■■■ eveniment Contemporanul · 125

Nicolae Manolescu

Contemporanul, vaporul amiral
In martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrata cartilor, tot de debut, ale unor tineri poeti. E adevarat ca primele texte critice imi aparusera, in vara precedenta, in Viata romanesca, dar fara nici o urmare, caci nu placusera, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor raspunzator de paginile de crinici. Cu toate „pilele” mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Otetea, var cu tata si cel care ma salvase in 1959 de la exmatriculare, colaborare la Viata romaneasca a incetat imediat dupa ce incepuse. La Contemporanul ma adusese, asa cum am mai povestit, G. Ivascu. Dupa examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie buna cu o teza despre poezia contemporana, m-a invitat sa scriu la „gazeta”, cum zicea el. „Gazeta” nu era aceea „Literara” care-l concura, ci „Contemporanul”, dar lui ii placea echivocul. Am scris prima recenzie in trei saptamani. Am dat o fuga la Sibiu, la ai mei, ca sa ma concentrez. Cand am predat articolul, Ivascu m-a mustrat: „Domnule, publicistica are ritmul ei. Nu merge asa!”. Am fost obligat sa intru in ritm, asa ca, foarte curand, publicam saptamanal un articol. Peste cateva luni, articolul a devenit critica literara, cu supratitlul respectiv cu tot. Cel dintai, din martie 1962, a aparut pe aceeasi pagina cu Cronica optimistului a lui G. Calinescu si, in partea stanga, cu un articol al lui Al. Piru. Nu se putea companie mai onoranta si mai coplesitoare. Eram emotionat la culme si ma gandeam ca, dupa peripetiile studentiei mele incepusem sa am si un pic de noroc.

Contemporanul era la inceputul anilor ’60, revista cu cel mai mare prestigiu. Devenea tot mai buna si Viata romaneasca, unde era redactor sef adjunct Paul Georgescu, acela care le va urmari cu simpatie si incurajari repetate debutul tuturor congenerilor mei, ca si mie, de altfel. In curand, se va impune Luceafarul lui E. Barbu, unde a debutat cu adevarat Marin Sorescu, dar, din pacate, revista o va lua razna creind o criza in viata literara de la sfarsitul deceniului. Intre acestea si noile publicatii de dupa 1964 (Ramurile craiovene si restul localelor), Contemporanul ramanea Contemporanul, revista reinviata de G. Ivascu in a doua parte a deceniului anterior si omorata de C. Mitea, primul consilier al lui Ceausescu, dupa 1971, cand G. Ivascu a fost mutat (cu cronica mea literara cu tot) la conducerea Romaniei literare. Toata lumea duna dintre 1955 si 1971 putea fi aflata in paginile Contemporanului, de la Arghezi si Bogza la saizecisti, adica la noi, cei mai tineri pe atunci scriitori si critici. Daca s-a schimbat ceva in atmosfera literara a vremii, aceasta s-a datorat intr-o oarecare masura si tipului de presa culturala pe care o facea Ivascu si care isi gasise in Contemporanul vaporul amiral.

Astazi, recapituland acestea toate, ma simt foarte bine in pielea unui colaborator permanent, zece ani fara pauza, al celei mai citite reviste culturale de la mijlocul secolului trecut.

Ion Vianu

George Ivascu
Era prin 1964, cand am publicat pentru intaia data un articol intr-o publicatie alta decat medicala. Il cunoscusem pe George Ivascu prin tatal meu si, oarecum luandu-mi inima in dinti, m-am dus cu micul meu articol, scris de mana, la redactorul-sef al „Contemporanului”, punandu-mi intrebarea daca voi fi sau nu acceptat. Ivascu era un om inca tanar. Faptul ca, desi vechi comunist, facuse, pentru ratiuni obscure, cativa ani de inchisoare, ii dadea o aura de liberalism (pe care el, cred, nu a dezmintit-o). Articolul meu era, mi se pare, o replica la diatriba anti-freudiana a unui psiholog din mediile „Stefan Gheorghiu”, centrata pe faptul ca intemeietorul psihanalizei nu ar fi fost altceva decat un vulgar cocainoman. Era ceva adevarat in povestea asta – Freud experimentase asupra-si efectele cocainei si ii cam placuse experimentul – dar, in fine, sa consideri psihanaliza ca productia unui creier intoxicat de drog mi se parea un act de rea-credinta! Mai trebuie sa amintesc ca psihanaliza era „rau vazuta” si ca a o apara constituia un mic act de independenta? Ivascu mi-a luat foaia din mana, a parcurs-o cu rapiditatea proprie ziaristului incercat care era, si , la urma, a facut o singura observatie: „Semneaza, a spus, intotdeauna sa-ti semnezi articolele”. Intr-adevar, zapacit si nerutinat, uitasem sa-mi pun iscalitura in josul paginii! De atunci, de cate ori pun punctul final unui text, imi aduc aminte de lectia binevoitoare a lui G. Ivascu. Imi spun ca, in fond, indemnul lui, insemna mai mult decat primul sens. „Intotdeauna sa semnezi”! voia poate sa spuna – sau, cel putin asa am auzit indemnul lui – ca trebuie sa fii in orice moment capabil sa sustii asumandu-ti pana la capat identitatea, parerile tale. Nu exista numai scrisori anonime ci si forme timide sau infricosate ale opiniei, situatii in care scriitorul e ambivalent, ar vrea si n-ar vrea sa se auda glasul lui, ar prefera sa se detaseze de parerea pe care a exprimat-o, sa-l uite lumea. Acestei atitudini pare sa-i raspunda imperativul „Semneaza!”, sau cel putin asa am auzit eu indemnul lui Ivascu, de la Contemporanul.

Irina Petras

Asadar, 125 de ani

Daca „tinem o suta” – ca in socotiturile copilariei, dar si ca niste iubitori de traditie si radacini ce ne aflam – si mergem mai departe cu 25, iata, putem vorbi despre tineretea unei reviste, despre vigoare si prospetime, despre viitor lung si dens in fapte culturale, despre deschidere si generozitate, despre buna randuiala si echilibru, despre vointa si putere de a o implini, despre febra si seninatate, fara sa spunem anume care dintre ele sunt descrieri si care urari...

La multi ani!

Ovidiu Morar

Un nume cu multiple rezonante

Sa remarcam dintru inceput ca revista „Contemporanul”, ce va celebra in curand 125 de ani de la in-fiintare, mosteneste prin numele ei doua publicatii deopotriva de prestigioase. Cea dintai, aparuta la Iasi in 1881 sub directia lui Ioan Nadejde, a fost prima revista culturala („stiintifica si literara”) de orientare socialista (dupa 1885 chiar marxista) din Romania, iar a doua, aparuta la Bucuresti in 1922 sub conducerea lui Ion Vinea si Marcel Iancu, „Contimporanul”, a fost cea dintai revista de avangarda din spatiul autohton, avand si ea de la bun inceput o clara orientare spre stanga. Daca prima publicatie si-a propus in primul rand sa introduca rigoarea stiintifica si spiritul critic in dezbaterea de idei (celebra a ramas mai ales „critica stiintifica” promovata in paginile sale de C. Dobrogeanu-Gherea), militand totodata pentru libertati democratice si emancipare sociala (intre altele si pentru emanciparea femeii, vezi articolele Sofiei Nadejde), cea de a doua a avut ca obiectiv fundamental innoirea din temelii a intregii arte autohtone, fatal amenintate de scleroza si, nu in ultimul rand, lupta pentru o societate autentic democratica. De remarcat ca ambele publicatii au adoptat ab initio o atitudine cosmopolita, progresista, antidogmatica prin excelenta, prima punand in circulatie ideile europene cele mai noi din stiinta si literatura, iar cea de a doua, situata sub semnul constructivismului, popularizand orientarile moderniste cele mai importante din arta europeana contemporana si organizand la Bucuresti, incepand din 1924, expozitii internationale de arta avangardista, cu participarea a numerosi artisti de prestigiu. Din imbinarea celor doua traditii a rezultat o curajoasa revista literara si de atitudine civica, ce nu s-a sfiit sa clatine din temelii cliseele si dogmele incetatenite, precum si pozitia privilegiata, imuabila, a unor figuri sacrosancte ale culturii autohtone. Aceasta noua revista, ce a primit in plus titulatura „Ideea Europeana”, s-a remarcat in campul publicatiilor culturale romanesti in primul rand prin incitantele sale anchete si polemici de idei pe marginea unor chestiuni la ordinea zilei, dezbateri mediate intotdeauna cu moderatie si obiectivitate de redactorul-sef, d-na Aura Christi. Extrem de interesanta a fost, de pilda, ampla ancheta desfasurata recent despre „problema evreiasca”, tema inca foarte delicata la noi, a carei dezbatere starneste si acum, din pacate, in opinia publica romaneasca destule idiosincrasii regretabile, de neinteles intr-o societate cu adevarat democratica si deschisa spiritului european. Laudabila e, de asemenea, consideratia de care se bucura in paginile revistei un intelectual ca Ion Ianosi, spre exemplu, foarte contestat intre altele pentru tentativa de a-l reabilita pe Marx, filozof caruia i s-au pus in carca, in necunostinta de cauza, toate relele totalitarismului de tip stalinist. Deconstruind clisee si parti-pris-uri pernicioase, militand pentru spiritul critic veritabil si libertatea de opinie vizavi de orice chestiune, insa in limitele polemicii civilizate, revista „Contemporanul. Ideea Europeana” isi merita pe deplin numele.