Academia de Studii Economice Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Master Afaceri internaţionale Mediul international de afaceri -note de curs- autor Prof univ dr. Dumitru miron bucureşti 2010 Cap

Sursa: OECD, 2003

1. 
   Eficienţa sectorului public – comparaţie la nivel internaţional
   

Cuantificarea performaţelor, ceniturilor şi eficacităţii sectorului public este destul de dificilă, în primul rând, datorită faptului că spre exemplu serviciile publice sunt de regulă oferite la preţuri subvenţionate consumatorilor şi nu există o piaţă a preţurilor reprezentative pentru a putea exista termen de comparaţie. Lipsa unor date armonizate la nivel internaţional, face relativ dificilă compararea productivităţii sectoarelor publice din ţări diferite. Cel mai adesea studiile inter-ţări în acest domeniu se bazează pe indicatori precum: speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă, rata alfabetizării sau nivelul instruirii unui tânăr o anumită vârstă, percepţia managerilor asupra funcţionării justiţiei sau asupra nivelului corupţiei; sau pe indicatori macroeconomici clasici – PIB/locuitor, creştere economică, distribuţia veniturilor. Într-un studiu elaborat în 2003⁵⁸, cu privire la competitivitatea sectorului public, s-a încercat corelarea performaţei sectorului public (care are în vedere veniturile activităţor publice) şi eficienţa sectorului public (care corelează veniturile cu resursele utilizate – respectiv cheltuielile publice) pentru un număr de 23 de ţări membre OCDE. Pentru stabilirea performanţelor sectorului public au fost utilizaţi o serie de indicatori socio-economici referitori la: peformanţă economică, educaţie, sănătate, infrastructură, distribuţia veniturilor, etc.

Tabel 3.3.: Clasamentul performanţei sectorului public (media 1.00)

ŢARA	Valoarea
Luxembourg	1,21
Japonia	1,14
Norvegia	1,14
Austria	1,12
Olanda	1,11
Elveţia	1,08
Danemarca	1,07
Irlanda	1,05
Suedia	1,04
Australia	1,03
Islanda	1,02
SUA	1,02
Canada	1,01
Finlanda	1,01
Germania	0,96
Belgia	0,95
EU - 15	0,94
Franţa	0,92
Marea Britanie	0,91
Spania	0,89
Italia	0,83
Portugalia	0,80
Grecia	0,70

Sursa: Afonso şi alţii, W.P., 2003

Diferenţele între performanţele ţărilor analizate sunt relativ mici. S-a putut constata că ţările cu un sector public restrâns (cheltuieli publice sub 40% din PIB) au înregistrat cele mai înalte valori cu privire la performanţele economice şi administrative. Între acestea regăsim ţări precum: Luxembourg, Norvegia, Austria, Japonia şi Olanda care obţin performanţe ridicate.. La polul opus întânim: Grecia, Portugalia sau Italia. Trebuie subliniat şi faptul că performanţa de ansamblu a UE-15 este sub media celor 23 de ţări ale OCDE şi mai ales sub nivelul Japoniei ori al SUA.

Referitor la stabilirea indicatorilor de măsurarea eficienţei sectorului public, studiul încearcă să determine corelaţia dintre nivelul cheltuielilor publice şi rezultatele obţinute.De această dată, diferenţe ntre ţări sunt ceva mai semnificative, dar elementele de bază rămân cam aceleaşi.

Ţările cu un nivel redus al sectorului public înregistrează performaţe mai bune decât cele cu un nivel mediu sau ridicat al acestui sector. Cele mai eficiente ţări sunt Japonia, Luxembourg, Australia SUA şi Elveţia, iar cele mai puţin eficiente Italia, Suedia Franţa Belgia. Şi în acest caz, media europeană este sub nivelul SUA şi Japoniei.

Tabel 3.4: Clasamentul eficienţei sectorului public (media 1,04)

ŢARA	Valoarea
Japonia	1,38
Elveţia	1,33
Australia	1,29
SUA	1,28
Luxembourg	1,22
Norvegia	1,09
Grecia	1,05
Spania	1,05
Marea Britanie	1,05
Irlanda	1,04
Portugalia	1,04
Austria	1,04
Finlanda	1,01
Germania	0,98
Olanda	0,97
Danemarca	0,95
EU -15	0,94
Islanda	0,85
Belgia	0,82
Franţa	0,82
Suedia	0,82
Italia	0,80

Sursa: Afonso şi alţii, W.P., 2003
Prin combinarea poziţiei ţărilor în cadrul celor două clasamente putem trage următoarele concluzii:

• 
  Luxembourgul, Japonia, Elveţia, SUA şi Australia înregistrează înalte performanţe la costuri (cheltuieli publice) relativ reduse;
  
• 
  Olanda, Danemarca, Suedia şi Islanda se încadrează în categoria ţărilor cu performanţe peste medie în sectorul public, dar acestea sunt obţinute cu preţul unor cheltuieli publice disproporţionat de mari;
  
• 
  Grupul ţărilor ce înregistrează o eficienţă apropiată de medie, dar cu performanţe scăzute este format din Grecia, Portugalia, Spania şi Marea Britanie;
  
• 
  Italia, Franţa şi Belgia sau chiar Germnaia apar ca ţări relativ ineficiente în folosirea resurselor publice, înregistrând totodată şi o performanţă scăzută.
  

Sectorul public la nivel european a fost supus, în decursul ultimelor decenii, unor reforme din ce în ce mai susţinute în special ca urmare a presiunii exercitate de diferite entităţi pentru reducerea cheltuielilor şi consolidarea performanţelor economice ori menţinerea ritmului de inovare impus la nivelul sectorului privat. Se poate aprecia că principalele direcţii pe care s-au derulat aceste reforme, ce urmăresc o îmbunătăţire a eficienţei sectorului public sunt:

☞ reformele din domeniul managementului

☞ introducerea tehnologiei informaţiei

☞ privatizarea şi outsourcing-ul.
Folosirea conceptului de „Management al Calităţii Totale” în domeniul spublic, elaborarea „Planului de Acţiune Europe 2005” sau constituirea unui real parteneriat public-privat sunt doar câteva exemple sugestive în sensul direcţiilor de reformă prezentate anterior.

2. 
   Nivelul de impozitare şi impactul său asupra mediului de afaceri
   

Dacă analizăm nivelul comparativ de impozitare al ultimelor decenii, din UE, SUA şi Japonia vom sesiza că ponderea veniturilor din taxe în totalul PIB, în 2004 în UE ajunge la peste 40,7% (faţă de 40,9% în anul 2003), în timp ce în celelalte ţări menţionate acest nivel este de sub 30%, ceea ce ne conduce la concluzia că gruparea europeană nu reprezintă din acest punct de vedere o zonă extrem de atractivă pentru întreprinzători.

Figura 3.3.: Ponderea impozitelor totale în PIB (%)

Sursa: OCDE – Revenue Statistics
Demn de menţionat este şi faptul că între ţările membre ale Uniunii Europene există diferenţe semnificative între nivelurile taxelor şi contribuţiilor sociale percepute, fapt care, cu certitudine are un impact major asupra localizării anumitor afaceri, deoarece reprezintă unul dintre criteriile luate în considerare în alegerea locaţiei de către companiile care lansează sau dezvoltă o afacere.
Din acest punct de vedere, Suedia, Danemarca, Belgia şi Finlanda par să fie ţările cu nivelurile cele mai ridicate de taxare şi implicit state unde ponderea acestor venituri se apropie, sau chiar depăşesc 50% din PIB. La celălalt pol regăsim preponderent noii veniţi – Lituania, Letonia, Cipru şi Malta – dar toţi aceştia sunt devansaţi de un mai vechi membru al UE – Irlanda.

Figura 3.4 - Rata impozitării la nivelul UE – 25 în 2003

Sursa: Comisia Europeană, European Competitiveness Report, 2004

2. 
   Analiza competitivităţii la nivel European, din perspectiva Agendei Lisabona
   

În anul 2000, liderii europeni au convenit că este imperios necesar să stimuleze creşterea economică şi a numărului de locuri de muncă şi să transforme economia europeană în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume. Termenul stabilit la momentul respectiv era anul 2010, dar între timp, acest deziderat pare să se fi îndepărtat si mai mult. În măsura în care Europa va reuşi (sau mai bine spus ar fi reuşit, deoarece este greu de crezut că în perioada rămasă până în 2010 acest lucru ar mai fi posibil) să-şi atingă aceste ţeluri, PIB-ul acestei zone ar putea creşte cu 12 % - 23 % şi numărul locurilor de muncă ar putea creşte cu până la 11 %.

Ca parte a procesului Lisabona, summit-ul din 2002, de la Barcelona a stabilit obiective comune referitoare la educaţie şi pregătire în Europa. În mai 2003, Consiliul a stabilit cinci ţinte esenţiale până în 2010:

• 
  rata medie a abandonului şcolar, la nivelul studiilor de bază să nu depăşească 10%;
  
• 
  cel puţin 85% dintre tinerii în vârstă de până la 22 de ani să-şi fi definitivat cursurile şcolare secundare sau cele liceale;
  
• 
  ponderea tinerilor de până la 15 ani care prezintă deficienţe de instruire, trebuie să descrească cu cel puţin 20%, în comparaţie cu anul 2000;
  
• 
  nivelul mediu de participare la programe de învăţare continuă, la nivelul UE, a persoanelor cu vârste cuprinse între 25-64 de ani, trebuie să ajungă la cel puţin 12,5%;
  
• 
  numărul total de absolvenţi în domeniile matematică, ştiinţe şi tehnologie la nivelul UE va creşte cu cel puţin 15% până în 2010 şi în acelaşi timp discrepanţa existentă pe sexe, din acest punct de vedere, se va atenua.
  

1. 
   Ocuparea forţei de muncă – un obiectiv prioritar la nivel comunitar
   

Una dintre cele mai ambiţioase ţinte a Agendei Lisabona este aceea referitoare la locurile de muncă, iar acest obiectiv este stabilit la 70% în 2010, fapt care presupune că 70% din populaţia cuprinsă între 15 şi 64 de ani va avea un loc de muncă, fie el chiar şi part-time. Obiectivul menţionat pare cu atât mai ambiţios cu cât ultimii zece ani şi cu precădere cei care aparţin actualului mileniu, par să fie caracterizaţi de o creştere excesivă a şomajului la nivelul unora dintre „motoarele” UE, precum Germania sau Franţa.

Tabel 3.5. :Ponderea forţei de muncă în total populaţie şi rata şomajului

ŢARA	Ponderea forţei de muncă	Rata şomajului
	2005	2000	2005
Austria	69,2	3,7	5,2
Belgia	59,6	6,9	8,4
Danemarca	75,1	4,4	4,9
Finlanda	67,7	9,7	8,4
Franţa	63,2	9,1	9,5
Germania	65,0	7,7	9,5
Grecia	57,8	11,0	10,0
Irlanda	65,4	4,3	4,3
Italia	56,1	10,4	7,6
Luxemburg	62,7	2,3	5,3
Marea Britanie	71,8	5,4	4,6
Olanda	73,5	2,9	4,7
Portugalia	67,2	4,1	7,6
Spania	59,7	11,3	9,2
Suedia	72,9	5,6	6,3
Cehia	64,7	8,6	7,9
Cipru	68,9	4,8	6,1
Estonia	63,1	12,8	7,8
Letonia	62,3	13,7	9,0
Lituania	61,2	16,4	8,2
Malta	54,1	6,7	8,0
Polonia	51,2	16,4	17,7
Slovacia	57,7	18,7	16,4
Slovenia	62,6	6,7	6,3
Ungaria	64,7	6,3	7,1
Bulgaria	54,2	16,4	9,9
România	57,7	10,5	7,7
UE 25	62,9	8,9	8,7
UE 15	63,4	7,7	7,9
Zona Euro	61,7	8,1	8,6
SUA	72,1	4,0	5,1
Japonia	68,4	4,7	4,4

Sursa: Eurostat
Eficienţa utilizării forţei de muncă explică în mare măsură diferenţele existente între PIB-ul / locuitor pe care îl regăsim la nivelul UE şi cel al SUA. Astfel, în mare măsură această diferenţă rezidă din ecartul existent între numărul orelor lucrate / angajat, la nivelul fiecărei entităţi. În cazul UE, o persoană lucrează, în medie, 1550 ore pe an, în timp ce în SUA acest număr este cu aproape 300 de ore mai mare⁵⁹. O întrebare dificilă, la care cu greu se poate răspunde este dacă şomajul mai mare din UE şi numărul mai mic de ore lucrate, pot fi atribuite eşecului instituţional sau unei puternice înclinaţii a europenilor către petrecerea timpului liber şi către obţinerea unor venituri din alte surse (rente…). Diferite studii demonstrează că există o corelaţie negativă între oferta de muncă şi impozitele pe venit.

2. 
   Rolul cercetării, dezvoltării şi inovării la nivel European
   

Cercetarea şi dezvoltarea este un factor cheie pentru schimbările tehnologice şi în consecinţă pentru creşterea economică. Noile tehnologii pot spori productivitatea şi totodată pot creşte veniturile. Cheltuielile publice şi private cu cercetare şi dezvoltarea reprezintă aproximativ 2% din PIB, la nivelul anului 2003, fiind rămase în urmă faţă de statele Unite unde reprezintă 2,8%. Consiliul UE a fost de acord ca ponderea acestor categorii de cheltuieli să crească până la 3% din PIB în anul 2010.

Cea de a cincea ediţie a European Innovation Scoreboard, un instrument dezvoltat de Comisia Europeană, în contextul Agendei Lisabona, urmăreşte să evalueze şi să compare performanţele inovative ale ţărilor membre.

În conformitate cu această analiză pot fi constatate diferenţe semnificative între ţările europene, atât membre ale UE cât şi ţări din afara UE.. Astfel acestea pot fi separate în 4 categorii:

• 
  Elveţia, Finlanda, Suedia, Danemarca şi Germania formează aşa numitul grup al „ţărilor lider”;
  
• 
  Austria, Belgia, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Irlanda, Marea Britanie, Norvegia şi Olanda alcătuiesc „echipa” ţărilor cu ”performanţe medii”, din acest punct de vedere;
  
• 
  Cehia, Cipru, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, Slovenia şi Ungaria reprezintă grupul ţărilor aflate într-o etapă de “recuperare a decalajului” (de ajungere din urmă – catching-up ) care le separă de precedentele categorii;
  
• 
  Bulgaria, Estonia, Polonia, România, Slovacia, Spania şi Turcia reprezintă categoria “perdanţilor” în acest process de dezvoltare a performanţelor inovative⁶⁰.
  

Figura nr. Indicele inovării la nivel european

0,8 Suedia Elveţia

Finlanda
0,7 Danemarca

SUA Germania

0,6

Marea Britanie Austria

Belgia Islanda

0,5 Franta Olanda

Irlanda Luxemburg

0,4 Norvegia

Italia

Portugalia Slovenia

0,3 Estonia Cipru Ungaria

Spania Polonia Cehia Lituania

Slovacia

0,2 Bulgaria Malta Grecia

Romania Letonia

0,1

Turcia

0

-5 -4 -3 -2 -1 0 1 2 3 4 5 Rata media de creştere a Indicelul Cumulat al Inovarii

Sursa:European Innovation Scoreboard, 2005
Deşi multe ţări manifestă, în ultimii ani, o tendinţă vădită de recuperare a decalajelor care le separă de lideri, nici una dintre aceste ţări nu se aşteaptă să reuşească în acest demers până în anul 2010. Dacă ar fi realizată o estimare pe baza procedeului de extrapolare liniară a actualelor performanţe şi respectiv, rate de creştere, numai Ungaria, Slovenia şi Italia ar putea să depăşească media UE 25 într-o perioadă de aproximativ 20 de ani. Pentru celelalte ţări, acest proces poate dura, conforma aceloraşi estimări peste 50 de ani, ceea ce implicit ne determină să considerăm că tot cam aceeaşi perioadă i-ar fi necesară Uniunii Europene, pentru a recupera decalajul care o separă de SUA, din perspectiva performanţelor inovării.
Decalajul, din această perspectivă a inovării, dintre principalele puteri economice, la nivel mondial – SUA, Japonia, UE – a crescut şi mai mult după extinderea UE, deoarece, după cum se poate observa şi în figura precedentă, dintre membrii UE 15 numai Italia, Spania, Grecia şi Portugalia se află sub media europeană, în timp ce marea majoritate a noilor veniţi nu au putut aduce o îmbunătăţire a acestui indicator, ci din contră.
SUA şi Japonia se situează şi în continuare mult în faţa UE, cu precizarea că în timp ce decalajul dintre UE şi Japonia a crescut în ultimii ani, cel dintre UE şi SUA a rămas relativ stabil.
Figura 3.6. Decalajul dintre UE, Japonia şi SUA

Într-o proporţie semnificativă – aproximativ 70% - acest decalaj al inovării, dintre SUA şi UE poate fi explicat prin diferenţa de performanţe la nivelul a trei indicatori:

• 
  numărul de brevete acordate anual de USPTO⁶¹
  
• 
  ponderea populaţiei cu studii superioare
  
• 
  cheltuielile alocate în domeniul ICT.
  

Decalajul UE – Japonia are la bază tor trei indicatori şi anume:

• 
  numărul de brevete acordate anual de USPTO
  
• 
  numărul de brevete recunoscute la nivelul Triadei
  
• 
  ponderea populaţiei cu studii superioare
  

Cu toate acestea, intepretarea economică a acestor indicatori statistici trebuie făcută ţinând cont de o multitudine de alţi factori deoarece, spre exemplu nu toate brevetele înregistrate sunt şi valorificabile, la un înalt nivel din punct de vedere economic.
Pentru prima dată, în studiul referitor la politica UE în domeniul inovaţiei şi realizat în anul 2005 este efectuată şi o analiză input - output referitoare la capacitatea de transformare a activelor inovative în rezultate palpabile din punct de vedere economic. Această analiză, permite o mai bună înţelegere a transformarii activelor inovative (educatie, investiţii în domeniul inovării, etc) în venituri suplimentare din inovare (creşterea veniturilor companiilor ca urmare a dezvoltării de noi produse, creşterea numărului de angajaţi în domeniile high-tech, etc).

În general s-a putut observa, că la nivel european există o relativă similitudine între performanţele input şi cele output, dar pentru câteva ţări pot fi sesizate unele discrepanţe semnificative. Astfel, în Germnia, Luxemburg, Elveţia, Irlanda sau Malta sunt evident superioare performanţele de tip output, ceea ce sugerează o mai mare capacitate a acestor ţări de transformare a activelor inovative deţinute în inovaţii de succes. La polul opus regăsim ţări precum Islanda, Estonia, Cipru sau chiar Norvegia, care sunt ţări cu performanţe mult mai puţin spectaculoase din perspectivă output decât input.

O posibilă explicaţie referitoare la aceste diferenţe poate fi oferită din perspectiva nivelului de receptivitate al populaţiilor acestor ţări cu privire la noile produse ori servicii oferite. Astfel conform Innobarometer 2005 dintre primele 10 ţări care au o populaţie caracterizată printr-un înalt nivel de atracţie către produsele şi serviciile noi, 9 dintre ele au o rată output/imput peste media europeană. Simultan, 7 dintre ţările unde atractivitatea faţă de noile produse este la cele mai reduse niveluri, înregistrează o rată otput/input sub media europeană.
La baza studiului amintit anterior au stat mai multe elemente de referinţă care acoperă diferitele dimensiuni ale performanţelor inovaţiei, la nivelul celor 31 de ţări europene analizate, plus Japonia şi SUA .
Primele trei elemente au fost luate în considerare la categoria input, iar ultimele două la segmentul output:

• 
  factorii promotori ai inovarii – măsoară condiţiile structurale necesare pentru potenţialele inovaţii (din această perspectivă conduc Finlanda şi Suedia, dar surprind performanţele limitate ale Germaniei, Italiei şi Luxemburg-ului );
  
• 
  capacitatea creatoare de noi cunoştinţe – evaluează investiţiile realizate în activităţile de cercetare-dezvoltare, care sunt considerate elemente determinante, în vederea constituirii unei economii bazate pe cunoaştere (în acest caz liderii europeni sunt Finlanda, Suedia Danemarca, dar Elveţia se află abia pe locul 11);
  
• 
  potenţialul de inovare şi spiritul antreprenorial – comensurează eforturile depuse în direcţia inovării la nivel de companie (pe primele locuri regăsim Elveţia, Suedia şi Finlanda, însă poziţiile Italiei – locul 23 şi Estoniei locul 4, sunt surprinzătoare, dar din perspective diferite);
  
• 
  abilitatea de transpunere în practică – urmăreşte performanţele expimate în raport cu munca şi activităţile de afaceri şi valoarea lor adăugată în sectoarele inovative (din această perspectivă surprinde situarea Maltei, Ungariei sau Cehiei înaintea Olandei sau Islandei, lider fiind de această dată Irlanda);
  
• 
  proprietatea intelectuală – determină rezultatele realizate în raport de succesul know-how-ului obţinut (Elveţia este lider detaşat nu doar în comparaţie cu restul ţărilor europene, ci chiar şi faţă de Japonia sau SUA)
  

Putem aprecia că procesul de inovare nu este unul cu evoluţie lineară şi, ca urmare, nici una dintre ţări nu se situează pe aceeşi poziţie la fiecare indicator în parte, însă o sinteză a locurilor ocupate de fiecare în parte poate fi observată în tabelul următor: