■■■ eveniment Contemporanul · 125

Alina-Alexandra Ionescu

A fi o echipa

Ce m-a impresionat la aceasta aniversare, au fost anii… 125. Sunt foarte multi… Apreciez curajul, dorinta si taria acestei reviste care, in ciuda obstacolelor, a putut sa paseasca cu dreptul intotdeauna. Contemporanul este o revista de cultura care merita sa „traiasca” (eu simt ca ea traieste prin si pentru noi); cei tineri merita sa o citeasca si sa descopere in paginile ei atatea lucruri minunate. Pentru cei trecuti de prima tinerete si pentru cei care au colaborat si au scris atatea pagini de aur in aceasta prestigioasa revista, Contemporanul inseamna o oaza de liniste, o amintire vie. Si o prezenta. Le multumesc celor care au dat viata acestei reviste si le multumesc si celor care lupta cu morile de vant ca sa o tina in viata. Contemporanul este o revista care imi ofera o satisfactie sufleteasca prin dorinta lui de a nu inceta din viata si prin lupta care o duce pentru ca paginile lui sa fie bune, luna de luna.

Contemporanul are 125 de ani. Prin paginile lui au trecut atatea nume mari, atatea debuturi ale unor autori care mai sunt printre noi, sau care s-au stins – doar fizic, pentru ca sufletul lor a ramas viu prin aceste minunate coli de hartie…

Desi lucrez in aceasta institutie de mai bine de un an, mi se pare ca oamenii care ma inconjoara au fost alaturi de mine dintotdeauna. Sunt niste oameni deosebiti, cu suflete deschise, care nu au tinut niciodata seama de diferenta dintre noi (ma refer aici la relatia sef-angajat); tot timpul am fost egali. Apreciez sinceritatea cu care putem aborda oricand, orice tema de discutie si dragostea pe care ne-o poarta Aura (Christi) si Andrei (Potlog), care isi iubesc colegii. Cred ca putini pot face asta. In aceasta redactie ma simt ca acasa, imi place munca pe care o fac si chiar daca am trecut toti prin momente neplacute, care ne-au facut, uneori, sa ne pierdem curajul, am fost o echipa. O ECHIPA. Acest cuvant – „echipa” – ne-a ajutat mereu sa depasim acele greutati, pe care noi le-am considerat „incercari” pe care Dumnezeu ni le ofera. Ele, incercarile, ne-au dat puterea si dorinta de a merge mai departe, de a fi din ce in ce mai buni, si de a invata un lucru simplu: cand ai alaturi prieteni, totul este posibil. Poate ca o zi obisnuita din viata mea ar parea grea, parca nu s-ar mai termina; alaturi de acesti oameni mari insa totul este mai usor, mai placut, timpul se scurge cat ai clipi. De ce?

Meseria pe care o am, m-a facut sa imi gasesc totodata si pasiunea pentru carti. Pasiunea pentru CARTE. Desi este un cuvant scurt, ba chiar pare ca nu e viu, continutul lui este coplesitor. Munca si pasiunea depusa de un om intr-o carte… Cum s-o descrii? Satisfactia cea mai mare pentru mine cel putin, este ziua cand cartea vine de la tipar. Atunci rodul muncii mele imi indulceste stresul si oboseala acumulata pe parcurs. Incerc din rasputeri sa nu dezamagesc pe nimeni si sunt constienta ca prin mainile mele trec atatea si atatea vieti asezate intre doua coperte de carte. Asta am invatat de la Aura, care este de invidiat. Pentru ca puterea ei de munca este cateodata devastatoare. Nu oboseste niciodata si chiar daca ar obosi, de dragul muncii pe care o face, nu ar arata-o! Tot ce face, face cu drag si cu multa rabdare. O rabdare de fier. Ce ma impresioneaza este dragostea pe care o investeste in fiecare lucru pe care il face, oricat de marunt ar fi. Este o persoana pe care Dumnezeu a inzestrat-o cu multe calitati. La toate acestea se adauga si dragostea cu care a „inflorit”, cea primita de la o fiinta minunata – MAMA ei. Ii multumesc Aurei ca exista.

In final ii urez Contemporanului un calduros „La multi ani”. Sa nu se dea batut. Forta si puterea sa fie de parte lui. Iar lumina tiparului sa-i surada multi ani inainte!

Marian Victor Buciu

Un omagiu critic
La 125 de ani de la nasterea sa, aduc revistei omagiul meu critic.

De prin 1996, am publicat in Contemporanul. Ideea Europeana recenzii, cronici, microsinteze (profiluri), eseuri literare, chiar si cateva articole polemice. Le multumesc aici directorului actual, marelui scriitor N. Breban, prozatorului C. Tarlea si tinerei scriitoare polivalente Aura Christi. Dar inaintea lor trebuie sa multumesc, neindoielnic, lui D. Tepeneag. Nu mai stiu daca am inceput sa public in revista prin N. Breban sau prin D. Tepeneag. Vreau sa cred ca faptul s-a datorat amandurora. Ultimul nu mai publica aici de cativa ani. N-am facut niciodata din asta un subiect de discutie. Mi-am reprimat curiozitatea. Imi aduc acum aminte ca tot in „Contemporanul. Ideea Europeana” mi-a fost desfiintata, desfigurata, facuta pulbere, siluita in modul cel mai ordinar, cartea despre D. Tepeneag. Articolul s-a intamplat ca sa apara chiar in ziua mea de nastere, pe 4 februarie. Am fost socat de aceasta capacitate de deschidere a revistei. Mi se spusese ca fac parte dintr-o mica echipa critica. Nu stiu daca articolul a fost emanatia independenta a mintii autorului sau. El stie cel mai bine. Eu m-am simtit ca un ucenic dintr-o bransa neintelectuala, care, pentru a fi socializat cu locul de munca, este zvantat in bataie. Dar am continuat sa scriu aici ce cred si nici o recenzie nu mi-a mai discutat vreo carte. N-am rugat pe nimeni sa scrie si sa trimita comentarii la revista unde colaboram aproape permanent. Nu stiu daca redactia m-a protejat, refuzand vreun articol defavorabil. M-am simtit aici intr-un fel ca acasa. Trebuie sa spun ca eu, si acasa, ma simt intr-o anumita masura strain. Am, in fapt, o masura de instrainare existentiala. Am inteles ca, asemenea oricarei locuiri, colaborarea la o revista cu nume ajunge o placere si o durere totodata.

Am observat ca unele publicatii criticau formatul, continutul, colaboratorii si textele lor. Reprosau orientarea nepublicistica a subiectelor si stilului, o anumita inactualitate si chiar absenta reliefului vocatiei, talentului etc. Sugerau sau denuntau de-a dreptul un soi de anacronism. Sau, ca sa repet cuvantul cu care cineva a aruncat, precum cu o piatra, de „retardare”. Invinuire grava, pura enormitate. Nu era posibil asa ceva, mi-am spus. La o revista cu deschidere europeana si nu numai (prin traduceri). Cu doi scriitori, Tepeneag si Breban, care nu se globalizasera in inchisoarea („patria”) comunista. Si nici prin sincronizare grabita, gratie burselor recente, urmate de implementari ideologice paracontextuale. Toata batalia inter-revuistica se purta, intr-un mod (simili)canonic, intre un fel de imitatie ce parea inabila, fiind orientata spre (re)cunoscut, si un alt fel de imitatie ce parea foarte abila, bine rulata aiurea, dar mai putin aderenta la noi. In joc era o batalie absurda si sonora intre serii literare si mutatia valorilor (nu doar, nici mai ales, ba din contra) estetice.

Liniile s-au mai rupt inca de cateva ori, fara sa se desparta cu totul. Fapt obisnuit, la noi, unde diferenta functioneaza din aproape in aproape. Ceea ce nu e rau. Decat un dogmatism necreativ, mai bine un dialog ca als ob emulativ. Bine ar fi ca ultimul sa prevaleze. Cu adevarat bine ar fi sa se depaseasca emulatia modelor si a modelelor, jucandu-se, ca la ruleta ruseasca, pe noutatea consensual recunoscuta in imperiul planetar al literelor. Altfel, muscaturile mutuale produc grupuri si ierarhii fragile, caste pseudoliterare, vise artificiale cu castele de nisip, destinate prabusirii rapide si chiar voluntare. Dispersia fortelor literare nu mi s-a parut ca s-a produs nici natural, nici onest. Dialogul literar mai mult a fost ocultat decat animat. Nemasura romaneasca nu se lasa niciodata. Criticile, uneori drepte, sunt infundate de suspiciunea (auto)elogiului. Constientizam prea putin faptul ca suntem mari producatori pe stoc de excese, deopotriva in diatriba si elogiu. Detinem maiestria compromiterii si nu ucenicim temeinic in compromis. Adevarul a fost si a ramas luat de vantul amenintarii iar minciuna seduce si nu se duce.

Daca o urmarim de acum 125 de ani si pana azi, constatam ca revista „Contemporanul” parcurge, inspre stanga, dar nu numai, multe prefaceri stiintifice (sociologice, ideologice) si artistice (in ori pe langa estetic). Ea nu ajunge niciodata – literar, idologic da – radical ori extrem innoitoare. Pentru progresul literar (ultra)modern s-a infiintat Contimporanul lui Ion Vinea, aparut mai putin de un deceniu, intre 1922-1932, cu o intrerupere de aproape un an. Publicatia socialistului si sociologizantului C. D. Gherea exista in ritmuri (incepe bilunar, continua lunar, saptamanal, si din nou lunar) si cu intreruperi variabile de aparitie (intre 1881-1891 nu apare cu lunile, intre 1891-1946 se retrage, peste o jumatate de veac, in neant, pentru a „renaste” intr-o alta istorie, a terorii, de care s-a eliberat, cum s-a intamplat cu totul, treptat si dificil, din 1990). E o revista cu destin dramatic, cu destin greu, in toate sensurile acestei calificari. Iar o revista calificata la greu are un rost care apasa intr-un mod corespunzator. Nu cred, acum, in fatalitatea de a fi intemporali ori transtemporali. Putem fi, suntem, contemporani prin „Contemporanul” deschis Ideii Europene. Ramane inca destul loc de deschidere reflexiva, creatoare, de discutii si dispute sincronice ori diacronice, inovatoare si fertil conservatoare. Revista de un secol si un sfert (de veghe si somn) are nu doar veleitatea, dar si realitatea unei cumpene culturale, artistice, literare. Poarta, de regula, marca echilibrului. Exceptiile raman, desigur, ca oriunde, ineluctabile.

Calin Caliman

O jumatate de veac aproape
Aproape jumatate de veac, din cei 125 de ani ai revistei, i-am trait la Contemporanul. Era in vara anului 1957, cand, pe cale de a absolvi Facultatea de filologie, soarta a facut sa fiu repartizat pentru „practica in productie” la revista pe care tocmai atunci – cu un an inainte – o preluase publicistul de geniu George Ivascu, incercand (si reusind) sa transforme o revista obosita, desi seria „noua”, postbelica, avea la activ doar un deceniu de activitate, intr-un hebdomadar cultural de marca, intr-o revista culturala citita, asteptata si apreciata de zeci de mii de cititori, uneori chiar de o suta de mii, oameni de diferite profesii si stari sociale, acaparati de „cuvantul scris” in paginile publicatiei. Anii aceia – cand daca era vineri era Contemporanul, asa cum daca era marti era Belgia (cum o spunea titlul unui film al vremii) – au fost pentru mine, tanar gazetar, ajuns in zonele teatrului si filmului, anii unor experiente publicistice esentiale in care revista „Contemporanul” si-a cucerit o pozitie de frunte in ansamblul presei culturale romanesti. Au fost anii in care revista si-a structurat un profil inconfundabil, rezervand spatii ample si pagini intregi literaturii si fiecarei arte in parte, problemelor importante ale stiintei romanesti, ale politicii interne si externe, devenind un „saptamanal politic, social, cultural” – cum scria pe frontispiciu – de anvergura, cu interventii publicistice viguroase si inspirate in perimetrul culturii si stiintei romanesti. Da, am avut marea sansa sa iau contact cu revista, sa-i devin colaborator si in scurta vreme redactor (fiind primit si indrumat cu dragoste paterna de „ai casei”), intr-o perioada de prefaceri structurale a publicatiei, declansata de George Ivascu imediat dupa sosirea la revista, cand a inlaturat, curajos, balastul din schemele redactionale, ajungand, repede, la formula unei redactii aerate si functionale, in masura sa puna eficient in practica programele publicistice innoitoare pe care revista le gandise, le elaborase si le pregatise. O mare grija a dovedit George Ivascu, in perioada aceea, pentru definirea „cercului de colaboratori” al revistei, printre cele mai prestigioase si seducatoare nume insusite de „Contemporanul” in acea perioada fiind, desigur, acela al lui G. Calinescu, cu nelipsitele sale „Cronici ale optimistului” in care noi, tinerii, cei care aveam misiunea sa obtinem si sa-i pregatim pentru tipar cronicile saptamanale, il aflam, adesea, pe mizantropul de odinioara (optimismul fiind numai „pasaportul de trecere” al textelor sale). Toate rubricile publicatiei au beneficiat, de-a lungul anilor, de colaborarea unor nume de marca, dintre care amintesc, acum, doar cateva (care nu au nevoie de nici o recomandare): Eugen Schileru, Ion Frunzetti, Ecaterina Oproiu, Geo Bogza, Nicolae Manolescu, Grigore Moisil. In „Contemporanul” am citit, de pilda, cunoscuta butada a lui Grigore Moisil, care vizitase Institutul meteorologic si aflase noutati despre tehnica avansata pe care specialistii in domeniu o aveau la dispozitie, si, la sfarsitul intrevederii i-a intrebat pe interlocutori daca o nimeresc cu prognozele, i s-a raspuns ca in proportie de 40 % ele sunt foarte exacte, drept pentru care savantul i-a intrebat mucalit: „atunci de ce nu dati invers?”. As vrea, insa, pentru corectitudinea aducerilor aminte, sa nu-i uit pe redactorii revistei, intai pe cei intalniti in primele mele zile la „Contemporanul”. Am gasit, neindoios, cativa „trifoi cu patru foi” la „Contemporanul”. Unul a fost, cum spuneam, directorul revistei, George Ivascu, cel caruia ii datorez si ramanerea mea la revista dupa luna de practica si de la care am primit memorabile lectii de gazetarie de-a lungul anilor cat a ramas la revista (pana in 1971, asadar, cand „Contemporanul” implinea 90 de ani de viata). Sedintele de redactie, aproape niciodata calme, dar intotdeauna rodnice, mi-au ramas adanc implantate in amintire, visez si noaptea spiritul lor. Imi staruie in memorie, acum, una de mai tarziu, cu sfaturi pentru abordarea fenomenului literar, adresate unui nou venit in redactie, criticul Laurentiu Ulici: „nu poti invata sa inoti in lighean, arunca-te in ocean!”. La „Contemporanul” am intalnit un alt om minunat, pe secretarul general de redactie Roger Campeanu, un gazetar de prim rang, care mi-a impartasit secrete ale meseriei sale (pe care le folosesc si acum in treburile mele de toate zilele), m-a luat sub aripa lui protectoare, cu o grija efectiv paterna sau, sa-i zicem, de frate mai mare, de bun prieten, langa care am stat 15 ani de zile (pana la plecarea sa la „Romania literara”). Printre cei pe care i-am gasit la „Contemporanul” era „badia” C. N. Constantiniu (pe care l-am condus cam devreme la Straulesti), reporterul si poetul Toma George Maiorescu, omul nostru de stiinta Mihai Mazanet, harnica secretara de redactie Elena Marinescu (activa si azi in presa zilei), administratorul Eduard Spiegel, criticul literar Eugen Luca (plecat, de mult, in Israel), fetele de la „externe” Gabriela Dolgu si Colette Corbu, publicistul Victor Vantu, echipa „Contemporanului” nu era mare, dar era o echipa. De-a lungul anilor, apoi, cata vreme „Contemporanul” mi-a fost „casa” si „familie”, au trecut prin viata mea multi prieteni noi, indeobste mai tineri, dar de nadejde, talentati si atasati, din pacate disparuti prematur, uneori in imprejurari dramatice. Printre ei, cronicarul teatral Aurel Badescu, un om de mare talent (ale carui scrieri, raspandite prin presa vremii, asteapta un teatrolog devotat cauzei teatrale romanesti sa le stranga in meritat volum), un bun tovaras de drum si de drumuri ani de zile, pana la moartea sa timpurie, survenita in imprejurari ramase neclare, in miezul anilor’80. Alt cronicar teatral al „Contemporanului”, Dinu Kivu, a fost rapus de o boala necrutatoare chiar in anul de gratie 1989, n-a mai avut puterea sa prinda luna asteptata si dorita, decembrie, a „ultimului bal”. Sfarsitul lui Laurentiu Ulici s-a petrecut, neasteptat, dupa plecarea sa de la „Contemporanul”, intr-un accident stupid si tragic. De multe alte nume m-am legat sufleteste si profesional in anii traiti la „Contemporanul”: nu-i la indemana oricui sa-si petreaca mult mai bine de jumatate din viata cu o singura „adresa” pe cartea de munca cum s-a intamplat cu mine la „Contemporanul” din aprilie 1959 pana in decembrie 1989. Dupa aceea, insesi drumurile revistei – care a traversat perioade grele in deceniul 9 – s-au diversificat si s-au redirectionat. Am avut sansa sa raman o vreme de-al casei, dupa ce, in primavara anului 1990, revista, devenita „Contemporanul – ideea europeana”, a fost preluata de reputatul prozator Nicolae Breban. Publicatia a dobandit o formula redactionala noua, indeobste tanara, moderna, in care o vreme m-am simtit, in continuare, acasa, scriind in spatiile mele predilecte, cinematografice, chiar si dupa ce „Contemporanul – ideea europeana”, altadata hebdomadar, a devenit o revista cu periodicitate lunara, abordand o tematica estetica si filosofica in consonanta cu „ideea europeana”. Cea mai harnica si inventiva dintre noi, Aura Christi a preluat haturile revistei, invingand greutati si obstacole de diferite naturi, spre acest „orizont” 125, care marcheaza varsta revistei infiintata, in prima ei versiune, in 1881. Multumesc celor care m-au pastrat printre ei in era noua a revistei, ajutandu-ma sa ajung cat mai aproape de cinci decenii petrecute la revista de acum 125 de ani. Viata lunga, „Conte”!

Cassian Maria Spiridon