■■■ eveniment Contemporanul · 125

Viorel Dinescu

O privire lucida
Pentru generatiile de scriitori ai ultimei jumatati a secolului trecut, revista “Contemporanul“, de la a carei prima aparitie aniversam acum 125 de ani, nu a fost doar un instrument de informare sau de afirmare a unora dintre cei mai cunoscuti autori, ci si un interesant creuzet in care s-au alambicat si s-au confruntat numeroase tendinte si orientari literare aparute in diferite momente. Ne referim, desigur, in primul rand, la cunoscuta polarizare intre nuanta “gherista” si cea “junimista” prezentata in mod tendentios in perioada comunista, ca un fel de lupta intre David si Goliat, intre nou si vechi, intre prejudecatile celor puternici si setea demolatoare a generatiilor mai tinere si mai deschise spre cultura occidentului.

Utila ni se pare a fi o trecere in revista a ideilor directoare promovate de cele trei seriale ale revistei „Contemporanul” care a fost intotdeauna un reper important in publicistica literara.

Perioada „gherista” a fost, intr-adevar, o emanatie a unor influente straine, internationaliste, orientate impotriva ordinei si a prejudecatii mic-burgheze carora le impunea idealuri la fel de false, cele ale clasei proletare, lipsite de cultura, instinctuale si dominate de invidie si de reale nevoi materiale.

In a doua etapa principala, „Contemporanul” a fost receptat ca un magazin, ca o publicatie compozita in care, pe langa inevitabile tematici oficiale, pe care nici o revista nu le putea evita decat sub sanctiunea desfiintarii, au putut fi exprimate si chiar promovate multe dintre ideile si creatiile unor artisti autentici autohtoni. In aceasta faza, sub directia prudenta si echilibrata a lui George Ivascu, iubitorii de literatura de pe intreg cuprinsul tarii au putut stabili un contact direct si profitabil cu operele estetice si critice ale unor reprezentanti autorizati ai culturii romanesti contemporane. Ne gandim, in primul rand, la George Calinescu, cel mai valoros si cel mai convingator indrumator ai generatiei de tineri scriitori din care o parte i-au fost studenti, dar si a marelui public. Tot la aceasta exceptionala tribuna a „Contemporanului” si-au putut prezenta, evitand pe cat s-a putut capcanele formalismului ideologic, scriitori de prim rand precum H.P. Bengescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Aurel Baranga, Nicolae Labis, Ion Horea, si chiar mai tanarul, pe atunci, Adrian Paunescu. Nu au lipsit nici semnaturile unor savanti de reala valoare internationala precum acad. Grigore Moisil, George Emil Palade, s.a.

Cu o semnificativa schimbare de substanta, si „Contemporanul” de astazi detine un loc privilegiat in randul producatorilor si iubitorilor de cultura din tara noastra. S-a pastrat atitudinea echilibrata si meritul principal in aceasta privinta ii revine lui Nicolae Breban, directorul publicatiei. Orizontul larg al preocuparilor sale literare autentifica si motiveaza proiectul esential de idee europeana enuntat in chiar titlul revistei.

Actualii redactori ai revistei, intre care Aura Christi, redactorul sef, si grupul de realizatori care o secondeaza sunt convinsi ca literatura si, de altfel intreaga cultura autohtona nu trebuie sa ramana doar o pitoreasca enclava balcanica ci, dimpotriva, trebuie sa se exteriorizeze cat mai mult, sa imbogateasca prin propria-i experienta de cunoastere, intreaga cultura mediteraneeana si universala in care comunicarea e mai fireasca si mai usoara.

„Contemporanul – ideea europeana”, in sanul careia suntem datori sa cautam propriul nostru destin, are in revista cu acest nume un purtator de cuvant viabil si cu o deosebita priza la public.

Traditia celor 125 de ani permite sa ofere in continuare o privire lucida si originala asupra evenimentelor pe care le traim.

Sa-i uram si noi inca multi ani in elita presei romanesti contemporane.

Stimata doamna Aura Christi,
Cu ocazia aniversarii revistei „Contemporanul” ma intrebati ce a reprezentat aceasta publicatie pentru mine si ce reprezinta astazi. Voi incerca in putine cuvinte sa va raspund:

Am cunoscut revista „Contemporanul”, in seria care a aparut dupa 1947. Eram atunci elev in ultimele clase de liceu. Am continuat s-o citesc in perioada studentiei, la Politehnica si, mai tarziu, ca tanar inginer. Nu faceam parte din categoria celor atrasi in mod special de literatura dar eram dornic de cultura. Cu ochii de astazi imi dau seama ca revista era un instrument de propagare a liniei partidului. Cu toate acestea, puteai gasi in paginile revistei multe elemente de autentica cultura. Generatia noastra, a tinerilor care s-au format dupa 23 august 1944, chiar daca n-a avut acces la toate valorile culturii universale si nationale, cum ar fi fost de dorit, a avut o sete enorma de a sti, de a cunoaste. Si, in cele din urma, ne-am format prin lectura, alegand in mod intuitiv „graul de neghina”. Pot spune ca in „Contemporanul” se gasea destul „grau” bun, care a incoltit cu folos in mintea noastra. Interesant ca, la fel ca si mine, Ion Holender povesteste in cartea sa de amintiri „De la Timisoara la Viena” (Editura Universal Dalsi, 2002) despre faptul ca citea in acea perioada revista bucuresteana cu un vadit interes. Recent, in cadrul unei vizite in Israel, Ana Blandiana povestea cum in 1963 a redebutat in paginile Contemporanului. Deci indiscutabil revista a avut si in acea perioada un rol pozitiv in cultura romaneasca.

In 1970 am emigrat in Israel si nu am mai avut contact cu presa culturala din Romania. Am descoperit insa cu placere aici, la Muzeul „Iancu-Dada” din Ein Hod, un exemplar din „Contimporanul”, revista pe care o scotea Ion Vinea prin anii '30 cu ilustratiile pictorului Marcel Iancu. Aceasta serie a Contimporanului promova arta de avangarda. Un numar al revistei fusese dedicat si marelui Brancusi.

Dupa 1990, in vizitele pe care le-am facut in Romania, am fost atras de noile saptamanale culturale care au inceput sa se afirme aici. „Contenmporanul. Ideea Europeana”, in noua forma lunara in care apare acum, am descoperit-o de abia anul trecut, cand Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni din cadrul MAE a inclus-o in lista revistelor trimise asociatiilor culturale din strainatate. Asa am primit-o si noi la Cercul Cultural din Haifa, destinat originarilor din Romania, care functioneaza de cativa ani in orasul nostru.

M-a atras la seria actuala a Contemporanului in mod special profunzimea cu care sunt abordate problemele socio-politice si textele fundamentale. In ceea ce priveste rubricile destinate prezentarilor de carte, imi place ca sunt alaturate si fragmente semnificative, care-ti dau posibilitatea sa-ti faci o parere proprie despre volumele respective.

In ceea ce priveste paginatia as vrea sa va propun sa acordati mai multa atentie in pozitionarea titlului si, in general mi-ar place ca paginile sa aiba mai mult aer. Cred ca pozitionarea titlului in mijlocul paginii este de multe ori derutanta.

Va doresc in continuare succes, sa aveti perseverenta si puterea de a continua, in pofida greutatilor, sa scoateti aceasta revista, deosebit de interesanta.

Mirel Horodi

Haifa, Israel
Ileana Cudalb

In tara diminetilor
Cand te gandesti la o aniversare, automat te gandesti sa inchini fericitului eveniment o urare, si, in functie de imaginatie, sau de disponibilitate, sa subscrii cu sufletul, cu puterea gandului, ca dorinta ta sa se implineasca, si sa adaoge un plus de rezistenta subiectului la intrecerea cu timpul. O aniversare presupune automat si un bilant, si in cazul unei persoane lucrul este mai usor de facut decat in cazul unui colectiv, al unei institutii cum este Contemporanul, si cum cu mandrie se raporteaza la ea slujitorii sai. In acest caz te cuprinde brusc timiditatea, o stare fireasca pe care o incearca un om cuminte in fata venerabilitatii, a respectabilitatii. Nu sunt vorbe mari. Greii literelor romanesti au croit aici un drum lung si larg pentru multe generatii de scriitori, unii chiar au pus umarul la propasirea revistei, altii au folosit experienta capatata si au lansat alte publicatii de prestigiu, si nimeni, niciodata, nu a avut motiv de jena sa fie asociat cu revista Contemporanul. Ba dimpotriva!

Ca unul dintre ultimii sositi in paginile acestei reviste, adaog si eu vocea mea la corul celor care ii ureaza astazi „Multi ani traiasca!”

Si daca la ceas aniversar mai sunt voci care mai degraba s-ar avanta sa cante „aria calomniei”, cum cu tristete constata Aura Christi in ultimul numar al revistei, asta desigur tine de educatie, de cultura, dar si de instinctul de conservare. Acestora din urma as vrea sa le dau o tema de reflectie.

De curand am sosit in Coreea de Sud, Tara diminetilor linistite, cum i se mai spune, si asa cum se intampla la inceputul oricarei misiuni vrei sa afli cat mai multe lucruri despre locul in care vei petrece cativa ani buni, despre oamenii cu care te vei intalni si vei lucra, despre istoria, cultura unui popor despre care nu stii decat putinele informatii pe care le-ai capatat, daca le-ai capatat, in  anii de liceu, sau din lecturile particulare. La fel ca si Somerset Maugham, mi-am propus sa trec experienta mea din Extremul Orient in creatii literare, si primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns a fost sa deschid un jurnal in care sa notez tot, dar absolut tot ce este legat de poporul corean despre care se vorbeste atat de mult dar despre care se stie atat de putin. Nu, nu este o metafora, este cel mult un paradox. Acest popor care a reusit sa faca un pas urias in viitor prin tehnologia informatica, acest popor care are o vechime de cateva mii de ani, nu are trecut. Mai precis valurile de cuceritori ai acestei peninsule, mongoli, chinezi, japonezi, au ras temeinic de pe fata pamantului, si pe cat posibil si din memoria colectiva, urmele civilizatiei coreene. Asa se face ca astazi se investesc sume uriase pentru reconstruirea unor monumente, pentru restabilirea unor traditii, pentru reconfigurarea unor asezari umane, ori pentru instituirea de colectii care sa ateste valoric istoria trecuta sub tacere. Inutil sa mai amintesc despre sumele care se cheltuiesc pentru promovarea acestor valori.

Acelora care nu stiu cat de mult inseamna sa ai un carturar cu care sa te mandresti, acelora care nu stiu sa pretuiasca tezaurul cultural mostenit de la inaintasi, acelora care nu stiu ce inseamna sa calce pe pamantul pustiit de dusmani, intrebandu-se el de unde vine si incotro se indreapta, pe acela eu l-as invita  sa viziteze Tara diminetilor linistite ca sa impartaseasca din experienta unui popor cu care, de altfel, noi avem si unele asemanari.

Inca o data, La multi ani, Contemporanul! Si… curaj echipei de tineri si din ce in ce mai tineri colaboratori, care il tin in viata!

 

Adrian-Paul Iliescu

Valoarea traditiei – valoarea proiectului
O traditie ca aceea a Contemporanului reclama respect, dar impune grave obligatii de onoare. Respectul este inspirat nu numai de suita de semnaturi celebre care au marcat paginile revistei de-a lungul a mai bine de un secol, ci si de faptul ca dezbaterile publicate au insotit si cristalizat textual preocuparile societatii romane moderne din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (de la inceputul acelei mitice belle époque) si pana azi. Obligatiile decurg din aceea ca o asemenea traditie constituie un veritabil tezaur public ce trebuie nu numai aparat, ci si onorat printr-o continuitate demna. Imperativul moral al continuitatii este inspaimantator de greu de atins, mai cu seama intr-o perioada de reasezare a valorilor – reasezare de care non-valorile si pseudo-valorile profita, pentru a acumula un prestigiu bazat nu pe autentica performanta, ci pe simpla notorietate, pe un tip sui generis de activism media. Activistii media au luat locul activistilor PCR, iar sordida lor cheltuiala de energie nu este cu nimic mai putin stridenta decat cea a vechiului aparat ideologic: in vacarmul creat de noii ideologi, vocile autentice isi fac loc cu extrema dificultate iar mesajul lor razbeste greu. In plus, difuzarea presei, devenita o afacere axata pe lipsa de scrupule (ca multe altele din Romania) transforma comunicarea cu publicul intr-un calvar. Tocmai acest context ingrat reliefeaza performanta atinsa: revista (cu titulatura improspatata) Contemporanul – Ideea europeana trebuie apreciata pentru reusita de a fi recuperat si traditia umanista, dar si traditia selectivitatii axiologice a marilor publicatii culturale romanesti. Sub conducerea lui Nicolae Breban si a Aurei Christi, Contemporanul ca Idee europeana si-a pastrat (dar si restructurat) personalitatea; cu un chip intelectual propriu si o anvergura morala specifica, revista a stiut sa concentreze in jurul sau condeiele valoroase ale momentului, de la Ion Ianosi sau Angela Marinescu la Irina Petras, de la Radu Cosasu sau Matei Calinescu la cei mai tineri prozatori sau poeti, talentele secolului XXI. Impresionant de vasta este paleta marilor spirite convocate in eseurile si cronicile din revista, paleta ce nu omite nici scriitorii americani sau occidentali de azi, dar nici figurile clasice ale modernitatii, inclusive marile personalitati ale literaturii si gandirii ruse, pe Dostoievski sau Tolstoi, nu o data uitate de alte reviste culturale autohtone aflate intr-o caznita cautare a unei (false) actualitati imediate. Interesul pentru valori perene, nu neaparat pentru autorii la moda, ramane marca distinctiva a culturii adevarate – si aici ajungem la cealalta dimensiune notabila a Contemporanului de azi: existenta unui proiect spiritual coerent, proiectul incisivitatii intelectuale care nu face insa nici o concesie politizarii ieftine, literaturizarii gratuite sau moralismului de duzina (care, toate, domina mass media locala atat de des). Nietzsche si Marx (in interpretarea lui Nicolae Breban si respectiv a lui Ion Ianosi) se intalnesc in paginile aceleiasi reviste, nu pentru a accelera miscarea browniana a cliseelor ideologizante, omniprezente la noi, ci pentru a retematiza marile obsesii ale modernitatii europene, pentru a redisocia firele complicatei tesaturi ce a fost si ramane lumea europeana a ultimelor doua secole. Istoria ideilor se confrunta cu istoria mentalitatilor, literatura se impleteste cu filosofia, dar si cu teatrul sau cinematograful, exilul dialogheaza cu autorii din tara, intr-o succesiune continua de „intalniri admirabile“. Marile rani – chiar daca partial cicatrizate – ale societatii romanesti suscita noi examinari atente, asa cum atesta dosarele din seria dedicata antisemitismului autohton. Incisiv in fond (si niciodata virulent in expresie), penetrant teoretic, dar fara verbozitate si gestica facila, curajos moral fara insa a practica un militantism de serviciu, Contemporanul – Ideea europeana asigura complicitatea necesara pentru ca traditia si proiectul sa se stimuleze reciproc. Revistei trebuie sa i se adreseze ritualul La multi ani iar spiritelor sale tutelare urarea de a proba, cu aceeasi forta morala si cu acelasi talent, indrazneala de a continua.

Marta Petreu

„Sunt Nicolae Breban”

Pe Nicolae Breban l-am cunoscut in vara anului 1990. La o coada. La Casieria Fondului Literar. Se mai plateau pe vremea aceea drepturi de autor, iar eu stateam in coada nu foarte mare de la caserie. La un moment dat, cind mai aveam doua-trei persoane in fata, am simtit in spatele meu ceva. O forta. M-am rasucit. In spatele meu, un barbat masiv, nebarbierit, neinteresant. Senzatia de forta disparuse. M-am intors in fata, iar senzatia ca am ceva, o forta telurica si necunoscuta in proximitatea mea, a reaparut instantaneu. M-am intors din nou in spate – acelasi domn masiv si palid, aceeasi negatie in capul meu: „Nu, nu e nimic“.

Cind m-am legitimat la caserie, barbatul masiv din spatele meu a prins grai:

– A, dumneata esti! Mi-a adus Traian, Traian Cosovei, niste poeme ale dumitale. Le-am publicat in Contemporanul. Mi-au placut. Erau taioase. Sunt Nicolae Breban.

– A, da, mi-ati publicat niste poeme. Nu stiam de unde le aveti. Nu eu le-am trimis.

Pe vremea aceea, „sunt“ nu era inca obligatoriu, dar barbatul din coada asa vorbea, cu sunt: „Sunt Nicolae Breban“.

Da, era Nicolae Breban. Pentru mine, Contemporanul asta este, in primul rind: Nicolae Breban. Un prieten care mi-a facut cadou alti prieteni: pe Cristina, pe dl Tepeneag, pe Florin Sicoie. Un prieten pe care, la rindul meu, l-am facut cadou altor prieteni, de pilda Dorei Pavel si lui Ion Muresan.

Nu sintem niste prieteni comozi si nici vremurile nu sint foarte confortabile. Dar sintem prieteni. Pentru ca mai credem in literatura. Pentru ca el este un mare romancier. Pentru ca are clipe genialoide. Pentru ca domnul Breban iubeste poezia iar eu iubesc proza. Pentru ca a scris In absenta stapinilor si Bunavestire. Pentru ca are o enorma susceptibilitate – la fel de mare ca talentul pe care si-l poarta. Pentru ca reuseste sa ma surprinda, sa ma uimeasca. Pentru ca face daruri personalizate fastuoase – de pilda, a tradus si a comentat pentru mine, doar pentru mine, Rilke. Pentru ca nu ezita sa probeze ca prietenia este prezenta. Pentru ca nu este rational, ci cu totul altfel. Pentru ca este destul de puternic sa ma suporte.