Unitatea creației și vocația unificatoare a Bisericii
Pr. Conf. Dr. Nicolae Moșoiu,
Facultate de Teologie din Sibiu
Abstract: The unity of the creation and the unifying vocation of the Church
This article deals with the theme of the unity of the creation and with the unifying vocation of the Church. The first part include a scientific and a theological perspective on the unity of creation, due to the logoi of the world and, on the other hand, to the human being' gift to be syndesmos. The second part encompasses references about the unifying vocation of the Church from an Orthodox (especially the Mystagogy of Saint Maxim the Confessor) and from an ecumenical perspective (five statements on unity issued at the General Assemblies held in: New Delhi,1961; Nairobi,1975; Canberra 1991; Porto Alegre, 2006 and Busan, 2013).
Keywords: rationality or logoi of the creation, big-bang, string theory, M theory, theory of everything, anthropic principle, the form of the Church, baptismal adoption, ecumenical statements on the unity and catholicity of the Church
„Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au fost făcute şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh”.1
„În acelaşi chip (tropon) şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană (eikon) modelul (arhetypo) său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi la număr cei care fac parte din ea şi sunt renăscuţi (anaghennomenon) şi recreaţi în Duh (anademiourgoumenon to Pnevmati): bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini, după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă şi numire dumnezeiască (theian morphen kai prosegrian), adică existenţa şi numele de la Hristos; şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea”2.
-
Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea și unitatea lumii
1.Perspectivă științifică actuală3- problematica formulării unei teorii universale
Unul dintre cele mai cunoscute aforisme ale lui Albert Einstein este acela cu privire la faptul că intelectul uman are capacitatea de a înțelege modul de funcționare a Universului: “Lucrul cel mai de neînțeles în legătură cu Universul este acela că poate fi înțeles”. Legile fizicii, descoperite de oamenii de știință, sunt valabile peste tot în Univers, aceasta fiind una dintre premisele de la care pornesc cosmologii, sprijiniți, desigur, de observații şi experimente. Universul fizic este alcătuit din materie. Prin „fizic”, știința înțelege obiectele materiale. Modalitățile de existență ale materiei, determinate de forțele care o guvernează, sunt două: substanța caracterizată prin masă și câmpul caracterizat prin energie. Toată materia are un început la big bang.
Prima dovadă că universul are un început datează din anii '20 ai secolului trecut. Majoritatea oamenilor de știință crezuseră până atunci că universul este staționar și că a existat dintotdeauna. Dovezile, precizează Stephan Hawking, s-au bazat pe observațiile făcute de Edwin Hubble cu telescopul de 100 de țoli pe Mount Wilson, langă Pasadena în California. Prin analiza spectrului emis de galaxii, el a constatat că toate se îndepărtează de noi, și, cu cât sunt mai departe, cu atât se deplasează mai repede, concluzia fiind aceea că universul se află în expansiune. De fapt „nu spațiul în sine se extinde, ci distanța dintre oricare două puncte din univers crește (s.n.)”4. „Expansiunea spațiului nu afectează dimensiunea obiectelor materiale cum sunt galaxiile, stelele, merele, atomii sau alte obiecte menținute laolaltă printr-un tip oarecare de forțe”5.
În anul 1927, Georges Lemaître, preot romano-catolic și profesor de fizică, considera că dacă urmărim înapoi în timp istoria universului, el devine tot mai mic, până ajungem la evenimentul creației – ceea ce numim acum big bang. Expresia „big bang” a fost folosită pentru prima dată în anul 1949 de astro-fizicianul Fred Hoyle de la Cambridge, care credea într-un univers în eternă expansiune, dar expresia se voia a fi o descriere peiorativă.
Prima observație directă în sprijinul existenței big bang-ului a apărut abia în anul 1965, odată cu descoperirea existenței unui fond slab de microunde în spațiul cosmic. De fapt doi radioastronomi, Arno Penzias si Robert Wilson, în timp ce reglau o antena de mari dimensiuni de telecomunicații, au dat de un zgomot pe care nu au putut să-l înlăture oricâte eforturi au depus. Fizicianul George Gamow prezisese existența acestei radiații cosmice de fond într-o lucrare de a sa, în care afirma că o radiaţie sub forma de microunde este pretutindeni în Univers, apărută la momentul big bang-ului. Dar cei doi nu știau nimic despre aceasta, de aceea i-au telefonat lui Robert Dicke, care conducea o echipă de cercetători la Princeton care se ocupau de această temă. Când Dicke a auzit nemulțumirea celor doi despre un zgomot persistent care nu putea fi înlăturat, oricâte măsuri s-au luat, și-a dat seama că ei descoperiseră ceva epocal, adică tocmai ce căuta el – radiația cosmică de fond (RCFM). Se pare că Penzias și Wilson au aflat ce au descoperit din New York Times, unde s-a publicat un articol despre uluitoarea lor descoperire, explicată de Dicke. Arno Penzias si Robert Wilson au luat premiul Nobel pentru fizică în 1978.
RCFM este radiația rămasă din universul timpuriu foarte fierbinte și dens care trebuie să fi existat imediat după big bang, și care măsoară circa 3K (de fapt 2,73K). În primele minute, universul trebuie să fi fost mai fierbinte decât centrul unei stele tipice, și trebuie să se fi comportat ca un reactor nuclear de fuziune, explică Stephen Hawking, după care a început să se dilate și să se răcească. Reacțiile vor fi încetat atunci când universul a crescut și s-a răcit suficient ; în acel timp universul era compus în principal din hidrogen, la care se adăugau 23 de procente de heliu și urme de litiu, toate celelalte elementele s-au format ulterior în interiorul stelelor. Relativitatea generală prezice existența unui punct în timp la care temperatura, densitatea și curbura spațiului sunt toate infinite, situație pe care matematicienii o numesc singularitate6.
La singularitatea inițială din care a apărut big bang-ul, spațiul și toată materia erau comprimate la infinit într-un volum infinit de mic. Nu a existat un spațiu-timp în care să aibă loc explozia big bang, ci însuși spațiul și timpul au un început al existenței la big bang, împreună cu materia, din nimic. Putem face o analogie cu un balon. Suprafața acestuia reprezintă spațiul, iar materia balonului este distribuită uniform pe această suprafață. La momentul big bang, o cauză exterioară universului a declanșat expansiunea spațiului, începutul timpului și împrăștierea materiei în acest spațiu dinamic. La început, fiecare punct din spațiul fazelor (determinat de ecuaţiile Hamilton) reprezenta un mod posibil diferit din care universul ar fi putut să pornească. Creatorul, pentru a declanșa un univers cu entropie mică în care să fie posibilă apariția vieții umane, a ales exact un anumit punct din spațiul fazelor. Savantul Roger Penrose, referindu-se la reglajul fin al universului afirma:
„Oare cât de mare a fost volumul inițial din spațiul fazelor W pe care Creatorul a trebuit să-l țintească pentru a produce un Univers compatibil cu al doilea principiu al termodinamicii și cu cel pe care îl observăm noi acum? […] Această valoare ne arată cât de precis a trebuit Creatorul să țintească, și anume cu o precizie de o parte din . Aceasta este o valoare extraordinar de mare. Nu putem nici măcar scrie în întregime acest număr, în baza 10: ar fi 1 urmat de 10123 de zero-uri succesive! Chiar dacă am vrea sa scriem 0 pe fiecare proton și pe fiecare neutron din întregul univers – de fapt am putea să luăm la rând și toate celelalte particule – nu vom putea scrie întregul număr din lipsa de particule. Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de la început în cursa sa, nu este cu nimic inferioară preciziei extraordinare pe care ne-am obișnuit să o întâlnim în superbele ecuații dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează comportarea lucrurilor în fiecare clipă7.
Două dintre cele mai importante descoperi ale secolului XX sunt: a) nimic nu se poate deplasa mai repede decât viteza luminii şi b) universul are un început al existenţei, acum aproximativ 13,7 miliarde de ani.
Există trei dovezi importante ale existenţei big bang-ului care pot fi demonstrate empiric: a) expansiunea universului, b) abundenţa atomilor simpli H, He, c) radiaţia de fond a universului8. Dar modelul big bang nu are scopul de a explica: a) ce a generat spaţiul şi timpul b) în ce se extinde universul c) care este cauza big bang-ului9.
Savantul Steven Weinberg afirma, referitor la legile fizice:
„Dacă am putea descoperi în natură un semn al lucrării lui Dumnezeu, acela ar fi legile ultime ale naturii. Cunoscând aceste legi am intra în posesia cărții în care sunt scrise regulile care guvernează stelele, pietrele şi tot restul. Este firesc deci ca Stephen Hawking să numească legile naturii «mintea lui Dumnezeu». […] Orice fel de religie (sau de absenţă a ei) am împărtăşi, a vorbi despre legile ultime ale naturii ca despre mintea lui Dumnezeu e o metafora irezistibilă”10.
Într-adevăr, Stephen Hawking chiar își încheia una dintre cunoscutele sale cărți: Teoria universală11 cu expresia „mintea lui Dumnezeu”: „ Dacă vom descoperi însă până la urmă o teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înțeleasă în principiu de toată lumea, nu doar de câțiva oameni de știință. Vom putea atunci participa cu toții la discuția în jurul întrebării de ce există universul. Dacă vom găsi răspunsul la această întrebare, va fi triumful suprem al rațiunii umane, căci atunci vom pătrunde în mintea lui Dumnezeu”12.
De fapt, subliniază marele savant englez, de la Newton și mai ales de la Einstein încoace, scopul fizicii a fost să găsească principii matematice simple, de genul celor imaginate de Kepler, și să creeze cu ele o teorie unificată a tot ce există, care să explice fiecare detaliu al materiei și al forțelor pe care le observăm în natură. Mai mult, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Maxwell și Einstein au unificat teoriile electricității, magnetismului și luminii; iar în anii ’70 a fost elaborat modelul standard, adică o teorie unică pentru trei dintre cele patru forțe13: forța nucleară tare, forța nucleară slabă și pentru forța electromagnetică14.
Teoria corzilor și teoria M au apărut din încercarea de a include și a patra forță, gravitația. Scopul era acela de a găsi o singură teorie care să explice nu numai toate forțele, dar și toate numerele fundamentale, cum sunt tăria forțelor și masele și sarcinile particulelor elementare15.
Conform teoriei corzilor (string theory), particulele nu sunt puncte, ci structuri aflate în vibrație, care au lungime, dar nu au lățime sau înălțime – ca niște corzi de vioară infinit de subțiri. Dar aceste teorii au coerență, afirmă Stephen Hawking, numai dacă spațiul-timp are zece dimensiuni, în loc de patru, care ar fi curbate într-un spațiu minuscul. De fapt ar fi încolăcite în ceea ce se numește spațiu intern, spre a fi deosebit de spațiul tridimensional pe care îl cunoaștem din viața de zi cu zi. Teoria corzilor ar mai avea un neajuns, existând cel puțin cinci teorii diferite și milioane de moduri în care dimensiunile suplimentare pot fi încolăcite, de aceea este mai dificil de susținut faptul că teoria corzilor ar fi unica teorie a tot ce există.16
Mai nou, teoreticienii corzilor sunt convinși că cele cinci teorii ale corzilor și supergravitația sunt doar aproximații diferite ale unei teorii mai profunde, fiecare fiind valabilă în situații diferite, această teorie fundamentală numindu-se teoria M. Denumirea ar putea proveni de la cuvintele: master (stăpân), miracol sau mister, sau poate de la toate trei17. Stephen Hawking mai afirmă că indiferent dacă teoria M există ca o formulare unică sau doar ca o rețea, teoria M are unsprezece dimensiuni spațio-temporale și nu conține doar corzi vibrante, ci și particule punctiforme, membrane bidimensionale, picături tridimensionale, precum și alte obiecte mai greu de imaginat numite p-brane (unde p ia valori de la zero la nouă). Totodată legile teoriei M permit existența unor universuri diferite, cu legi aparent diferite, în funcție de modul în care este încolăcit spațiul intern, teoria M având soluții care permit existența a numeroase spații interne diferite, poate chiar 10 la puterea 500, ceea ce însemna că teoria admite 10 la puterea 500 universuri diferite, fiecare cu legile lui18.
Dar, se întreabă Stephen Hawking, poate cu adevărat să existe o teorie universală unificată? Sau alergăm după o himeră? Par să existe trei posibilități, pe care marele savant englez le enumeră și apoi le dezvoltă:
-
„Există într-adevăr o teorie unificată completă, pe care o vom descoperi cândva, dacă vom fi suficient de deștepți.
-
Nu există o teorie ultimă a universului, ci doar un șir infinit de teorii care descriu universul din ce în ce mai precis.
-
Nu există nici o teorie a universului. Evenimentele nu pot fi prezise dincolo de un anumit domeniu, și se produc într-o manieră întâmplătoare și arbitrară”19.
Într-o lucrare substanțială20, publicată recent, fizicianul Cristian Presură, doctor în fizică al Universității Groningen din Olanda, subliniază că scopul inițial al teoriei corzilor a fost acela de a descrie toate particulele elementare și interacțiunile dintre ele21, iar „pasul final ar fi construirea unei teorii consistente și complete ale corzilor relativiste, care să explice universul observat. Cum miza inițială a fost includerea gravitonului, teoria ar explica nu numai tabelul particulelor elementare, dar și gravitația. Ar fi unificarea mult-așteptată de fizicieni, și de aceea ar primi pe bună dreptate numele de «teoria tuturor lucrurilor» («the theory of everything»)”22. Una dintre probleme a apărut „în momentul în care s-a dovedit că există mai multe forme ale teoriei supercorzilor. (...) teoria corzilor rămâne un exercițiu de imaginație, care nu a fost încă supus testelor ce ar putea diferenția între toate formele teoriei. Astfel cea mai directă manieră de testare este să producem și să ciocnim particule care au o masă apropiată de masa Planck. Din păcate, masa Planck este de miliarde de miliarde de ori mai mare decât masa particulelor care se produc azi în acceleratoarele moderne de particule, așa că mai avem de așteptat”23.
În privința teorie M, omul de știință român întreabă:
„Ce înseamnă aceste relații între diversele teorii ale corzilor relativiste? În afară de faptul evident că ceea ce cunoaștem este încă insuficient, o părere des întâlnită este că toate aceste teorii se obțin probabil dintr-o teorie mai cuprinzătoare, numită teoria M («M» provine fie de la «membrană», fie de la «mister», în funcție de preferințele fizicienilor). Puține lucruri se știu despre această teorie M, însă se bănuiește că ea s-ar manifesta într-un univers cu 11 dimensiuni și că ar conduce la supergravitație în limita cuplajului său slab”24.
În concluzie, în pofida entuziasmului inițial apărut la „descoperirea legăturii dintre supergravitația în 11 dimensiuni și teoria supercorzilor în 10 dimensiuni, nu s-a realizat un progres deosebit în ultimii ani. Nimeni n-a demonstrat existența teoriei M. Teoria corzilor relativiste rămâne în continuare un joc de puzzle, deși plin de imaginație”25. În același sens și Brian Greene afirma la sfârșitul unei excelente cărți: „Peste secole, teoria supercorzilor, sau evoluția ei în cadrul teoriei M, s-ar putea îndepărta atât de mult de actuala ei formulare, încât să fie de nerecunoscut chiar și pentru cercetătorii de frunte din ziua de azi. Pe drumul către teoria ultimă, e foarte posibil să vedem că teoria corzilor nu e decât unul din pașii importanți spre o înțelegere mai vastă a cosmosului – înțelegere care implică idei radical diferite de tot ce am întâlnit până acum. Istoria științei ne învață că, de fiecare dată când credem că reușim să aflăm totul, natura ne oferă o surpriză care cere schimbări importante, uneori drastice ale modului nostru de a privi lumea”26.
Foarte utile pentru a înțelege complexitatea efortului de a descoperi o teorie unificatoare care să explice universul sunt și documentarele științifice recente cum ar fi cele despre „universul elegant”27.
1.1. „Lumea este pentru om”28 – considerații despre principiul antropic
Principiul antropic a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997), care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac. Perspectiva antropocentrică asupra universului este sintetizată în aforismul lui Dirac: „Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat”29. Apariția vieții umane depinde de reglajul foarte delicat al universului. Comunitatea științifică este în deplin acord asupra acestei afirmații, însă cu privire la cauza acestui reglaj fin, care nu aparține domeniului științific ci celui metafizic, există două opinii. Una afirmă ca Dumnezeu este cauza, iar cealaltă afirma speculativ ipoteza posibilității existenței mai multor universuri, totalitatea universurilor ce îl include și pe al nostru numindu-se multivers.
Problematica principiului antropic a apărut în urma formulării unor întrebări cum ar fi: „Cât de importantă este existența conștiinței în ansamblul universului? Ar putea exista un Univers care să nu fie populat de ființe conștiente? Oare legile fizicii sunt astfel proiectate încât să permită existența unei vieți conștiente? Oare, poziția noastră particulară în Univers, în spațiu sau în timp, are ceva deosebit?”30
Principiul antropic slab se referă la localizarea spațio-temporală a vieții conștiente (sau „inteligente”) în univers. Principiul ar putea explica relațiile numerice frapante ce par să existe între constantele fizice (constanta gravitațională, masa protonului, vârsta Universului).
Principiul antropic tare extinde explicația apariției vieții conștiente umane în legătură cu infinitatea de universuri posibile. Dacă legile sau constantele din univers ar fi diferite, noi nu ar fi trebuit să fim în acest univers, ci în altul! Spre deosebire de principiul antropic slab, principiul antropic tare are caracter speculativ, neexistând posibilitatea vreunui experiment care să valideze ipoteza multiversului. Savantul Roger Penrose afirmă că „principiul antropic tare are un caracter destul de dubios, și el tinde să fie invocat de teoreticieni ori de câte ori ei nu au o teorie suficient de bună pentru a explica faptele observate”, în timp ce „principiul antropic slab este de necontestat, cu condiția să fie folosit cu mare atenție”.31
Pentru Stephen Hawking, principiul antropic este și un răspuns la întrebarea: „De ce trei dimensiuni spațiale și una temporală s-au aplatizat, iar celelalte au rămas strâns încolăcite”32. Două dimensiuni spațiale nu par suficiente pentru a permite dezvoltarea unor ființe complexe ca noi. La fel spune și savantul Martin Rees: „Al șaselea număr crucial este cunoscut de secole, dar este privit acum într-o nouă perspectivă. El reprezintă numărul de dimensiuni spațiale ale lumii noastre, D, și este egal cu trei. Viața nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu doi sau patru. Timpul este cea de a patra dimensiune, dar el e diferit de celelalte, prin faptul că are o săgeată proprie: ne mișcăm numai spre viitor”.33
2. Perspectivă teologică
2.1.Raționalitatea lumii
Relația dintre raționalitatea și unitatea creației, precum și rolul unificator al omului și al Bisericii sunt reliefate de părintele Stăniloae atunci când, în capitolul despre atributele divine, scrie despre „Simplitatea și unitatea lui Dumnezeu și participarea la ea a creaturii compuse”34: „Sfântul Maxim Mărturisitorul vede întreaga creație prefigurată într-un ansamblu de rațiuni eterne ale lui Dumnezeu, care se ramifică din unitatea lor în opera de creare a lumii și de desăvârșire a ei, și apoi se întorc în unitatea lor; mai bine zis conduc lumea întreagă spre o unitate eternă în Dumnezeu, chiar prin lucrarea de desăvârșire a unităților ei componente, ca un fel de matcă dinamică a ei”35.
Prezentarea temei raţionalităţii lumii este prilej pentru a accentua misterul vieţii, frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu „bună foarte”, pentru a înţelege că paradisul ar fi putut şi ar putea să fie extins de către om în toată lumea. Totodată va trebui să se sublinieze faptul că, deşi lumea vorbeşte prin ea însăşi despre Creator, se poate postula fără dificultate, studiind atent natura, existenţa Celui care a
creat-o; nu se va face niciodată analogia entis, Dumnezeu rămâne, după expresia lui Rudolf Otto, de-a pururea cu totul Altul, ganz Andere, un mister supra-luminos, o prezenţă personală transcendentă în fiinţa Sa, dar şi imanentă prin iubire. Pe de altă parte, părintele Stăniloae observa că raţionalitatea lumii nu este o realitate închisă în sine, ci, dimpotrivă, ne duce la taină, la taina creatului care nu este prin sine, ci presupune o existenţă prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicare raţională a tainei creaţiei.
Tema raţionalităţii lumii este actuală, fiind împreună cu apofatismul, premise sigure de dialog cu ştiinţele exacte. Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu indivizibil unde totul este în relaţie. „La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice (h, c, g), condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor. (…) Ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau logos, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat”36. Viaţa însăşi este o minune, aşa cum considera Francis Crick, biolog, laureat al premiul Nobel pentru descoperirea A.D.N.-ului, și, mai nou Francis Collins, cel care a coordonat marea echipă de geneticieni din mai multe țări, și care reușeau la începutul acestui mileniu să ofere cartografierea genomului uman, peste trei miliarde de semne, astfel omul ajungând să-și cunoască propriul său „manual de funcționare”, după expresia marelui savant37.
Profesorul Nicolae Chiţescu este primul care a reliefat această temă în teologia română. Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în calitate de Logos împreună Creator cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit. Nu se spune însă explicit că El a sădit acei logoi, raţiuni seminale în creaţie, în schimb, Sfânta Tradiţie, prin con-glăsuirea unor Sfinţi Părinţi, ne oferă temeiuri clare, de aceea profesorul român consideră că învăţătura despre paradigmele divine şi implicit despre logoi, trebuie cinstită în calitate de teologumen, „având temei explicit în una din coloanele Revelaţiei dumnezeieşti şi circulând în Teologia creştină”38. Această învăţătură „deschide un luminiş în întunericul care planează asupra preludiului creaţiei. A fost pregătită de înţelepţii pâgâni, care au meritat să pătrundă până în tinda Bisericii creştine, prin înălţimea învăţăturii lor (cunoscută de ei din Revelaţia mozaică, sau din cea primordială, după admiratorii lor dintre creştini). Ce lucru adânc şi minunat este să pătrunzi până în străfundurile de taină ale planurilor dumnezeieşti, cu privire la creaţie!”39.
„După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi”40; „Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă – aşa cum se vădeşte ea - fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei temporale, sau schimbătoare”41, idee clar exprimată şi de ştiința contemporană42.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă de mai multe ori învăţătura despre creaţia „ex nihilo”43. Dumnezeu le-a adus pe toate la existenţă din non-existență (me ontos)44. Dumnezeu este ţinta (telos) spre care tind toate (ta panta), El Însuşi netinzând spre nimic (oudenos)45. Creaţia este total dependentă faţă de Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut independent şi transcendent faţă de creaţie46.
„Abisul” (khasma) între necreat şi creat – exprimat de Sfântul Maxim prin termeni ca: deosebire sau distincţie (diafora), despărţire (diairesis), distanţă sau interval (diastasis-diastema) nu poate fi interpretat în sens gnostic, deoarece este „umplut” prin actul creaţiei, primul act chenotic al lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae precizează că expresia „la început” (beresit, en arche, Fc. 1, 1), când se produce actul creator, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu cel etern intră astfel în legătură cu lumea temporală, rămânând în relaţie cu aceasta prin permanenta ei susţinere în existenţă. S-a coborât la nivelul ei temporal - timpul luând fiinţă odată cu creaţia -, fără să înceteze să rămână în eternitatea spre care vrea s-o ridice47, prin realizarea unui dialog progresiv în iubire cu făpturile conştiente, pe care doreşte să le conducă la deplina comuniune cu Sine.
Raţionalitatea lumii se datorează raţiunilor (logoi)48 sădite de Logos-ul dumnezeiesc. Remarcăm modul cum profesorul Nicolae Chiţescu face trecerea de la planul paradigmatic, voliţional, la cel ontic: în timp ce „paradigmele sunt modelele dumnezeieşti, veşnice, aceşti logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti, sau cauze producătoare şi raţionale, în univers”49. Totodată, urmându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul, afirmă: „deosebirea esenţială între paradigme şi logoi: ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”50.
Lars Thunberg realizează o scurtă prezentare a modului în care se reflectă învăţătura despre logoi, în gândirea creştină, de la Origen la Sfântul Maxim Mărturisitorul51. În opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, termenul logos apare foarte frecvent, fapt ce indică importanţa lui deosebită: ‹‹Il semble qu’elle constitue un des principes organisateurs de sa vision du monde et nous ne sachions pas qu’elle ait reçu ailleurs d’aussi amples developpements››52. Părintele Stăniloae înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului, cu atât mai mult cu cât această temă e prezentă şi la Origen. Dar în timp ce la acesta din urmă, „raţiunile erau una cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul, la Sfântul Maxim, raţiunile sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora aduce făpturile la existenţă prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu, după care sunt create făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Prin creaţie se trece de la planul gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de Dumnezeu, la planul existenţei lor prin voinţa lui Dumnezeu”53.
Teologul ortodox Jean-Claude Larchet, a început, de asemenea, să întreprindă o vastă cercetare a operei maximiene cunoscând toate contribuţiile anterioare54. În introducerea la Ambigua, face un foarte util rezumat al învăţăturii maximiene despre logoi. Pentru Sfântul Maxim, logos-ul unui existent, este principiul sau raţiunea sa esenţială, ceea ce-l defineşte fundamental şi-l caracterizează ca atare, dar, de asemenea, finalitatea sa, pe scurt raţiunea sa de a fi în dublul sens menţionat. Dar principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu: de aceea, cuvântul logos are şi un sens spiritual. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, „mai mult latura speculativ-duhovnicească pe care o oferă contemplarea lumii văzute, prin prisma realismului său simbolic, contemplare care descoperă în ea raţiunile dumnezeieşti, adică acei logoi duhovniceşti.
Urcând ca pe nişte trepte în această contemplaţie, ajungem la «Cauza cauzelor» raţionale şi apoi la paradigmele dumnezeieşti, înrudite prin obârşie cu aceşti logoi. Aceşti logoi sunt cauzele raţionale, duhovniceşti, care stau la temelia întregului Univers şi mijlocul de cunoaştere duhovnicească a întregii lumi, ca nişte căi care duc la sensul raţional al întregii existenţe. De aceea întreaga lume este a logoi-lor şi toate sunt raţionale în ea. Căci Dumnezeu a creat primii logoi ai lucrurilor şi esenţa tuturor esenţelor. Iar creatura cuprinde logoi duhovniceşti ai Logos-ului, care sunt belşugul minţii celui credincios. Datoria noastră este să cercetăm aceşti logoi duhovniceşti ai lucrurilor create, pentru a cunoaşte astfel cauzele nevăzute ale existenţei lor, ca şi scopul care le e hărăzit de la facere”55. Prin urmare logoi nu se identifică precum la Aristotel cu materia şi forma56, sau, altfel spus, cu „logoi naturali ai lucrurilor”57, aceştia fiind încă „suprafaţa”. Materia şi forma unite cu senzaţia produc pasiunile (patimile) şi ucid gândurile conforme naturii, adică adevărata contemplare naturală58. Epiphaneia-ei (în sens de suprafaţă) lucrurilor create, i se opune un logos ascuns în ele, care tinde spre Dumnezeu (theoteles logos)59.
Faptul că orice există corespunde unui logos face ca diversitatea lumii create şi singularitatea fiecărui existent să fie fondată în Dumnezeu60. Această valorizare a particularului, care conservă independenţa şi existenţa individuală a celor create, se opune fundamental concepţiei platoniciene potrivit căreia particularul este o cădere din universal (Ideile sau Esenţele). Orice existent are în acelaşi timp un logos care-l situează într-un gen (genos), într-o specie (eidos), şi care-i defineşte esenţa (ousia) sau natura (physis) – Sfântul Maxim se referă adesea la acest logos, fundamental, al naturii (logos tes physeos), un logos care-i defineşte constituţia (krasis), logoi care-i definesc puterea, respectiv lucrarea, pasiunea, dar, de asemenea, ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, mişcarea, stabilitatea61, şi un mare număr de alţi logoi care corespund calităţilor sale multiple. În conformitate cu toţi aceşti logoi toate cele ce există „au o ordine şi o permanenţă, şi nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor naturală, nici nu se schimbă în altceva, nici nu se amestecă”62. Anumiţi logoi au astfel o funcţie particularizantă, pentru ca lucrurile să nu se confunde, iar alţii au o funcţie unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă63, în lume existând în acelaşi timp „o diferenţă indivizibilă” şi o „particularitate inconfundabilă”64.
Unitatea desăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu65, care este începutul şi sfârşitul (finalitatea) tuturor logoi-lor66, întrucât sunt conţinuţi şi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenţă67. Prin urmare orice creatură există, prin logos-ul său, virtual în Dumnezeu mai înainte de veci, dar actual, potrivit aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu, potrivit înţelepciunii sale a socotit oportun s-o creeze: „Căci în El sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi despre aceste raţiuni se spune că El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El şi la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenţă deodată cu raţiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi primeşte existenţa efectivă şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind create conform cu raţiunile lor. Findcă Făcătorul există pururea în mod actual (kat’energeian), pe când făpturile există în potenţă (dynamei), dar actual încă nu”68. „Momentul favorabil” conţinut în logos-ul fiecărei creaturi transformă o viziune cronologică în împlinirea „kairologică” şi eshatologică a timpului, succesiunea în trecere, în „paşte”. Odată create potrivit unui logos, Dumnezeu prin Providenţa Sa, le conservă, le actualizează potenţialităţile (creaturile înzestrate cu raţiune şi cu liber arbitru contribuie ele însele la această actualizare), şi le conduce la El69.
Din reinterpretarea ortodoxă70 a textului din opera Sfântului Grigorie Teologul: „Ce vrea Înţelepciunea cu mine şi care este taina cea mare? Oare nu vrea ca noi care suntem partea lui Dumnezeu şi am curs de sus să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El?”, Alain Riou71 desprinde trei formulări ale teoriei logoi-lor72. Acelaşi autor afirmă că prima formulare pare să fi pornit dintr-o preocupare metafizică şi încearcă să rezolve problema Unului şi Multiplului. Dacă Origen o soluţionase prin teoria henadei, Sfântul Dionisie Areopagitul prin ierarhii, Sfântul Maxim îşi face propriu vocabularul teologiei alexandrine a Logos-lui şi scrie: „Cine nu ar cunoaşte Raţiunea cea una, ca multe raţiuni, ce stă împărţită în chip neîmpărţit în varietatea făpturilor, precum arată însuşirea lor de a se referi una la alta şi totuşi de a rămâne fiecare ea însăşi în chip neamestecat? Şi nu ar cunoaşte iarăşi multe raţiuni ca una, prin referirea tuturor la ea, care există pentru Sine în chip neamestecat, fiind Cuvântul fiinţial şi ipostatic al lui Dumnezeu şi Tatăl, ca obârşie şi cauză a tuturor?”73. În nota explicativă la acest paragraf, părintele Stăniloae scrie: „Sfântul Maxim arată de la început sensul corect în care se poate spune că suntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea făpturilor şi în relaţia dintre ele se arată Raţiunea divină cea una împărţită în chip neîmpărţit în raţiunile făpturilor. Făpturile sunt „părţi” ale lui Dumnezeu în sensul că au Raţiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu şi cauză a lor”.
Caracterul iconomic al logoi-lor şi raportul lor cu „intenţia” dumnezeiască arată, împotriva neoplatonismului şi a „ideilor divine”, faptul că nu sunt emanaţii din fiinţa divină, ci lucrarea voinţei dumnezeieşti. Se exclud, totodată, concepţiile greceşti şi păgâne despre un univers închis şi cantitativ mărginit de la început, în care demiurgul sau zeii se mulţumesc să remodeleze diferit acelaşi material, refolosit constant de-a lungul diferitelor etape ale metempsihozei.
În concluzie, potrivit profesorului Nicolae Chiţescu, paradigmele sunt modelele dumnezeieşti veşnice, iar logoi sau raţiunile seminale, rationes seminales, sunt legile fireşti sau cauzele producătoare şi raţionale în univers; deosebirea esenţială între paradigme şi logoi fiind aceea că ei aparţin planului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele „preexistă sintetic în Dumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităţi”74; iar energiile dumnezeieşti necreate nu sunt decât raţiunile în acţiunea creatoare şi susţinătoare a făpturilor.
Dostları ilə paylaş: |