricole lucrează laolaltă 82.000 ha. În momentul de fata procentul de cooperativizare a agriculturii în regiunea Constanţa a ajus la 90 la sută.”1

Pe 28 iunie, Scânteia anunţa cooperativizarea „aproape în întregime” a regiunii, cu 97,7% din numărul familiilor de ţărani din regiune şi 87,90% din suprafaţa în gospodării colective2. În întreaga regiune, 53,3 % din numărul familiilor de „ţărani muncitori” şi 58,3 % din suprafaţa era membrii în gosopodării colective. Editorialul susţinea că în regiunea Constanta „există un număr de 328 gospodării colective care cuprind 51.281 familiii şi 346.087 hectare teren şi 337 întovărăşiri agricole în care sunt cuprinse 42.671 familiii şi 175.531 hectare teren.” În fine, pe 5 iulie 1957, Scânteia titra triumfător: „Constanţa, prima regiune complect (sic!) cooperativizată.” Editorialul afirma că în regiunea Constanţa erau la acea dată 328 gospodării colective, cuprinzând 55% din numarul de familii de ţărani muncitori din regiune şi 339 întovărăşiri agricole, cuprinzînd 45% din numărul total de familii. În total, gospodăriile colective şi întovărăşirile agricole deţineau o suprafaţă de teren „de peste 556.000 ha.” Aceste progrese erau atribuite hotărârilor Congresului al II-lea al PRM din 1955, în urma cărora în gospodăriile colective şi întovărăşirile agricole au intrat 52.000 familii cu peste 230.000 ha teren.3

În următoarele trei luni şi jumătate s-a produs ultimul pas spectaculos pe calea cooperativizării Dobrogei: un număr de 48.617 familii de „ţărani muncitori” cu peste 226.000 hectare de teren au renunţat la asociaţii şi au intrat în GAC-uri. În luna octombrie, odată cu reîntoarcerea de la campania de pescuit a ultimelor familii de ţărani din Ostrovul Dunărean Chilia Veche, raionul Tulcea, şi intrarea lor în GAC-ul Pescarul, se încheia astfel colectivizarea totală a agriculturii dobrogene. În bilanţul oficial, se specifica faptul că „Cele peste 100.000 de familii de ţărani muncitori romîni, turci, tătari, ucrainieni şi macedoneni din Dobrogea – uniţi în 334 gospodării agricole colective – deţin laolaltă o suprafaţă de peste 575.000 hectare teren.”4

Rapiditatea colectivizării Dobrogei ridică numeroase întrebări: Cum se poate explica faptul că această provincie istorică a fost prima regiune colectivizată din România? Care au fost factorii care au facilitat încheierea în timp record a acestui proces, în comparaţie cu alte regiuni? Se poate vorbi de un „model de colectivizare“ aplicat în această regiune? Mai mult, era modelul de colectivizare folosit în Dobrogea transferabil în alte provincii, sau ţinea de trăsăturile specifice zonei respective? Răspunsurile la această întrebare ne pot ajuta să înţelegem mai bine corelaţia dintre campania naţională de colectivizare şi trăsăturile sale regionale şi locale.

Propaganda oficială a dat explicaţii contradictorii privind succesul colectivizării Dobrogei. Ziarul Scânteia din 19 octombrie punea accentul pe munca de lămurire şi, indirect, pe factorul coercitiv, subliniind că „În fiecare sat şi comună, cei peste 30.000 agitatori din regiune au purtat cuvîntul partidului, arătînd ca singura cale spre bună stare şi belşug este calea GAC.”5 Articole mai analitice vorbeau de „specificul local” din Dobrogea, care ar fi facilitat colectivizarea agriculturii6. Teza „specificului local” şi a „condiţiilor naturale” era însă respinsă de majoritatea articolelor propagandistice, care accentuau în schimb conştiinţa ţăranilor dobrogeni şi activitatea politică desfăşurată de organele de partid şi de stat, tocmai pentru a demonstra că experienţa Dobrogei nu era unică, ci putea fi transferată în alte regiuni. Într-un articol din Scânteia intitulat sugestiv “De ce a intrat în masă ţăranimea în gospodării colective?” se afirma că “Cei ce nu cunosc realitatea socotesc, poate, ca în Dobrogea ar exista anumite condiţii speciale care ar face ca ţăranii muncitori să păşească mai lesne pa calea gospodăriei colective. Astfel de condiţii ar fi: ţăranul dobrogean a trăit în sărăcie mai mare decît în alte părţi, are pamînt mai mult şi simte mare nevoie de mijloace mecanizate etc. Dar mijlocaşul din Dobrogea n-a trăit mai rău decât mijlocaşul din alte regiuni, iar ţăranul simte nevoia mare de mecanizare în toate regiunile cerealiere. Ce deosebire este, de pildă, între condiţiile din raionul Feteşti din regiunea Constanţa, acum complect cooperativizat, şi alte raioane din Bărăgan?”7

În acest capitol, susţin că rapiditatea colectivizării Dobrogei s-a datorat unei combinaţii heterogene între următorii factori: trasăturile geografice şi demografice ale provinciei şi impactul celui de-al doilea războiului mondial asupra structurii etnice şi a relaţiilor agrare din provincie, care au facilitat obţinera unor progrese semnificative în primii ani ai campaniei de colectivizare; acţiunea factorilor politici local şi centrali care, bazîndu-se pe aceste progrese rapide, au realizat că pot transforma Dobrogea într-un exemplu al campaniei naţionale de colectivizare şi modernizare socialistă; şi propaganda oficială, care a cosmetizat şi exagerat succesul campaniei de colectivizare.

Colectivizarea în timp record a Dobrogei făcea parte dintr-un plan mai general de socializare completă a regiunii Constanta în toate ramurile de productie, provincia fiind privită drept un experiment-pilot în modernizarea socialistă. Precum în perioada 1878–1913, după 1949 s-au deschis în provincie obiective economice de interes naţional, în paralel cu campania de colectivizare, precum extinderea şi modernizarea portului Constanţa, construirea canalului de navigaţie Dunăre-Marea Neagră (1949–1953), sistemul de irigaţii pentru agricultură şi ridicarea staţiunilor de pe litoral Mamaia, Eforia, Vasile Roaită, Techirghiol şi Costineşti, destinate turismul popular, protipendadei de partid, şi vizitatorilor din lagărul comunist. Începînd cu 1957, odată cu încheierea colectivizării, organele centrale de partid şi de stat au acordat o atenţie deosebită dezvoltării agriculturii dobrogene, modernizarea sa devenind o prioritate naţională. Dobrogea a fost primul experiment din România în planificarea socialistă a agriculturii la nivel regional, oglinda în care fiecare regiune a ţării putea să-şi vadă propriul viitor.

În paralel, exemplul Dobrogei a fost popularizat în numeroase broşuri propagandistice destinate atât opiniei publice cât şi activiştilor de partid din agricultură. Ele prezentau metamorfoza miraculoasă a Dobrogei din „cea mai înapoiată provincie din ţără“ în timpul regimului burgezo-moşieresc, în regiunea cu cel mai ridicat standard de viaţă al populaţiei rurale din ţară, după încheierea colectivizării.. Conducerea superioară de partid încerca de asemenea să folosescă experienţa cîştigată în munca de colectivizare din provincie pentru a forţa încheierea acestui proces în întreaga ţară8. La consfătuirea pe ţară a ţăranilor şi lucrătorilor din sectorul socialist al agriculturii din aprilie 1958, Gheorghe Gheorghiu-Dej recomanda în mod expres “ca experienţa înaintată a regiunii Constanţa pe tărâmul construcţiei socialiste să fie studiată şi popularizată pentru a fi folosită şi în alte părţi, potrivit condiţiilor şi particularităţilor locale.” În 1960 se publica un masiv volum propagandistic intitulat Constanţa, prima regiune colectivizată, cu scopul „de a aduce o contribuţie la analizarea acestei experienţe“.9 Lucrarea se adresa „în special activiştilor din aparatul de partid şi de stat, cadrelor de bază din gospodărilele colective (preşedinţi, brigadieri, ş.a), inginerilor agronomi şi zootehnişti“ precum şi „propagandiştii[lor] din învăţămîntul de partid şi cadrele didactice“10

Exemplul Dobrogei a declanşat o acerbă competiţie mimetică între regiuni pentru înfăptuirea colectivizării în timp record, astfel că în întreaga ţară procesul s-a încheiat în 1962, cu trei ani înainte de termenul oficial stabilit de partid. Din această perspectivă, colectivizarea Dobrogei a avut un impact puternic la nivel naţional, atât prin stimularea procesul de colectivizare în întreaga ţară, cât şi prin emularea în alte regiuni ale ţării a planului general de acţiune urmat în această provincie. Succesul obţinut în Dobrogea a avut un rol important şi în legitimarea elitelor comuniste din România, într-un moment când campania de colectivizare la nivel naţional intrase în recul, iar România era printre codaşele acestui proces în Europa de Est, împreună cu Ungaria şi Polonia.11 Impactul politic major al experimentului dobrogean asupra desfăşurării campaniei de colectivizare şi a consolidării agriculturii socialiste la nivel naţional depăşeste astfel cu mult importanţa economică şi politică redusă a regiunii şi locul său periferic în ideologia naţională românescă12.

Din punct de vedere teoretic, aceast articol se încadrează în valul recent de lucrări de istorie şi antropologie care încearcă să „deconstruiască” statul naţional, prin accentuarea diversităţii sale etno-lingvistice, teritoriale şi social-politice, din prisma istoriei locale şi a curentelor regionaliste. Din această perspectivă, construirea statului şi a naţiunii, precum şi campaniile majore de transformare social-politică - precum colectivizarea - nu apar drept procese unilaterale, decise la centru şi implementate ad literam în zonele periferice. În fapt, relaţiile dintre centru şi periferie trebuie reconceptualizate ca un proces complex de interdependenţă, influenţă mutuală şi negociere pe diferite paliere social-politice13. Deşi inegal, impactul zonelor periferice asupra proceselor naţionale nu trebuie neglijat. Aceast efort analitic este cu atât mai important pentru studiul perioadei de consolidare a regimului comunist, când schimbările politice apar drept rezultatul unui sincretism complex dintre condiţii locale şi obiective politice la scară naţională14.


Dobrogea: structuri sociale şi demografice într-o regiune de colonizare frontalieră
Particularităţile colectivizării Dobrogei nu pot fi înţelese fără a lua în considerare caracteristicile sale geografice şi demografice, şi istoria sa socio-politică aparte.

Din punct de vedere geografic, Dobrogea este o regiune puternic individualizată. Despărţită de Vechiul Regat de cele două braţe ale Dunării, provincia are o structură a reliefului foarte diversificată, compusă din Delta Dunării şi lacurile Razelm şi Sinoe în nord şi nord-est, stepe aride în sud şi centru şi fertila luncă a Dunării în vest. Dobrogea are un climat sub­mediteraneean caracterizat de ierni târzii şi mai puţin aspre decât în restul ţării care a favorizat practicarea pastoritului transhumant, dar şi o reţea hidrografică deficitară şi o umiditate redusă mai ales în sud, cu efecte negative asupra practicării agriculturii. Aceste particularităţi s-au reflectat în istoria aparte a relaţiilor agrare din provincie, generând însă şi puternice contraste locale între diferitele regiuni dobrogene.

Din punct de vedere politic, Dobrogea a cunoscut o istorie politică diferită în comparaţie cu celelalte provincii istorice româneşti. Încă din secolul al 15-lea, Dobrogea a fost ocupată de Imperiul Otoman si a funcţionat ca o regiune de frontieră a imperiului şi unul dintre cele mai avansate bastioane militare otomane în Europa de sud-est. Între 1768 şi 1878, provincia a servit drept coridor de tranzit şi câmp militar pentru lunga serie de războaie ruso-turce. În momentul anexării ei de către România în 1878 în urma unei decizii a Congresului de la Berlin, Dobrogea era caracterizată de o moştenire imperială, evidentă mai ales în compoziţia sa etnică, una dintre cele mai diverse din Europa: provincia era locuită de turci, tătari, români, bulgari, ruşi, greci, armeni, sârbi, evrei, germani, italieni, albanezi şi arabi.

În efortul lor de a asimila Dobrogea, elitele politice româneşti au implementat un program complex de colonizare etnică, omogenizare culturală şi modernizare economică. Anexarea şi integrarea Dobrogei au fost motivate în primul rând de factorii economic şi geopolitic. Datorită importanţei sale strategice la gurile Dunării, provincia era privită drept un debuşeu comercial vital pentru economia românească. Într-o perioadă în care economia naţională depindea de exportul de cereale şi materii prime pe piaţa vestică, Dobrogea oferea acces la mare, facilitind astfel o mai bună integrare a României în economia mondială. Din punct de vedere demografic, provincia a servit drept o „Americă internă” pentru România, o dinamică frontieră internă pentru a stabili noi aşezari umane şi a extinde astfel graniţele etnice ale statului român15. Din punct de vedere instituţional, mecanismul asimilării Dobrogiei s-a bazat pe o organizarea administrativă extra-constituţională a provinciei. Deşi provincia a fost formal incorporată în România printr-un amendament constituţional din 1884, în practică ea a fost supusă unei organizaţii administrative separate între 1878 şi 1913. Sub acest regim, dobrogenii dispuneau doar de o cetăţenie locală, care nu le dădea dreptul să participe la viaţa politică a ţării şi să cumpere proprietate în afara provinciei. Integrarea provinciei în România se aseamănă astfel cu modelul "colonialismului intern”: organizarea sa a fost caracterizată de separare administrativă, centralizare excesivă bazată pe pretenţii de superioritate culturală a metropolei, colonizare etnică precum şi o puternică dezvoltare economică a provinciei bazată pe necesităţile şi priorităţile metropolei.16

Până la declanşarea primului război mondial, asimilarea şi modernizarea Dobrogei a fost o sarcină de importanţă naţională, fiind primul test major al capacităţii de asimilare a statului naţional român după obţinera independenţei, ce prefigura un proces mai complex ce avea să aibă loc în perioada interbelică la scara României Mari. Datorită unor eforturi susţinute, în numai 35 de ani (1878-1913), Dobrogea a fost asimilată de o majoritate etnică românească şi integrată pe deplin în structurile administrative ale României. Investiţii economice majore, precum podul de peste Dunăre la Cernavodă şi portul Constanţa, au transformat provincia într-o componentă indispensabilă a economiei naţionale, provincia fiind privită drept „bijuteria cea mai strălucitoare de pe coroana regelui Carol I”.17

Succesul asimilarării Dobrogei a devenit însă victima propriului său succes. În timpul celui de-al doilea război balcanic (1913), România a invocat consideraţii geopolitice pentru a anexa Dobrogea de Sud, aflată în componenţa Bulgariei. Această politică a generat un acut conflict diplomatic şi militar între România şi Bulgaria în timpul primului război mondial. Mai mult, deşi sărbătorită de presa română drept reunificarea Dobrogei, în scurt timp devenise evident că în 1913 erau deja două Dobrogea, Cadrilaterul fiind la rândul său naţionalizat de către Bulgaria. În perioada interbelică, pentru a asimila noua provincie unificată, elitele politice româneşti s-au angajat din nou într-o campanie asiduă de asimilare a Dobrogei, de data aceasta cu accent pe partea de sud a provinciei. În acest scop, regimul administrativ extra-constituţional din Dobrogea de nord a fost transferat în Dobrogea de sud. Statul român a sponsorizat de asemenea un proiect de colonizare etnică a provinciei cu macedo-români din diferite provincii ale Peninsulei Balcanice.

În perioada interbelică, campania de asimilare forţată sponsorizată de statul român a generat conflicte naţionaliste acute între coloniştii români din Macedonia, din rândul cărora au fost rectrutaţi numeroase cadre de conducere ale Gărzii de Fier18, şi populaţia bulgară a provinciei. Ea a generat curente regionaliste şi secesioniste de stînga în rândul minorităţilor etnice, cel mai important exemplu fiind activitatea liderul socialist de origine bulgară Christian Rakovski19. Pe măsură ce componenta românească se consolida, perdanţii noii ordini politicie erau turcii şi ţătarii, al căror statut se deteriorase după pierderea statutului de minoritate imperială privilegiată în cadrul Imperiului Otoman. Emigrarea turcilor din Dobrogea (în special din Cadrilater) s-a intensificat considerabil în anii ‘30, pe de o parte datorită ruinării proprietăţii mici prin parcelizare, confiscări de teren pentru colonizarea etnică şi impozităre excesive, iar pe de altă parte datorită politicii Turciei kemaliste de a atrage şi coloniza populaţia turcă din Balcani20. Situaţia bunurilor emigranţilor a fost reglementată printr-o convenţie româno-turcă în 193521. Comunitatea lipovenească a înregistrat de asemenea o scăderea demografică cu 31% din total în perioada 1930-1956, după care a reuşit să se stabilizeze22. Conflictele etnice din provincie s-au atenuat considerabil după acordul de la Craiova prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul.



Yüklə 0,49 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə