Academia de Studii Economice Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Master Afaceri internaţionale Mediul international de afaceri -note de curs- autor Prof univ dr. Dumitru miron bucureşti 2010 Cap
Yüklə 1,02 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Cap. 1. Noii determinaţi ai mediului global de afaceri
- Globalizare – regionalizare un binom complex şi contradictoriu
- Globalizarea – abordări conceptuale
- Globalizarea şi regionalismul – concurenţi sau aliaţi
- Indicatorii economici ai globalizării
- Tabel 1.1. Evoluţia comerţului cu bunuri şi servicii pe plan mondial, în perioada 1998-2004, în miliarde USD Comerţul cu
|
Academia de Studii Economice Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Master Afaceri internaţionale Mediul international de afaceri -Note de curs- Autor Prof.univ.dr. DUMITRU MIRON Bucureşti 2010 Cap. 1. Noii determinaţi ai mediului global de afaceri În ultima perioadă, economia internaţională este marcată de o diversitate de transformări de fond carere modelează arhitectura interdependenţelor pe baza cărora aceasta funcţionează. Două forţe principale, dinamice şi în bună măsură complementare îşi pun amprenta asupra noii dinamici a tabloului economic internaţional: adâncirea procesului de globalizare la scara economiei internaţionale şi apariţia şi maturizarea aranjamentelor comerciale regionale În acelaşi timp, asistăm la redefinirea de fond a fundamentelor specializării internaţionale, la redesenarea arhitecturii actorilor participanţi la concertul economic şi comercial global şi la schimbarea de fond a determinanţilor competititivităţii la scară regională şi internaţională.
Ca multe dintre dimensiunile actualei economii internaţionale confruntate cu tot mai numeroase provocări, cărora toate categoriile de actori economici (grupări economice regionale, economii naţionale, autorităţi regionale şi locale, companii, IMM-uri, organizaţii non-guvernamentale şi alţi actori ai societăţii civile, persoane individuale) încearcă să le facă faţă cât mai adecvat, globalizarea, regionalizarea şi interferenţele dintre aceastea sunt subiecte controversate începând cu dimensiunile terminologice şi continuând cu cele legate de conţinutul acestor două axe pe care evoluează economia internaţională. Regionalizarea presupune ca statele naţionale să cultive raporturi integrative tot mai strânse între ele pe baze tot mai complexe şi multivalente. Valurile de regionalizare au cunoscut mai multe generaţii, au avut la bază o tot mai mare diversitate de determinanţi, au cunoscut numeroase redefiniri de vocaţie la nivelul şcolilor de gândire economică şi s-au dezvoltat formal sau informal prin adâncirea raporturilor comerciale, investiţionale sau economice generale. Globalizarea se dovedeşte un proces mai dificil de definit, are numeroşi susţinători dar şi contestatari şi are ca latură modernă adâncirea şi expansiunea integrării corporative atât în interiorul cât şi între companiile multinaţionale. Această evoluţie în care regăsim, în egală măsură, complementaritate dar şi antinomie a generat o economie internaţională tot mai interdependentă. Numeroase studii şi-au propus, reuşind doar parţial, să determine dacă ne aflăm în faţa unei economii globale sau ceea ce denumim astăzi globalizare este de fapt o adâncire a procesului de internaţionalizare şi a interdependenţelor economice. Devine tot mai evident că actualul climat economic şi politic internaţional şi regional este semnificativ diferit de la o etapă la alta. Dacă luăm în considerare doar procesele productive, creşterea interdependenţelor a făcut aproape imposibilă identificarea adevăratei origini a produselor şi serviciilor. Economia internaţională a sfârşitului de secol al XIX-lea în care pieţele naţionale erau conectate prin fluxuri comerciale şi de investiţii care tranzitau graniţele naţionale s-a transformat într-o economie aflată în reţea, pe baza unor noi conexiuni infrastructurale şi infostructurale care operează mai degrabă transfrontalier decât în interiorul graniţelor naţionale. Un număr tot mai mare de studii care analizează tranziţia către o veritabilă globalizare, evidenţiază că aceasta are de parcurs mai multe etape, deşi pe parcursul secolului al XX-lea s-au făcut paşi importanţi prin internaţionalizarea progresivă a proceselor productive, sporirea forţei şi rolului companiilor transnaţionale, accentuarea mobilităţii fluxurilor de capital, sporirea rolului cunoaşterii şi a informaţiei, şi mai ales prin ceea ce putem numi, revoluţia tehnologică şi în domeniul comunicării. Deşi se consolidează tot mai clar ideea că o autentică globalizare ar exista doar în domeniul financiar (singurul domeniu care a realizat interconexiunea generalizată a activităţilor operând în timp real pe baza unor reţele care depăşesc frontierele naţionale), sunt tot mai mulţi analişti care susţin că procesul a cuprins practic toate secţiunile economiei internaţionale chiar dacă la intensităţi sensibil diferite. Aceştia din urmă se bazează pe faptul că, sistemele financiare naţionale nu funcţionează pe deplin convergent şi, în pofida unor tot mai pronunţate interdependenţe obţinute prin intermediul pieţelor financiare şi mai ales de capital, evoluţiile sunt încă puternic influenţate de determinanţi regionali sau naţionali. Privind din perspectiva statului ca actor economic şi politic, globalizarea face obiectul unor aprinse dezbateri referitoare la natura, implicaţiile şi schimbările pe care le va genera. Deseori globalizarea se identifică cu liberul schimb, nu are o evoluţie liniară şi, în pofida faptului că superioritatea liberului schimb asupra izolării economice constituie unul dintre cei mai solizi piloni ai teoriei economice, trebuie luate în considerare diferitele tipuri de obstacole care se pot concretiza în proliferarea înclinaţiilor protecţioniste şi blocarea sau încetinirea negocierilor comerciale multilaterale precum şi în violentele proteste ale diferitelor grupuri de interese care se manifestă tot mai virulent anti-globalizare. Dezbarea începe să identifice globafili şi globafobi, să scoată în evidenţă argumentele dar şi contraargumentele celor care consideră globalizarea drept cheia soluţionării tuturor problemelor sau cauza tuturor neâmplinirilor. Reuniunile internaţionale desfăşurate la diferite niveluri sunt, în ultimii ani, invariabil însoţite de proteste virulente şi mai nou chiar de atacuri electronice, organizate de diverse organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) care atrag atenţia asupra efectelor negative ale globalizării. Îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, se atrage atenţia asupra faptului că „trenul plin cu bunăstarea promisă de globalizare, nu opreşte şi în gările găzduite de aceste ţări”. Asediului de la Seattle din 1999 i-au urmat manifestaţii cu ocazia tuturor reuniunilor organizate la nivel internaţional, instituţiile economice internaţionale fiind asociate cu dimensiunea instituţională a globalizării. Se poate exemplifica cu protestele care au avut loc la Praga în 2000, la Quebec în 2001, la Davos şi Puerto Alegre în 2003, declanşate de convingerea că generalizarea liberului schimb are drept consecinţe: adâncirea inegalităţilor între ţări, creşterea şomajului şi chiar diminuarea identităţii naţionale. În ciuda opoziţiei a tot mai numeroase grupuri de interese, este foarte probabil ca adâncirea şi extinderea globalizării să continue, deoarece în stadiul de integrare la care a ajuns economia internaţională este greu de crezut că procesul mai poate fi stopat sau inversat chiar dacă vor mai exista şi stări conflictuale motivate de interesele nu totdeauna convergente ale statelor, companiilor transnaţionale, grupărilor economice integraţioniste sau reprezentanţilor societăţii civile. Deşi poziţia celei mai mari părţi a statelor lumii, exprimată la nivel oficial, este favorabilă diminuării obstacolelor comerciale care mai există în calea fluxurilor de bunuri şi netezirii căii spre globalizare, în practică oarecum paradoxal se recurge frecvent la măsuri protecţioniste şi la aranjamente regionale cu grad mai mare sau mai mic de deschidere faţă de terţi. Tendinţa tot mai pronunţată către regionalism sau neo-regionalism, a complicat tabloul economiei internaţionale şi a conferit noi dimensiuni dezbaterilor cu privire la globalizare din perspectiva binomului multilateralism-regionalizare.
Întreaga istorie a relaţiilor economice internaţionale a purtat amprenta unui proces de permanentă deschidere a economiilor spre mediul economic extern, în primul rând prin intermediul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii derulate transfrontalier. Dinamica susţinută a comerţului internaţional postbelic a amplificat această tendinţă, paralel cu noi tipuri de fluxuri internaţionale care au început să modifice complexitatea economiei internaţionale şi să stimuleze internaţionalizarea. Orice explicaţie din literatura de specialitate cu privire la globalizare, evidenţiază faptul că termenul „globalizare” a devenit un concept foarte important pentru secolul al XXI-lea făcând posibilă înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă omenirea. Specialiştii în relaţii economice internaţionale par a înţelege globalizarea ca pe o forţă călăuzitoare a noii ordini mondiale întărind convingerea că această tendinţă este „cea mai importantă paradigmă a dezvoltării lumii actuale”. Logica istorică susţine ideea că globalizarea este un proces inevitabil. În mediile politice, logica globalizării este percepută ca fiind cea mai importantă forţă motrice pentru formularea politicilor interne dar şi externe. În pofida faptului că nu există o accepţiune relativ clară asupra ceea ce înseamnă cu adevărat termenul de globalizare şi care definiţie a determinanţilor şi rolului său poate fi unanim acceptată, acest termen a dobândit mai multă consacrare internaţională decât orice alt concept care încearcă să definească actualul tablou economic şi politic internaţional. Globalizarea implică presupunerea unei continue expansiuni a economiei de piaţă şi a culturii, ştiinţei şi tehnologiei bazate pe aceasta, care induc creşterea interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, având în vedere noile oportunităţi economice şi culturale. Globalizarea înseamnă şi creşterea aproape exponenţială a fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capitaluri şi resurse umane, precum şi accentuarea corespunzătoare a schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi informaţie. Criticii globalizării vorbesc frecvent de costurile sociale asociate noului tip de societate, despre „perdanţii” globalizării, despre ameninţările la adresa unor identităţi regionale, locale sau personale bine definite şi despre comportamentele politice apreciate ca populiste şi xenofobe. Globalizarea este legată intrinsec de accentuarea individualismului şi, de aceea pare mai dificil de abordat la nivel politic, aşa cum au demonstrat-o numeroasele controverse cu privire la mecanismele de reglare a pieţei globale. Unii autori au mers până acolo încât să sugereze că „globalizarea înseamnă sfârşitul politicii şi a statului de drept”, deoarece se consideră că acest proces declanşează asemenea forţe care pot deposeda statele naţionale de preţuirea faţă de teritorii şi putere. Aşa cum se întâmplă în cazul unor teorii care definesc holistic o eră, termenul de globalizare va înregistra transformări care vor face ca valenţele şi limitele sale să poată fi percepute complet doar în viitor. Rămâne de văzut dacă globalizarea va defini cu adevărat o „ eră de aur” a unui nou secol-post-modernist, depăşind ca notorietate toate noţiunile despre limitele temporale şi spaţiale ale societăţii. Urmează să constatăm în timp în ce măsură globalizarea va contribui la mai buna organizare a vieţii umane şi a societăţii şi dacă va aduce mai multă stabilitate şi prosperitate, modernism şi inovativitate, consumerism şi individualism la scară internaţională. Până în prezent, cea mai mare parte a încercărilor de definire şi conceptualizare a globalizării au aparţinut jurnaliştilor şi nu şcolilor consolidate de gândire economică. Din acumulările conceptuale existente desprindem faptul că globalizarea rămâne încă incompletă şi limitată în ce priveşte sporirea complexităţii sferei sale de cuprindere şi trebuie să ne aşteptăm să se confirme ireversibilitatea direcţiei în care se îndreaptă omenirea. Condusă de ştiinţă şi tehnologie, o piaţă globală este indubitabil orientată de o „mână invizibilă” şi funcţionează în beneficiul întregii umanităţi care acceptă modelele oferite de globalizare şi înţelege cum să relaţioneze cu aceasta. Orice acceptare a unei asemenea definiri poate fi criticată întrucât doar piaţa nu poate asigura singură maximizarea bunăstării şi că globalizarea este în pericol de a deveni o simplă ideologie, îndepărtându-se de asimetriile şi alienarea pe care le produce. Indiferent cât de mare vor fi interdependenţa şi omogenitatea globală, disparităţile vor exista şi se vor accentua dacă nu se vor găsi pârgiile prin care se pot atenua diferitele categorii de decalaje. Indiferent de cât de mari vor fi transformările la nivelul comunicaţiilor şi cât de mult se vor disemina tehnologiile, numărul cetăţenilor lumii care pot efectiv beneficia de rezultatele unei pieţe financiare globale rămâne relativ limitat. Şi numărul beneficiarilor adâncirii interdependenţelor ştiinţifice şi tehnologice şi a tuturor aspectelor materiale şi nemateriale ale globalizării rămâne, de asemenea, limitat. Unele dezbateri pe tema globalizării par a fi doar variaţiuni ale disputelor intelectuale şi ideologice între susţinătorii atotputerniciei „mâinii invizibile a pieţei” şi adepţii intervenţionismului statal în economie. Una dintre speculaţiile cu privire la globalizare are în centrul său implicaţiile dialectice ale conceptului. Globalizarea, consideră o parte dintre analişti, poate fi înţeleasă „ca un proces dialectic în care omogenitatea forţelor poate aduce o nuanţare a diferenţelor şi diversităţii”. Astfel, analişti cum ar fi Peter van Hams conexează globalizarea cu „europenizarea”, referindu-se la procesul complex şi provocativ al integrării europene. Introducerea altui termen de referinţă – „europenizare”- care, la rândul său solicită precizie în definire, îl conduce pe autor la întrebarea: sunt una extensia celeilalte sau sunt procese paralele şi separate?. S-a evidenţiat faptul că unele procese de integrare regională sunt procese având o solidă logică istorică la fel de inevitabile şi ireversibile ca şi globalizarea. Mediul economic internaţional a început să fie dominat de schimbări complexe, multidimensionale care îi definesc mecanismele funcţionale şi încearcă permanent să găsească un nou tip de echilibru. Integrarea legăturilor economice înr-un sistem definit prin globalizarea sistemelor productive se obţine prin complexe strategii de integrare la nivel de corporaţie, care devine mai degrabă o reţea decât un sistem ierarhic, facilitat de variate forme de internaţionalizare a activităţilor cum ar fi subproducţia, contractele de licenţiere sau alte forme de alianţe competitive. Această tendinţă reflectă reacţiile interdependente de menţinere în cursa concurenţială în cazul unor pieţe cu puternice structuri oligopolistice, în care nivelul global sau internaţional joacă un rol tot mai important. Compania multinaţională trebuie să producă pentru o piaţă aflată într-o redefinire permanentă, să răspundă elastic la mutaţiile complexe în structura determinanţilor cererii şi să educe sau să genereze cererea. În pofida faptului că sunt curent invocate, dezbătute şi contestate globalizarea şi regionalizarea nu au întrunit până în prezent consensul specialiştilor şi decidenţilor politici nici măcar în ce priveşte definirea sa. În ceea ce priveşte globalizarea, aria sa de cuprindere este extrem de largă semnificând, în funcţie de interes şi perspectiva din care este privită: victoria liberului schimb asupra protecţionismului, atenuarea importanţei suveranităţii naţionale, era reţelelor financiar-bancare, de informaţie şi comunicare devenite globale, victoria multinaţionalelor asupra autorităţilor publice naţionale, americanizarea sau justificarea unor măsuri nepopulare. Cei care au introdus, la finele anilor 60 termenul de „globalizare” au fost Marshal McLuhan, profesor la Universitatea din Toronto, specialist în teoria mijloacelor de comunicare în masă şi Zbigniew Brzezisky profesor la Columbia University, consilier al preşedintelui Jimy Carter şi fondator al Comisiei trilaterale care se ocupa, printre altele, şi de „guvernabilitatea democraţiilor occidentale”. Marshal McLuhan a lansat ideea de „sat global”susţinând că „transparenţa şi mult mai completa posibilitate de informare pe care le asigură media şi în special televiziunea, vor conduce pe de o parte ţările încă neindustrializate către progres deoarece factorul tehnologic va influenţa decisiv reorganizarea puterii politice în lume, iar pe de altă parte la îngreunarea declanşării unui război”. Zbigniew Brzezisky considera că revoluţia „tehnotronică” va consacra Statele Unite ale Americii ca „prima societate globală din istorie”; globală deoarece comunică cel mai mult şi a reuşit să propună „un model global de modernitate” răspândind în lume modul său de viaţă, producţiile culturale, modelele de organizare, valorile şi schemele comportamentale. Termenul de globalizare a fost preluat ulterior în literatura consacrată firmelor multinaţionale, desemnând iniţial un fenomen limitat legat de mondializarea cererii, dar cunoscând rapid numeroase alte semnificaţii care merg până la a desemna tendinţele actuale ale economiei mondiale. Diverşi alţi autori au încercat să contureze şi să clarifice acest incitant concept1
E
xistă şi o serie de abordări mai critice la adresa globalizării care scot în evidenţă limitele acestui mix dinamic de procese. Printre aceste percepţii putem adăuga:
Globalizarea este o stare de fapt incontestabilă care şi-a creat deja un consistent panel de resorturi care-i declanşează şi alimentează evoluţia. Avansul tehnologic în domeniul comunicaţiilor, transporturilor şi sistemelor tehnologice şi productive, reconstruirea magistralelor comunicaţionale şi manageriale şi diversificarea tehnicilor tranzacţionale au permis firmelor să-şi coordoneze şi să-şi alinieze acţiunile în funcţie de stimulii societali şi de cerinţele relevante. Strategiile de integrare complexă au condus la redefinirea manierei în care producţia internaţională este organizată şi condusă prin înlocuirea unei reţele de filiale dispersate geografic într-un sistem productiv fragmentat, cu reţele de producţie şi distribuţie integrate la nivel regional şi internaţional. Globalizarea nu este un obiectiv în sine, ci un proces de tranziţie către economia globală. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme şi „intimităţi” sunt insuficient explorate şi cunoscute şi nu pot fi explicate în totalitate cu instrumentarul tradiţional al ştiinţei economice, globalizarea a generat numeroase controverse, nu numai cu privire la definire şi la modul de transmitere a efectelor acestui proces la nivelul economiilor naţionale şi al agenţilor economici privaţi ci şi cu privire la factorii săi promotori. Printre factorii promotori ai globalizării putem menţiona:
Globalizarea presupune, în primul rând, dereglementarea şi liberalizarea raporturilor economice interstatale. Într-o economie globală termenul naţional are o altă relevanţă decât avea anterior şi nu mai generează diferenţe notabile în ce priveşte strategiile de afaceri ale marilor companii. Globalizarea presupune nu numai înlăturarea barierelor economice care afectează schimburile transfrontaliere ci şi simplificarea şi armonizarea reglementărilor naţionale. Globalizarea presupune diminuarea rolului autorităţilor publice ca factor generator şi gestionar al barierelor de ordin naţional între economii, dar nu dispariţia ideii de stat al cărui rol rămâne cel de elaborare a politicilor economice naţionale. În condiţiile globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor macro şi mezo– economice se redefineşte datorită interdependenţei sporite cu alte economii, ca urmare a limitărilor impuse de atenuarea barierelor dintre economiile naţionale şi creşterii gradului de deschidere în raport cu mediul extern. Acum pieţele sunt cele care decid măsura în care politicile macroeconomice sunt eficiente. Globalizarea devine astfel un proces în cadrul căruia asistăm la o altă relaţie între actorii instituţionali şi cei privaţi. Globalizarea nu va conduce la o lume doar a corporaţiilor în care statele nu mai au nici-un rol şi nu este realizabilă în absenţa unui proces de inegrare a economiilor naţionale, a pieţelor, a activităţilor sau a agenţilor economici într-o arhitectură complexă la scară internaţională. Globalizarea presupune redefinirea fundamentelor specializării agenţilor economici şi economiilor naţionale pe axa global/mondial. Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depăşit faza de liberalizare (comercială şi financiară) traversând, în prezent, o perioadă de tranziţie premergătoare integrării economiilor naţionale la nivel global. Dacă până la începutul anilor 90, interdependenţele dintre economiile naţionale se creau şi se alimentau prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii, ulterior, principalele canale de creare a interdependenţelor sunt legate de circulaţia internaţională a capitalurilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală. Mediul global de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea şi creşterea intensităţii interdependenţelor dintre economiile naţionale într-un ritm din ce în ce mai alert. Paul Krugman atrăgea atenţia că „retorica competitivităţii” şi afirmaţiile de genul ”fiecare naţiune, asemenea unei mari corporaţii, intră în competiţia pe piaţa internaţională” sunt comentabile. Nu economiile naţionale şi nici chiar sectoarele unei economii naţionale sunt competitive sau necompetitive, ci firmele dintr-o ţară sau care operează într-un anumit sector sunt sau nu competitive. Statele lumii nu intră în competiţie pe piaţa internaţională aşa cum o fac Coca Cola cu Pepsi Cola, Boeing cu Airbus, General Motors cu Toyota sau Unilever cu Procter&Gamble. A defini competitivitatea unei naţiuni este ceva mai greu decât în cazul unei corporaţii. Când o companie este competitivă obţine profit, se dezvoltă şi are acţionari mulţumiţi, salariaţi satisfăcuţi şi clienţi fericiţi şi fideli, iar când nu este competitivă se restructurează sau dă faliment. Ţările pot fi mulţumite de performanţele lor economice dar este greu să ne imaginăm că, atunci când nu sunt competitive, vor da faliment. La nivel descriptiv, globalizarea este definită prin două elemente fundamentale:
Totodată, globalizarea constituie procesul de tranziţie de la concepţia concentrării activităţilor economnice în centre de producţie de dimensiuni din ce în ce mai mari, la dezindustrializare şi la activităţile în reţea. De altfel, dovada că logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale se află deja în plin proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia la scară internaţională în ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a transporturilor, telecomunicaţiilor şi infostructurilor, deservind sau încorporând organizaţii interne dintr-un tot mai mare număr de state. În aceste condiţii, interdependenţele create între diferite activităţi, precum şi cele dintre economii naţionale constituie o fază intermediară, de tranziţie la un sistem economic global integrat şi axat pe un sistem complex de relaţii de interconectare. Globalizarea devine astfel, un stadiu al trecerii de la manifestarea economiei ca sistem de procese economice cvasiindependente, localizate în diferite arii geoeconomice de puteri independente, la manifestarea economiei ca proces unitar desfăşurat la nivelul întregii planete şi influenţat de o structură multipolară formată din forţe independente. Acest proces presupune creşterea mobilităţii factorilor de producţie şi a nivelului de interconectare şi interactivitate umană, economică, socială şi instituţională. În ce priveşte regionalizarea, aceasta presupune cultivarea, între statele naţionale a unor relaţii integrative cu grade diferite de profunzime în domeniul economic în principal, dar şi în cel politic, social, de politică externă şi de apărare, cultural-educativ şi ambiental. Chiar dacă termenul „regionalizare” este aparent mai simplu de încadrat într-o definiţie relativ unitară comparativ cu cel de globalizare, regionalizarea ca stare de fapt sau ca proces multivalent naşte, de asemenea, numeroase controverse terminologice. Privită deseori, ca o piedică în calea globalizării datorită plusului său de protecţionism, ca răspuns la inflexibilitatea sistemului comercial multilateral, sau ca o etapă necesară a procesului de globalizare, regionalizarea rămâne totuşi o realitate din ce în ce mai vizibilă la nivel internaţional. Premiantul procesului este Uniunea Europeană care este exemplul devenit tipic de regionalizare, şi care a parcurs practic toate stadiile de integrare pe care le-a consacrat teoria integrării regionale ajungând în prezent la stadiul de uniune economică şi monetară, stadiu pe care îl experimentează cu succes din 1999. Având, începând cu 1 mai 2004, 25 de state membre, deţinând locul principal în comerţul internaţional şi având un potenţial economic care rivalizează tot mai mult cu cel al Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este un subiect atipic de drept internaţional public, provoacă fundamentele specializării internaţionale de tip tradiţional, lansează noi stimuli în direcţia actorilor economici şi invită la redefinirea strategiilor de afaceri ale companiilor înscrise pe coordonatele globalizării. Creşterea numărului de aranjamente de integrare regională s-a produs pe fondul unor laborioase tratative care au provocat dificultatea cu care se derulau negocierile multilaterale. Putem vorbi de mai multe valuri de integrare regională care au avut particularităţi specifice, au fost mai mult sau mai puţin instituţionalizate, au calificat campioni, au redefinit determinanţii integrării economice reprezentând succese sau eşecuri în acest proces. Printre tentativele integraţioniste care au proliferat constant mai putem menţiona:
O formă mai puţin convenţională de regionalizare este şi împărţirea lumii în funcţie de moneda care domină schimburile economice ale acelei regiuni( dolar, euro, yen). Deşi, au trecut peste 3 ani de la lansarea sa efectivă, şi moneda unică europeană a marcat progrese importante în planul statutului său de principală valută internaţională, dolarul american rămâne încă principala valută în care sunt denominate schimburile economice internaţionale. Piaţa petrolului este dominată încă semnificativ de aşa numiţii petrodolari care reprezintă stocuri de valută greu tangibile de influenţa euro, datorită poziţiei puternice a SUA în acest domeniu în condiţiile accentuării crizei energetice mondiale, fapt ce conduce la conflicte mai mult sau mai puţin manifeste dar având motivaţii extrem de interesante. Majoritatea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare sunt denominate în dolari şi se întind pe perioade lungi de timp fapt care asigură dolarului o poziţie încă confortabilă şi o oarecare protecţie pentru multă vreme. Fondul Monetar Internaţional aflat în mod tradiţional sub influenţa SUA, acordă facilităţi de finanţare în cea mai mare parte în dolari americani, iar probabilitatea de a înlocui dolarul cu euro este relativ limitată atâta timp cât principalul contribuabil la constituirea fondurilor este SUA, iar statutul FMI nu prevede ca UE să participe ca entitate unitară. America Latină şi Asia de Est şi Sud-Est sunt dominate de dolar căruia în Asia i se adaugă şi yenul japonez. În faţa acestui tablou dominat în mare parte de SUA se pune întrebarea câtă substanţă au declaraţiile făcute la Davos în 2003 conform cărora SUA este departe de a mai fi omnipotentă, deşi în acelaşi timp mulţi se întrebau „ dacă lumea ar mai fi la fel fără puterea Americii”7în contextul în care interdependenţele între zona economică şi cea militară nu sunt greu de sesizat.
Această întrebare poate fi completată cu o alta şi anume care tendinţă este mai puternică în economia mondială-regionalizarea sau globalizarea? Având în vedere proliferarea grupărilor economice regionale pe parcursul ultimelor decenii s-ar putea spune că ordinea economică mondială este dominată de regionalizare. Acest punct de vedere poate fi nuanţat cu ideea că regionalismul poate fi un element complementar sistemului comercial multilateral deoarece preferinţele unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scară globală.8 Aceste grupări economice regionale pot deveni laboratoare expresive în care se pot experimenta multe dintre normele de conduită comercială care apoi pot fi extinse la scară internaţională. O nuanţă în plus este dată de faptul că aceste grupări regionale sunt interconectate prin diversele generaţii de acorduri reciproce de cooperare. Pe de altă parte, având în vedere decalajele temporale între momentul anunţării şi cel al realizării efective a obiectivelor preconizate de artizanii grupărilor regionale şi succesul relativ sau inexistent al unora dintre ele s-ar putea spune că regionalismul, în afara exemplului european, este pentru moment mai impresionant prin cantitate decât prin calitate, dar nu este lipsit de perspectiva unor evoluţii spectaculoase într-un viitor relativ apropiat. Nici în ce priveşte globalizarea, evoluţiile nu sunt lipsite de contradicţii. Deşi expansiunea reţelelor informaţionale, comunicaţionale şi a celor logistice ( îndeosebi transporturil şi telecomunicaţiile) conduc la accentuarea interdependenţelor între procesele economice şi economiile naţionale, nu se poate afirma că globalizarea este trăsătura de necontestat a actualei ordini economice internaţionale. Aceasta deoarece s-a constatat că nu se poate vorbi de accentuarea interdependenţelor între toate ţările ci mai degrabă de o concurenţă triadică în care s-au accentuat aceste interdependenţe (prin intermediul fluxurilor comerciale, al transferului contractual de resurse, al investiţiilor străine directe dar şi de portofoliu, al aliaţelor strategice competitive şi al companiilor transnaţionale). Această triadă este formată din:
Este cunoscut faptul că între cele trei mari forţe comerciale există puternice legături economice, fiecare dintre ele fiind puternic prezentă în economia celorlalte. Firmele americane şi japoneze au investit masiv înainte de fiecare stadiu al integrării europene pentru a-şi asigura prezenţa pe o piaţă din ce în ce mai mare şi mai liberalizată, pentru a valorifica efectele de economie de scară şi de gamă şi pentru a evita efectele protecţionismului perceput a deriva din politica comercială comună faţă de terţi. Firmele europene şi americane sunt, de asemenea, prezente în Japonia, deşi se confruntă cu un protecţionism atipic, mai puţin instituţionalizat, care decurge din preferinţa naturală cultivată în mod tradiţional şi prin educaţie pentru produsele naţionale. Firmele japoneze sunt foarte prezente în economia americană ( mai prezente chiar decât ar dori şi ar fi dispuse să accepte autorităţile americane). În pofida acestei interrelaţionări puternice există numeroase rivalităţi între „cei trei mari” ai economiei mondiale exprimate prin numeroase diferende comerciale şi tensiuni mai mult sau mai puţin vizibile. Sunt deja consacrate prin mediatizarea lor diferendele cu privire la regimul comercial al bananelor, organismelor modificate genetic, encefalopatiei spongiforme bovine şi febrei aftoase, telecomunicăţiilor, automobilelor, centrelor off shore etc. când nici una dintre părţi nu a făcut economie de ameninţări şi chiar a aplicat sancţiuni comerciale. În faţa unor asemenea soluţii complexe ale ecuaţiei globalizare-regionalizare se impune ideea că aceste două fenomene sunt interdependente şi se influenţează şi condiţionează reciproc, iar economia mondială încearcă să se echilibreze pe ambele direcţii. Ultimele evoluţii în acest plan evidenţiază faptul că liberalizarea comercială multilaterală şi regională au evoluat paralel şi tind să se antrenere şi potenţeze reciproc. SUA continuă să exercite o anumită notă hegemonică în acest plan, chiar dacă s-a orientat în bună măsură spre noua reciprocitate şi regionalismul de tip deschis. Interdependenţele dintre globalizare şi regionalizare depind şi de calitatea gestionării procesului de către autorităţile decidente din ţările implicate. În cazul în care aceste autorităţi urmăresc obţinerea sinergiei între cele două tendinţe, evidenţele empirice relevă că se pot maximiza aşteptările. Dacă se încearcă supralicitarea doar a uneia dintre tendinţe ignorându-se cealaltă, atunci este posibil să se eşueze pe ambele coordonate. Grupările regionale de referinţă (UE, NAFTA, APEC şi MERCOSUR) au cultivat mai puţin dimensiunea neoregională sau interregională ceea ce ar putea conduce, după opinia unor specialişti, la accelerarea procesului de liberalizare globală, maximizând componenta regională sau după caz subregională. Cu toate acestea, numeroase ţări componente ale grupărilor economice regionale menţionate participă în mod individual la arhitecturi economice mai largi de tip neoregional sporind gradul de complexitate al tabloului economic mondial care nu mai este de mult timp doar bicolor, devenind policrom dar având şi multe umbre. Chiar şi statele care nu participă la grupări integraţioniste şi nu sunt implicate direct în demersul multilateralismului sunt influenţate de evoluţiile care se înregistrează pe cele două axe şi beneficiază de un cadru comercial şi de condiţii economice deseori mai favorabile generate de măsurile convenite în cadrul acestor structuri. Izolarea sau încercarea de protejare de influenţele externe cultivate deseori doar din raţiuni ideologice au devenit practic imposibile. De exemplu, în Coreea de Nord unde autorităţilr interzic o parte din importurile din ţările occidentale care ar putea conturba opţiunea populaţiei pentru comunism circulă în mod clandestin fotografii şi descrieri amănunţite ale obiectelor interzise şi ale simbolurilor vestice.
Secolul trecut a adus un plus de prosperitate în lume şi a ridicat mai mulţi oameni din sărăcie decât în toată istoria omenirii. Există mai mulţi factori care au contribuit la această realizare, dar globalizarea a jucat un important rol catalizator. După cum afirmam anterior, în ciuda utilizării termenului globalizare pe scară largă, nu există o definiţie unanim acceptată. Globalizarea poate fi definită ca “circulaţia globală a bunurilor, serviciilor şi capitalului, dar şi a informaţiei, ideilor şi oamenilor”9. Globalizarea a modelat secolul al XX-lea, devenind o forţă din ce în ce mai vizibilă în ultimele decenii. Este un proces “asimetric, inegal şi neterminat, dar cu efecte tot mai evidente asupra sistemului internaţional la toate nivelurile”10. Este un proces :
Cu toate că au existat mai mulţi factori care au contribuit la accelerarea procesului de globalizare în perioada 1980-1990, doi au avut un rol foarte important şi anume progresul tehnic – mai ales în informatică, comunicaţii internaţionale şi transport – şi modificarea orientării politice a guvernelor din toate ţările – care a dus la reducerea barierelor care au împiedicat dezvoltarea pieţelor interne şi conectarea lor la piaţa globală. Există foarte multe opinii contradictorii cu privire la beneficiile pe care globalizarea le-a adus ţărilor în dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate, în special, însă realitatea arată că primele devin tot mai integrate în economia globală şi că ritmul integrării s-a accentuat în ultimul deceniu. Dar, cu excepţia economiilor din Asia de Est, nivelul şi ritmul integrării au fost mult mai mici decât cele ale ţărilor dezvoltate. a) Comerţul internaţional În perioada 1950-1973, volumul comerţului mondial (cu bunuri şi servicii) a crescut cu un titm mediu anual de aproximativ 8%, în timp ce PIB-ul global a crescut cu doar 5%. În deceniul care a urmat după abandonarea sistemului de la Bretton Woods şi după primul şoc petrolier, ritmul de creştere, atât pentru comerţ, cât şi pentru PIB-ul mondial, a scăzut notabil. Începând cu 1983, ritmul de creştere a comerţului mondial a înregistrat un ritm mediu anual de 5.7%, depăşindu-l pe cel al PIB-ului global (ritm mediu anual de 3.4%), dar situându-se mult sub ritmul investiţiilor străine directe, care atingea 14% pe an în 1985. În 1996, volumul exporturilor mondiale de bunuri atingea 5100 mld. USD, iar cel al exporturilor de servicii comerciale 1200 mld. USD. Cifrele pentru import erau de 5200 mld. USD pentru mărfuri şi 1200 mld. USD pentru servicii. În acelaşi an, rata de creştere a comerţului mondial a atins 3.3% faţă de anul precedent, ceea ce reprezenta o scădere puternică în comparaţie cu o rată de creştere de 20.4% înregistrată în 199511. În perioada 1998-2004, volumul exporturilor şi importurilor mondiale pentru bunuri şi servicii a evoluat astfel:
Yüklə 1,02 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||