Academia de studii economice
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ACŢIUNILOR. FLUXURILE INVESTIŢIONALE INTERNAŢIONALE
Yüklə 1,13 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Evoluţia pieţei internaţionale a acţiunilor
- Evoluţia ponderii pieţei de capital în PIB
- Cele mai importante emisiuni internaţionale de acţiuni
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ACŢIUNILOR. FLUXURILE INVESTIŢIONALE INTERNAŢIONALE Oaltă componentă de bază a pieţei financiare internaţionale este piaţa internaţională a acţiunilor. Accesibilă, de regulă, companiilor private, această piaţă oferă operatorilor economici posibilitatea mobilizării de resurse financiare importante prin emisiunea de titluri primare (acţiuni) în favoarea unor investitori aflaţi pe diferite pieţe. În schimbul dreptului asupra unei părţi din patrimoniul companiei emitente şi în speranţa unui dividend incert, investitorii străini pun la dispoziţia companiilor emitente capitalul pe care-l deţin. Ca şi în cazul emisiunii internaţionale de obligaţiuni, şi emisiunea de acţiuni presupune un mecanism specific complex, în derulare intervenind o multitudine de intermediari financiari. În plus, ultimele modificări structurale şi funcţionale de pe pieţele financiare au dus la apariţia şi dezvoltarea unor mecanisme de emisiune noi cum ar fi securitizarea sau emisiunea internaţională de certificate de depozitare care vin în sprijinul celor interesaţi de accesarea acestui segment al pieţei financiare internaţionale. Tendinţele pe piaţa internaţională a acţiunilor Primul plasament internaţional de acţiuni a avut loc în 1976, când compania canadiană Aluminium Canada (ALCAN) a emis 5 milioane de acţiuni simultan pe piaţa Canadei, Uniunii Europene şi Statele Unite. Acest debut a fost urmat ulterior de numeroase astfel de emisiuni adresate investitorilor de pe alte pieţe. În ciuda acestui debut promiţător, piaţa internaţională a acţiunilor a cunoscut un uşor regres în anii '90 dominaţi de repetate crize financiare pe principalele pieţe bursiere (culminând cu criza din 1987). Pe fondul accentuării globalizării pieţelor de capital internaţionale, a creşterii transparenţei (aportul noilor tehnologii în acest sens fiind hotărâtor) şi a creşterii gradului de integrare al pieţelor, piaţa internaţională a acţiunilor a cunoscut o puternică expansiune. În prezent volumul pieţei s-a stabilizat în jurul a peste 3000 de miliarde de dolari (cu mult sub volumul pieţei obligatare şi la jumătatea pieţei internaţionale a creditului). Ţinând cont de volumul actual al pieţei şi cel de acum aproximativ zece ani (1990) se poate spune că piaţa acţiunilor a avut un ritm de creştere comparativ cu celelalte componente ale pieţei financiare internaţionale. Evoluţia pieţei internaţionale a acţiunilor
Sursa: OCDE Reports, 1999 - 2000. Din situaţia de mai sus, se poate observa ponderea semnificativă a instrumentelor de credit în total precum şi poziţia dominantă netă a Statelor Unite ( mai mult de 60% din totalul pieţei) pe această componentă a pieţei financiare internaţionale. Această dezvoltare a pieţei internaţionale a acţiunilor se înscrie în tendrul general de dezvoltare a pieţei financiare internaţionale, gradul de capitalizare crescând de la an la an. Urmărind evoluţia indicelui de capitalizare bursieră putem afirma cu certitudine că Statele Unite continuă să fie principalul "motor" al pieţei financiare internaţionale. Pieţele de capital continuă să aibă un rol cheie în amplificarea procesului de dezvoltare economică, acest lucru fiind evident prin procentul semnificativ pe care îl are piaţa de capital în PIB. Pentru ţările cu venit scăzut această pondere, deşi nesemnificativă, s-a redus de la an la an, în timp ce la polul opus se situează ţările dezvoltate, în cazul cărora practic gradul de capitalizare bursieră aproape că egalează PIB (95 %). Este evident în acest caz că fără o piaţă de capital capabilă să mobilizeze resursele financiare necesare creşterii economice, progresul este practic imposibil.
Sursa: Rapoartele OCDE, 1999 / 2000. La dezvoltarea pieţei internaţionale a acţiunilor un rol important a avut procesul de privatizare care a cuprins domeniile de activitate cele mai variate (în special telecomunicaţiile sau domeniul energetic). Dovadă stau cele mai mari emisiuni internaţionale de acţiuni care au fost rezultatul procesului de privatizare. Cele mai importante emisiuni internaţionale de acţiuni
Sursa: Rapoartele OCDE, 1999 / 2000. Explicaţia acestei situaţii stă în faptul că tendinţa din ultima perioadă este aceea de privatizare a marilor companii de stat, uneori adevărate monopoluri locale, volumul impresionant al activelor acestora făcând imposibilă mobilizarea necesară de capital doar de pe o singură piaţă (cea locală). Cele mai puternice companii privatizate şi listate în prezent pe pieţele internaţionale de capital sunt (după indicele de capitalizare bursieră):
Privatizarea în ţările dezvoltate a avut în principal ca actori companii din afara Statelor Unite, domeniile vizate fiind telecomunicaţiile, ramurile energetice (petrol, producţia de energie, gaz), transporturile, serviciile publice etc. Această tendinţă a început să fie prezentă şi pe pieţele emergente, în care sectorul privat este în creştere. Instrumentele pieţei internaţionale a acţiunilor Principalele instrumente tranzacţionate pe piaţa internaţională a acţiunilor sunt:
Dintre acestea, cele mai utilizate sunt implicit acţiunile obişnuite şi cele mai puţin riscante instrumente sunt certificatele de depozitare ("depositary receipt"). Emisiunea şi achiziţionarea de acţiuni de pe pieţele internaţionale se poate realiza în cadrul unei oferte publice sau prin mecanismul certificatelor de depozitare. Tipurile de oferte publice internaţionale de acţiuni (IPO) Oferta de acţiuni pe pieţele internaţionale de capital se realizează prin intermediul unor mecanisme şi instrumente specifice şi complexe. Putem vorbi de o emisiune internaţională de acţiuni atunci când este vorba despre:
a. Oferta publică internă cu sindicalizare internaţională presupune emisiunea de acţiuni pe piaţa locală cu implicarea unor instituţii financiare internaţionale (bănci de investiţii de regulă). Dacă oferta nu se acoperă integral de către investitorii locali, instituţiile financiare garante vor subscrie pentru diferenţă în numele lor sau în numele clienţilor lor. b. Oferta publică pe piaţa internă însoţită de un plasament internaţional constă într-un plasament parţial pe piaţa locală de până la 75 - 80 % din totalul ofertei, restul ofertei fiind adresat pieţei internaţionale printr-un grup de plasament. Documentaţia ofertei pe piaţa locală diferă de ce adresată pieţei internaţionale (care trebuie să respecte reglementările în vigoare pe acea piaţă). În practica internaţională există două variante ale acestui tip de ofertă internaţională:
c. Ofertă publică internaţională reprezintă forma pură a plasamentului global şi presupune lansarea emisiunii pe mai multe pieţe simultan, cu cotarea pe aceste pieţe. O astfel de ofertă este accesibilă de regulă marilor companii ce acţionează global sau multinaţional şi care consideră pieţele financiare internaţionale ca un ansamblu integrat de pieţe. Cele mai vizate pieţe sunt evident pieţele cele mi dezvoltate din punct de vedere economic, capabile să furnizeze resursele de capital solicitate de emitent (SUA, UE, Japonia). Cu toate că acestor operaţiuni le sunt asociate costuri foarte ridicate (datorită intermediarilor implicaţi), doar prin asemenea operaţiuni de anvergură pot fi obţinute surse semnificative de capital care să acopere nevoia de resurse a marilor companii. d. Oferta publică pe europieţe: sunt oferte de acţiuni ale unor companii străine adresate de regulă unor investitori instituţionali ce acţionează pe o piaţă paralelă puternic dereglementată. Oferirea de acţiuni în acest caz se realizează fie printr-o tranzacţie directă între emitent şi investitor fie printr-o cotare prealabilă (care nu este neapărat obligatorie). Mecanismul emisiunii de acţiuni printr-o ofertă publică internaţională este similar emisiunii internaţionale de obligaţiuni, principalii intermediari implicaţi fiind: grupul lider şi comanagerii care formează grupul de coordonare şi / sau garantare a emisiunii internaţionale de acţiuni cu rol în administrarea procesului, grupul de plasament garantat, grupul de plasament (vânzare) sau alţi intermediari (implicaţi de exemplu în promovarea emisiunii pe pieţele externe sau în facilitarea procesului de cotare al acţiunilor pe bursele internaţionale, elaborând dosarul în conformitate cu reglementările acestora). Emisiunea internaţională de acţiuni prin certificate de depozitare Certificatele de depozitare reprezintă titluri negociabile emise de o bancă depozitară în favoarea unor beneficiari locali, care atestă un drept de proprietate asupra unui pachet distinct de titluri financiare (acţiuni de regulă) emise de o societate dintr-o altă ţară. Acest înscris dă dreptul deţinătorului să ceară în orice moment remiterea de acţiuni depuse la o terţă bancă - banca custode. În această emisiune indirectă de acţiuni pe o piaţă externă prin intermediul unui instrument specific - certificatul de depozitare (DR) sunt implicate două instituţii financiare distincte între care există o relaţie de subordonare: banca depozitară şi banca custode.
În opinia specialiştilor, această operaţiune prezintă o multitudine de avantaje:
Pe lângă aceste avantaje există şi o serie de dezavantaje sau probleme legate de mecanismul de emisiune a certificatelor de depozitare:
Chiar dacă există aceste dificultăţi, emisiunea de certificate de depozitare rămâne o tehnică de emisiune internaţională de acţiuni la concurenţă cu oferta publică, fiind mult mai accesibilă companiilor de dimensiuni mai reduse, care se află într-o fază incipientă de extindere internaţională. Datorită avantajelor pe care le prezintă, piaţa internaţională a certificatelor de depozitare a cunoscut o extindere permanentă. Prima operaţiune de acest gen a fost lansată în 1927 pentru a facilita accesul investitorilor americani la companii din Marea Britanie. În prezent cele mai importante pieţe de emisiune a certificatelor de depozitare sunt Statele Unite (NYSE fiind principala piaţă) şi Europa (Londra, Luxemburg, Bruxelles sau Amsterdam). O categorie aparte şi mult mai complexă a certificatelor de depozitare o constituie certificatele globale de depozitare ("GDR - global depozitary receipt"). Aceste instrumente complexe presupun emisiunea unor certificate de depozitare globale, lansate simultan pe mai multe pieţe locale, pe baza unui pachet de acţiuni ale unui singur emitent. Securitizarea pe pieţele financiare internaţionale Un alt mecanism financiar interesant, legat de piaţa titlurilor primare, este securitizarea financiară. Această tehnică este un mecanism complex prin care sunt emise pe piaţa financiară locală sau internaţională titluri financiare (obligaţiuni de regulă) în contul unor active financiare (credite ipotecare, contracte de leasing, contracte de forfetare, contracte de factoring sau credite furnizor / cumpărător). Această operaţiune este practicată de regulă de bănci comerciale, companii de finanţare sau de instituţii financiare specializate (bănci de forfetare, bănci de scont). Operaţiunea de securitizare are următoarele caracteristici principale:
Mecanismul securitizării este relativ simplu: o companie Alfa, în calitate de creditor, a acumulat un portofoliu de active sub forma unor creanţe financiare faţă de debitori diverşi (beneficiari X). Pentru a omogeniza aceste active, compania alege soluţia securitizării şi pentru aceasta încheie un contract cu o instituţie de securitizare specializată, pentru a putea realiza operaţiunea. Iniţial, activele sunt selectate şi depuse în custodia instituţiei de securitizare care se va ocupa ulterior de valorificarea acestora. În baza lor, instituţia de securitizare va emite titluri financiare pe pieţele internaţionale prin intermediul instituţiilor broker. 
Avantajele securitizării sunt multiple pentru compania beneficiară (compania Alfa):
Rămân în discuţie şi câteva dezavantaje, mai puţin importante: faptul că operaţiunea este mai puţin accesibilă companiilor mici sau celor care nu deţin active financiare atractive sau faptul că pot fi securitizate în special active financiare şi mai puţin celelalte tipuri de active (active reale sau creanţe comerciale). Diferenţa dintre operaţiunea de securitizare şi operaţiunea de factoring constă tocmai în specializarea factorilor de a prelua doar creanţele comerciale (exporturi încasabile la termen de exemplu). Cu toate aceste dezavantaje, operaţiunea de securitizare rămâne o operaţiune atractivă pentru operatorii financiari, de multe ori o soluţie promptă de mobilizare de resurse în situaţii de criză de lichidităţi cu costuri mult mai mici decât refinanţarea prin credite sau scontări. Fluxurile investiţionale internaţionale În ultimele decenii, pe piaţa financiară internaţională am asistat la o intensificare fără precedent a fluxurilor investiţionale internaţionale, generate de dorinţa de expansiune la scară globală a unui număr tot mai mare de companii. Strategiile de implantare în străinătate au cunoscut o diversificare continuă, în prezent companiile multinaţionale având la dispoziţie o multitudine de forme de delocalizare a activităţii lor. Formele de implantare în străinătate pot fi clasificate în:
1. Investiţiile străine directe 2. Achiziţiile şi fuziunile internaţionale 3. Societăţile mixte
4. Alianţele strategice internaţionale 5. Aranjamentele contractuale 6. Reţelele dinamice. Analiza pieţei financiare internaţionale indică faptul că investiţiile străine directe ocupă o poziţie dominantă în acest ansamblu al strategiilor de implantare în străinătate, alături de achiziţiile şi fuziunile internaţionale şi de societăţile mixte (care presupun tot o investiţie internaţională până la urmă). Investiţiile străine directe Conform definiţiei consacrate, investiţia reprezintă sacrificiul unui consum prezent în speranţa obţinerii unor câştiguri ulterioare posibile şi incerte în urma plasării resurselor de capital într-o activitate economică. Spre deosebire de economisire care presupune o amânare a consumului pentru o perioadă viitoare, investiţia este asociată unui plasament de fonduri care pot produce câştiguri în viitor. Există în literatura de specialitate mai multe clasificări ale investiţiilor: după obiectul urmărit (investiţii de expansiune, investiţii de menţinere investiţii de inovare, investiţii strategice); după gradul de control (investiţii directe şi investiţii de portofoliu) sau după natura lor: investiţii în active corporale şi în active necorporale. În prezent, în cazul investiţiilor pe pieţele financiare mai ales (cumpărarea de acţiuni sau de obligaţiuni de exemplu), se face o distincţie clară între investiţia pură şi investiţia în scop speculativ (la creştere). În primul caz investitorul este interesat de deţinerea activelor o perioadă mai îndelungată în portofoliu, de încasarea dividendului şi eventual de controlul în cadrul companiei în timp ce în al doilea caz interesul major al investitorului este generat de modificarea ulterioară a preţului activului financiar achiziţionat. Capitalurile speculative au o mobilitate foarte mare în timp şi în spaţiu, în unele cazuri având un efect destabilizator pentru evoluţia pieţelor de capital sau a balanţei de plăţi externe. Fluxurile investiţionale au crescut de la an la an, ajungând în 1999 la valoarea totală de 5637 miliarde dolari, din care mai mult de 80 % sunt investiţii de portofoliu. Volumul important de resurse transferate prin intermediul acestor fluxuri financiare internaţionale creşte de la an la an cu o rată semnificativă. După 1980 investiţiile străine directe au început să devanseze ca ritm de creştere investiţiile de portofoliu, devenind principalul canal de finanţare al ţărilor în curs de dezvoltare, cu rol major în restructurarea sistemelor economice. Yüklə 1,13 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
