Academia de Studii Economice Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Master Afaceri internaţionale Mediul international de afaceri -note de curs- autor Prof univ dr. Dumitru miron bucureşti 2010 Cap


Figura 3.1. Ilustrarea competitivităţii pe baza celor patru perechi de factori



Yüklə 1,02 Mb.
səhifə7/20
tarix27.01.2018
ölçüsü1,02 Mb.
#40972
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   20

Figura 3.1. Ilustrarea competitivităţii pe baza celor patru perechi de factori

Agresivitate Active (bunuri)

vs. vs.






Atractivitate Procese (procedee)

Globalitate Coeziune socială

vs. vs.

Proximitate Asumarea riscurilor



Sursa: World Competitiveness Report

Totodată, studiul respectiv contrapune o serie de elemente specifice: atractivitate versus agresivitate; proximitate versus globalitate; active versus procese; asumarea de riscuri individulae versus coeziune socială, pe care le consideră factori ai competitivităţii


☞ Referitor la prima pereche de elemente, se apreciază că naţiunile diferă inclusiv prin modul în care administrează relaţiilor lor cu comunitatea internaţională de afaceri. În mod tradiţional, competitivitatea este legată de “agresivitatea” internaţională a ţărilor, care este reliefată prin exporturi şi investiţii străine directe. Germania, Japonia şi Coreea de Sud au urmat o astfel de strategie

Pe de altă parte, relativ mai recent, anumite naţiuni administrează competitivitatea devenind atractive. Spre exemplu, Irlanda sau Singapore s-au dezvoltat ca urmare a stimulării investiţiilor.



Agresivitatea generează venituri în ţările de origine, dar nu în mod obligatoriu şi locuri de muncă. Atractivitatea creează locuri de muncă în ţările receptoare de investiţii străine directe, dar pot aduce venituri scăzute datorită stimulentelor conferite. Acest lucru înseamnă că nici măcar naţiunile cu un nivel ridicat de bunăstare nu pot ignora atractivitatea , în special ca urmare a impactului său asupra locurilor de muncă.

Ţările lumii trebuie să ţină cont de ambii factori, pentru a putea concura cu succes în societatea de astăzi. Totuşi, ţările sunt orientate, de obicei, preponderent către unul din cele două elemente. Spre exemplu, Irlanda nu este extrem de agresivă în cadrul pieţei internaţionale, iar Coreea nu este extrem de atractivă în ceea ce priveşte investiţiile; Marea Britanie, considerată o adeptă a agresivităţii, tinde să devină acum preponderent atractivă, iar Elveţia urmează un trend exact opus. Singura ţară care pare să rămână, în continuare, la fel de agresivă, pe cât este de atractivă este SUA.


A doua pereche de elemente interconectate are în vedere faptul că de obicei sistemul economic al unei ţări nu este în general extrem de omogen. În multe cazuri, naţiunile trebuie să se confrunte cu două tipuri de economii: economia proximităţii (economy of proximity) şi aceea a globalităţii (economy of globality). Mai precis este vorba de două categorii de activităţi economice.

Economia proximităţii cuprinde activităţi tradiţionale: manufacturi, servicii sociale şi personale (medicale, educaţionale), activităţi administrative (guvernamentale, justiţie), şi în final activităţi de sprijinire a consumatorilor (servicii post-vânzare). Economia proximităţii oferă valoarea adăugată utilizatorilor finali. Ea este în general protecţionistă şi costisitoare.

Economia globalităţii este formată din companiile cu activitate la nivel mondial. Ea presupune că “producţia” nu este necesar să fie neapărat adresată utilizatorului final. Beneficiile sale derivă din avantajul competitiv obţinut la nivelul pieţei mondiale, în special, în ceea ce priveşte costurile operaţionale. Această economie este, în general, competitivă şi eficientă, prin preţurile bunurilor oferite .

Proporţia acestor două tipuri de economii în asigurarea prosperităţii naţionale, variază în funcţie de mărimea şi nivelul dezvoltării economice a ţărilor. În medie, putem considera că în Europa Occidentală 2/3 din PIB-ul însumat al ţărilor, este generat de economia proximităţii şi numai 1/3 de economia globalităţii. Ţările mai mici sunt mai dependente de economia globală, în timp ce ţările mari, cum ar fi Statele Unite, se bizuie în continuare pe uriaşa lor piaţă internă, deşi tendinţa lor către globalizare este evident crescătoare.

În ultimul sfert de veac, economia bazată pe globalizare a crescut mai mult decât semnificativ, invadând uneori terenul opusei sale (economia proximităţii) prin intermediul mai multor metode, cum ar fi: măsurile de reducere a barierelor comerciale; acordurile comerciale; integrarea regională; dereglementarea; privatizarea; etc. O consecinţă importantă a globalizării a fost aceea de a exercita puternice presiuni asupra preţurilor, marjelor de profit şi salariilor. Ţări cu un înalt nivel al standardelor de viaţă şi costuri de operare ridicate, cum ar fi Germania sau Elveţia, au fost obligate la o dură adaptare a proceselor, la exigenţele globalizării..
Cea de-a treia bivalenţăproduse versus procese – exprimă tendinţa ţărilor de a administra propriul mediu competitiv, bazându-se, cu precădere, fie pe active fie pe procese, în raport de condiţiile fiecăreia. Unele naţiuni (precum Brazilia, India sau Rusia) pot excela din punctul de vedere al activelor (pământ, lucrători, resurse naturale), fără a fi în mod necesar competitive. Alte ţări (cum ar fi Singapore, Japonia sau Elveţia) sunt sărace în resurse, dar s-au bazat în mod fundamental pe valorificarea unor procese sau procedee pe care le-au perfecţionat în avans faţă de concurenţă. În general, ţările din cea de a doua grupă sunt mai competitive decât cele ce aparţin primei categorii. Se poate considera că infrastructura, puterea industrială şi chiar educaţia sau cunoştinţele deţinute sunt active, care s-au acumulat de-a lungul mai multor generaţii. Acestea pot determina o situaţie de autosatisfacţie în cadrul “vechilor” naţiuni, care confundă uneori bunăstarea cu competitivitatea.
☞ Ultima pereche de elemente interdependente, face distincţie între sistemele care promovează asumarea riscurilor individuale şi cele care urmăresc să prezerve coeziunea socială. Aşa numitul model Anglo-Saxon este caracterizat de accentul pus pe asumarea riscului, dereglementare, privatizare şi reponsabilizare la nivel individual şi printr-o abordare minimalizatoare a sistemului de asistenţă socială. Prin contrast cu acesta, Modelul Continental European pune accentul pe consensul social. Acesta duce o politică mai echitabilă a veniturilor şi promovează un sistem extins de asistenţă socială.

După ce ani la rând cele două sisteme s-au concurat reciproc, în prezent pare să fi devenit prevalent modelul Anglo-Saxon. Legislaţia Uniunii Europene este concentrată preponderent pe dereglementare şi privatizare. Inclusiv căderea fostului bloc comunist şi opţiunea pentru capitalism a unor state cu o orientare îndelungată de altă factură (vezi China), pare să confirme acest lucru.


Unul dintre factorii importanţi, cu impact semnificativ asupra competitivităţii ţărilor este sistemul de valori. La începutul secolului al XX-lea, germanul Max Weber, a studiat relaţia dintre cultură şi dezvoltarea economică53. Ca urmare el a relevat faptul că naţiunile nu concurează doar prin produse sau servicii ci, deopotrivă, prin educaţie şi sistemul de valori.

Sistemul de valori preconizat de M. Weber, ar putea fi concretizat prin următoarele:




  • munca stăruitoare (grea) – oamenii sunt total dedicaţi obiectivelor fundamentale naţionale şi lucreză din greu mai multe ore pe zi (ex. Coreea, sau chiar Japonia)

  • abundenţă – deşi oamenii lucrează din greu ei acordă o atenţie din ce în ce mai mare creşterii veniturilor proprii (ex. Singapore)

  • participare socială – oamenii sunt mai puţin interesaţi de o muncă stăruitoare şi sunt implicaţi în special în formarea societăţii din care fac parte (ex. SUA sau UE în deceniile 7-8 ale secolului trecut)

  • autosatisfacţie – oamenii sunt mai interesaţi de evoluţia vieţii lor particulare, decât de modificările apărute la nivel de societate (ex. SUA şi UE în prezent).

În altă ordine de idei pot fi identificate trei tipuri diferite de comportamente, care sintetizează diferit valorile de bază şi instituţiile care le slujesc. În cele ce urmează se fac unele delimitări ale acestora.





  1. Modelul Sud-European este caracterizat printr-o infrastructură relativ puţin dezvoltată, o uşoară relativa reglementare a mediului de afaceri, o protecţie socială relativ amplă, precum şi prin existenţa unei economii paralele şi prin costuri ale forţei de muncă mai reduse. Acest model favorizează spiritul creator, inventiv. Această categorie este specifică Italiei, Spaniei, Portugaliei, şi chiar unora dintre ţările nou-industrializate.

  2. Modelul Nord European este caracterizat de o puternică stabilitate, un consens social şi de reglementări stricte. Acesta favorizează perspectiva pe termen lung. Din această categorie putem considera că fac parte ţări precum Germania, Olanda, Austria, Elveţia. Unii autori extind aceste caracteristici şi la Japonia şi chiar Taiwan.

  3. Modelul Anglo-Saxon se delimitează prin procesele de dereglementare, privatizare, prin flexibilitatea forţei de muncă şi acceptarea unui nivel ridicat de risc. Acest tip de societate cultivă spiritul antreprenorial.

În ultimii ani, aşa după cum am menţionat anterior, a avut loc o permutare dinspre perceptele Modelului Nord-European către cele ale Modelului Anglo-Saxon, dar se manifestă şi pe mai departe o puternică rivalitate şi competiţie între crearea unui mediu de afaceri extrem de competitiv (element caracteristic celui de al doilea model) şi responsabilitatea socială crescută, ce revine mediului local (fapt specific primului model).

O interesantă analiză comparată a modelelor de economie de piaţă funcţională, a fost realizată de economistul francez Michel Albert, în lucrarea sa intitulată sugestiv “Capitalism contra capitalism”. El compară şi contrapune modelul anglo-saxon (numit metaforic model texan) cu modelul vest-european, pe care-l numeşte model roman.

Din aceste multiple analize comparative, unii specialişti au ajuns să le selecteze pe cele mai semnificative şi de viitor. Aşa s-a ajuns la decalogul regulilor de “aur “ care ar urma să contribuie la obţinerea şi menţinerea competitivităţii unei ţări54. În continuare, prezentăm cele 10 reguli, respectiv 10 căi de asigurare a competitivităţii.


Crearea unui mediu legislativ stabil şi predictibil
Construirea unei structuri economice flexibilă şi adaptabilă.
Investiţii masive, atât în infrastructura tradiţională, cât şi în cea informaţional-tehnologică.
Stimularea acumulării private şi a investiţiilor interne
Dezvoltarea agresivităţii la nivelul pieţei globalele, şi deopotrivă, asigurarea atractivităţii interne pentru investiţiile străine directe
Orientarea atenţiei către calitatea, rapiditatea şi transparenţa politicilor guvernamentale şi administrative

Menţinerea unei corelaţii economice (sănătoase) între nivelul salariilor, productivitate a muncii şi impozitare


Prezervarea unei structuri sociale moderne, prin reducerea disparităţilor salariale şi consolidarea clasei de mijloc

Investirea masivă în educaţie, în special în învăţământul universitar şi postuniversitar, ca şi în instruirea continuă a forţei de muncă, a populaţiei în general


Realizarea unui echilibru între economia de proximitate şi cea bazată pe globalizare pentru a asigura crearea unui nivel substanţial de bunăstare şi acumulare, concomitent cu prezervarea sistemului de valori adecvat şi agreat de cetăţeni.



      1. Indicatori (indici) folosiţi pentru măsurarea competitivităţii ţărilor şi pentru ierarhizarea lor



  1. Indicele de Creştere a Competitivităţii (Growth Competitiveness Index – G.C.I.)

În ultimele decenii, cuantificarea nivelului competitivităţii ţărilor şi a dinamicii acesteia a devenit obiect al preocupărilor permanente ale unor instituţii şi organizaţii cu preocupări globale. S-au impus din acest punct de vedere, aşa cum am subliniat şi anterior, Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului şi binecunoscutul Forum Economic Mondial

Institutul de Management de la Lausanne întocmeşte anual, de peste un deceniu, un studiu ce are ca obiect stabilirea unui clasament al celor mai competitive ţări ale lumii. Acest clasament se întocmeşte pe baza a patru criterii principale : performanţa economică; eficienţa politicii guvernamentale; eficienţa mediului de afaceri; infrastructura. Aceste criterii subsumează un număr de 323 de indicii şi indicatori.
Cu privire la primul criteriu – performanţa economică - se consideră că aceasta trebuie abordată şi analizată într-o manieră foarte complexă. Iată, în continuare doar câteva din manierele de abordare ale acestui criteriu:


  • prosperitatea actuală a unei ţări reflectă şi performanţele sale economice din trecut;

  • competiţia guvernată de forţele pieţei asigură performanţele de durată ale unei naţiuni;

  • cu cât competiţia internă se manifestă mai acerb, cu atât mai competitive vor fi firmele naţionale atunci când activează pe pieţele externe;

  • succesul unei ţări la nivelul comerţului exterior, arată competitivitatea companiilor sale (dacă nu se ţine cont de barierele comerciale);

  • deschiderea unei ţări către activităţile economice internaţionale conduce, de regulă, la creşterea performanţelor economice interne ale acelei ţări

  • investiţiile internaţionale determină o alocare economică mai judicioasă a resurselor la nivel mondial

Referitor la cel de-al doilea criteriu - eficienţa politicii guvernamentale - elementele definitorii ale acestuia sunt următoarele:




  • intervenţia statelor în activităţile de afaceri pot fi minimizate, parţial, prin crearea de condiţii pentru ca între firme să existe o concurenţă loială;

  • guvernul, poate stabili totuşi condiţii macroeconomice şi sociale care sunt predictibile, şi, astfel, se minimizează riscul extern pentru întreprinderile economice;

  • guvernele trebuie să fie flexibile în activitatea lor, adaptându-şi politicile economice la schimbările apărute în cadrul mediului internaţional (mondial, global);

  • administraţiile publice au sarcina de a oferi o structură a societăţi bazată pe corectitudine, egalitate şi justiţie menite să asigure securitatea populaţiei.

Al treilea criteriu abordat în cadrul analizei – eficienţa mediului de afaceri – presupune valorificarea câtorva elemente, cum sunt:




  • eficienţa optimă, împreună cu abilitatea de adaptare la schimbările în mediul concurenţial sunt atribute manageriale cruciale pentru competitivitatea firmelor

  • facilităţile de ordin financiar-fiscal pot oferi sporuri de competitivitate;

  • un sistem financiar bine dezvoltat şi integrat la nivel mondial susţine competitivitatea economiei naţionale;

  • menţinerea unui nivel de trai ridicat necesită integrarea economiei interne în economia mondială;

  • spiritul antreprenorial este decisiv pentru activitatea economică, în special în faza sa de debut;

  • crearea şi menţinerea unei forţe de muncă instruite contribuie din plin la creşterea competitivităţii;

  • productivitatea se reflectă în nivelul valorii adăugate;

  • atitudinea faţă de muncă afectează în sens pozitiv sau negativ competitivitatea unei naţiuni.

Ultimul criteriu luat în considerare – infrastructura – prezintă are un mare rol în asigurarea unei competitivităţi interne şi internaţionale. Aceasta, cel puţin, în următoarele sensuri:




  • o infrastructură bine dezvoltată include un sistem eficient de afaceri şi susţine activitatea economică;

  • de asemenea, o infrastructură modernă include tehnologia informaţiei şi protecţia eficientă a mediului natural;

  • avantajul competitiv poate fi obţinut prin intermediul aplicaţiilor inovative şi eficiente, ale tehnologiilor existente;

  • investiţiile în cercetarea de bază şi activităţile inovative sunt cruciale pentru o ţară, în oricare dintre stadiile dezvoltării sale economice;

  • investiţiile pe termen lung, în cercetare – dezvoltare, sunt de natură să sporească nivelul de competitivitate al firmelor;

  • calitatea vieţii reprezintă o parte esenţială a atractivităţii unei ţări;

  • resursele educaţionale adecvate şi accesibile, ajută la dezvoltarea unei economii bazate pe inovaţie şi creativitate.

Valenţele teoretico metodologice ale acestui indice (indicator) vor fi puse în evidenţă în continuare, pe baza studiului elaborat de IMD şi dat publicităţii în 2005.


În decursul recentei recesiuni a economiei mondiale, (se subliniază în studiu), a zecea de la cel de-al doilea război mondial, firmele necompetitive au dispărut sau au avut parte de restructurări drastice. Unele firme mari şi-au consolidat poziţiile, încrederea în mediul de afaceri din unele ţări a fost sfărâmată prin intermediul mai multor scandaluri cu impact, de multe ori, mondial. În prezent, investitorii sunt din nou prezenţi, în aceste ţări, dar mult mai precauţi. Consumatorii au o atitudine pozitivă, dar sunt îndatoraţi, iar guvernele fac eforturi să reformeze pe termen lung sistemele de pensii sau de sănătate.

Începând cu 2004, lucrurile par să fi revenit la normal deoarece semnalele pieţelor internaţionale sunt mult mai optimiste, chiar dacă structura economiei mondiale este acum oarecum diferită. În redresarea economiei mondiale un rol crucial l-au avut şi politicile promovate de băncile centrale, care au atenuat efectele recesiunii. Politica Sistemului Federal Reserve (FED), spre exemplu, care a adus nivelul dobânzii la cel mai scăzut nivel din ultimii 40 de ani, cumulată cu opţiunea unui dolar slab, pare să fi fost deosebit de inspirată, deoarece a ajutat economia americană - SUA se clasează pe primul loc - să-şi revină relativ rapid.

Şi în 2005, ca şi în anii anteriori, în acest clasament, SUA a fost considerată, în pofida neajunsurilor menţionate, drept cea mai competitivă naţiune a lumii. Creşterile PIB-ului în anii 2003 şi 2004, au fost de peste 3%, dar deficitul balanţei comerciale a ajuns, pe rând, la valori record de 581,6 mld. USD şi respectiv 686 mld. USD. La aceste niveluri record ale deficitului contribuie şi faptul că, multe companii americane preferă să producă în alte ţări bunurile necesare pieţei interne şi apoi să le importe. În altă ordine de idei , în timpul Administraţiei Bush deficitul bugetar a ajuns la 3,6%, faţă de un excedent de 1,4%, în anul 1998.
A doua mare economia a lumii – economia Japoniei - cu o valoare a PIB de peste 4000 mld. USD a fost aproape “absentă” din economia mondială în ultimul deceniu. În anii ‘80 şi începutul anilor ’90 aceasta era considerată, de către studiul de faţă, cea mai competitivă naţiune a lumii. Creşterea economică a Japoniei a încetat însă, în momentul în care sistemul său financiar a intrat în colaps. Firmele mici şi mijlocii au suferit pierderi considerabile, iar societatea japoneza a fost pusă în faţă unor reforme administrative dureroase. Totuşi ultimii ani, par să readucă în prim plan această ţară, după o creştere a PIB în 2003 de 2,7%, Japonia ocupă în 2005 locul 21, după Indicele Creşterii Competitivităţii şi se menţine pe poziţii apropiate anilor anteriori.
Uniunea Europeană a cunoscut în 2004 cea mai semnificativă transformare numerică din istoria sa, prin aderarea a 10 noi membrii, toţi aceştia având însă, standarde de viată mai scăzute decât ţările membre, dar şi costuri operaţionale mult mai scăzute. Astfel, spre exemplu, costul unei ore de muncă ajungea în industria prelucrătoare din în Germania până la 30USD, în Marea Britanie sau Franţa la 20 - 25 USD. În acelaşi timp în ţările baltice, salariul pe oră nu depăşeşte 2 USD, iar în Ungaria sau Polonia se apropie de 3 USD.

Cu certitudine se vom asista, în aceste condiţii, la o reorientarea a investiţiilor dinspre vest către est şi se pare că principalii perdanţi vor fi ţări precum Irlanda, Portugalia sau Spania.

Dintre ţările membre ale UE, cel mai bine poziţionate în clasament sunt Finlanda şi Danemarca. Ele ocupă locurile 6 respectiv 7, dar ambele au ocupat în anii anteriori poziţii mai bune, (Finlanda fiind în anii precedenţi pe locul 3). Căderile Germaniei (locul 23), ale Marii Britanii (locul 22) şi Franţei (locul 30), par să reflecte din plin situaţia de relativă stagnare, chiar de regres în unele cazuri, a Uniunii Europene.

Dintre noii veniţi în familia comunitară cea mai bună poziţie este ocupată de Estonia (locul 26), restul ţărilor fiind undeva după locul 35. România ocupă locul 55în clasamentul pe 2005.

În altă ordine de idei, pe termen lung, Europa în ansamblul său se confruntă şi cu o altă problemă care îi afectează competitivitatea. Populaţia Europei, care în 2000 era de 729 milioane, va scădea la 632 milioane, în 2050. În plus, populaţia europeană va suferi un proces accentuat de îmbătrânire, ajungându-se ca persoanele cu vârsta de peste 60 de ani, să deţină o pondere de 32% în 2050, în condiţiile în care şi speranţa de viaţă va creşte cam cu un an. la fiecare deceniu. În acelaşi timp populaţia tânără sub 14 ani, va scădea în aceeaşi perioadă de la 27% la 16%. Această problemă demografică explică de ce 2/3 din bugetele naţionale ale ţărilor europene sunt direcţionate către educaţie, sănătate şi sisteme de pensii. Atunci când populaţia îmbătrâneşte, obiectivul menţinerii aceluiaşi nivel de beneficii în privinţa sistemelor de sănătate şi a celor de pensii înseamnă de fapt, sporire cheltuielilor statelor.

Pentru prima dată problema socială şi demografică respectivă, a fost sesizată de Adolf Wagner, un economist reputat al secolului al XIX - lea, care a fost un sfătuitor apropiat al Cancelarului Otto Bismark, în privinţa creării sistemului social german. El a subliniat că pe măsură ce într-o ţară, bunăstarea devine mai ridicată, cheltuielile sociale cresc, iar reducerea lor devine foarte dificilă. Această aşa numită “lege a lui Wagner” pare să atârne din ce în ce mai greu, în defavoarea competitivităţii europene.


În concluzie, specialiştii Institutului Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului consideră că dinamica înregistrată de competitivitatea la nivel mondial în viitorul apropiat pare să depindă totodată de creşterea acesteia în ţările din Asia, în special în cadrul marilor naţiuni asiatice. Au fost conturate trei etape ale relaţiilor dintre competitivitatea mondială şi aceea a marilor naţiuni din Asia.


  • Într-o primă etapă, China, India şi multe alte naţiuni asiatice sunt considerate ca furnizori de input-uri pentru firmele americane, japoneze şi europene. Ca urmare, China a devenit centrul industriei prelucrătoare, al economiei globale, India furnizează echipamentele de birou, Thailanda este ţara care asamblează componentele, etc.

  • În cea de a doua etapă, aceste naţiuni vor câştiga în privinţa puterii de cumpărare şi îşi vor crea o clasă de mijloc, care dezvoltă şi acumulează bogăţie. Ca urmare, ele devin furnizori pe piaţa internaţională. China este ţara cu cea mai mare creştere în privinţa telefoniei mobile, dar şi pentru autoturisme, oţel sau alte bunuri. India va fi preocupată să descopere din ce în ce mai multe bunuri de consum, aşa cum au făcut anterior Malaezia sau Singapore.

  • În stadiul al treilea, Asia se va dezvolta devenind un competitor mondial. Asia îşi va crea propriile companii globale şi vor începe să exporte şi să promoveze mărci locale. Un trend asemănător, a urmat Japonia imediat după al doilea război mondial, când a devenit dintr-o naţiune producătoare de bunuri ieftine, una deţinătoare de mărci de amploare mondială. Aşa după cum mărci japoneze de renume, precum Sony, Toyota, Nissan ori Hitachi sunt cunoscute în toată lumea şi contribuie la creşterea competitivităţii ţării de origine, tot astfel Konka, Huawei, Haier, Midea – sunt mărci chinezeşti care nu sugerează nimic astăzi, dar ar putea fi într-o zi, promotorii competitivităţii pentru China.

Dacă analizăm clasamentul în funcţie de cele patru criterii luate în considerare; conform primul criteriu, locurile de frunte, din punctul de vedere al performanţelor economice, sunt ocupate de SUA, Luxemburg şi China. Printre ţările europene care ocupă locuri relativ bine cotate sunt: Irlanda 6, Franţa 9, Olanda locul 10, Marea Britanie 14. Dintre noii veniţi în familia comunitară cele mai bine situate sunt: Estonia 16 – în creştere de pe 29, Cehia 36, urmată de şi Slovenia 39. Referitor la termenii schimbului, care este unul dintre indicatorii pe baza cărora sunt apreciate performanţele economice, cel mai bine dintre ările europene stă Franţă, locul 3, Polonia locul 6, Germania locul 10.

În privinţa eficienţei politicilor guvernamentale Hong Kong se află pe primul loc, iar pe locurile următoare sunt Singapore şi Finlanda. Dintre ţările europene, poziţii favorabile ocupă şi: Danemarca 4, Islanda 6 şi Elveţia 7.

Eficienţa mediului de afaceri situează pe primul loc Hong Kong-ul. Mediul de afaceri cel mai bine cotat dintre ţările europene a fost cel din Islanda, locul 2, urmat de Danemarca – locul 7 şi Finlanda locul 9, la nivel mondial. Din această perspectivă este interesant faptul că ţări europene cu tradiţie, ocupă în prezent poziţii destul de puţin atractive în clasamentul mondial: Germania locul 36, Franţa locul 45, Italia locul 53, fiind devansate din această perspectivă de Estonia locul 29, sau Ungaria locul 33. Imaginea externă este un element indisolubil legal de atractivitatea mediului de afaceri dintr-o ţară, iar din această perspectivă, cel mai bine la nivel european stau, Islanda, Elveţia şi Danemarca.

Ultimul criteriu - cel al infrastructurii - situează pe primul loc SUA, urmată de Elveţia şi Japonia. Ţările membre UE, cel mai bine situate sunt: Finlanda 4, Danemarca 5, Suedia 8 şi Germania 11.



Yüklə 1,02 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   20




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin