Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 44

VERGNIAUD VORBEŞTE

Era şi timpul ca Vergniaud să ia o hotărîre.

Primejdia creştea şi înafară, şi înăuntru.

Înafară, la Ratisbonne, consiliul ambasadorilor refu­zase în unanimitate să-l primească pe ministrul Franţei.

Anglia, care se intitula prietena noastră, pregătea o imensă armată.

Prinţii imperiului, care se lăudau în gura mare cu neutralitatea lor, îi introduceau în timpul nopţii pe duş­mani în centrele lor întărite.

Ducele de Baden i-a introdus pe austrieci în Kehl, la o leghe de Strasbourg.

În Flandra era încă şi mai rău. Luckner, un bătrîn soldăţoi imbecil, contracara toate planurile lui Dumouriez, singurul om dacă nu de geniu cel puţin inteligent pe care Franţa îl avea în faţa duşmanului.

La Fayette era la Curte şi ultima sa intervenţie dove­dise cu prisosinţă că Adunarea, adică Franţa, nu trebuia să se bizuie pe el.

În sfîrşit Biron, viteaz şi de bună credinţă, descura­jat de primele noastre înfrîngeri, nu concepea decît un război defensiv.

Iată deci ce se întîmpla înafara ţării.

În interior, Alsacia cerea insistent arme, dar ministrul de război, împreună cu întreaga Curte, nici nu se gîndeau să i le trimită.

În sud, un locotenent-general al prinţilor, guvernator al Languedoc-ului de jos şi al regiunii Cévennes, punea nobilimea să-i verifice forţele.

În vest, un simplu ţăran, Allan Redeler, anunţă la ieşirea din biserică, după liturghie, că prietenii regelui, înarmaţi, se vor întîlni lîngă o capelă vecină. Se adunară acolo dintr-un foc cinci sute de ţărani. Şuanii aveau rădă­cini solide în Vendée şi în Bretagne : nu le mai rămînea decît să înainteze.

În sfîrşit, din aproape toate directoratele dopartamentale veneau moţiuni contrarevoluţionare.

Primejdia era mare, ameninţătoare, teribilă. Cu atît mai mare, cu cît îi ameninţa nu numai pe oameni, ci şi patria.

Iată de ce, fără să fi fost proclamat cu glas tare, cu­vintele „Patria e în primejdie !” se auzeau, pe şoptite, în toate părţile.

În rest, Adunarea aştepta.

Chabot şi Grangeneuve spuseseră : „Peste trei zile Vergniaud va vorbi.”

Şi se numărau orele care se scurgeau.

Vergniaud nu apăru la Adunare nici în prima, nici în a doua zi.

A treia zi, fiecare veni la Adunare cuprins parcă de febră. Nici un deputat nu lipsea din banca sa. Tribunele gemeau de lume.

Ultimul dintre toţi intră Vergniaud. Un murmur de satisfacţie trecu prin sală. Tribunele aplaudară cum sala aplaudă la intrarea unui actor iubit.

Vergniaud ridică fruntea de parcă ar fi căutat pe cel aplaudat : aplauzele devenind unanime, îi dădură de în­ţeles că despre el era vorba.

Vergniaud avea pe atunci abia treizeci şi trei de ani. Caracterul său era meditativ şi leneş. Geniul său indo­lent se complăcea în nepăsare. Aprig numai la plăceri, s-ar fi spus că se grăbea să culeagă din belşug florile unei tinereţi care trebuia să aibă o primăvară atît de scurtă ! Se culca tîrziu şi nu se scula niciodată înainte de amiază. Cînd trebuia să vorbească, îşi pregătea dis­cursul cu trei sau patru zile înainte, îl şlefuia, îl ascuţea, cum îşi ascute, îşi lustruieşte şi îşi şlefuieşte armele un soldat în ajunul bătăliei. Ca orator era ceea ce se nu­meşte într-o sală de scrimă un bun trăgător. Lovitura nu i se părea bună decît dacă era strălucit dată şi puter­nic aplaudată. Cuvîntul lui trebuia păstrat pentru clipele de primejdie, pentru clipele supreme.

Nu era un om obişnuit, a spus un poet, era omul zile­lor mari.

În ce priveşte fizicul, Vergniaud era mai curînd scund decît înalt, dar era robust şi avea o înfăţişare de atlet. Părul îl purta lung şi fluturînd. În timp ce vorbea, îl scutura cum îşi scutură leul coama. Sub fruntea-i înaltă străluceau, umbriţi de sprîncene dese, doi ochi negri plini de blîndeţe sau de fulgere. Nasul era scurt, cam lat, ridi­cat mîndru în sus. Buzele erau groase şi, aşa cum din­tr-un izvor apa ţîşneşte abundent şi sonor, aşa cădeau din gura lui cuvintele în cascade puternice, zvîrlind spumă şi zgomot. Ciupită toată de vărsat de vînt, pielea-i semăna cu marmura neşlefuită încă de dalta sculptorului, cioplită doar de ciocanul meseriaşului. Tenul palid se colora sau în stacojiu sau devenea livid, după cum sîngele i se urca în obraz sau i se retrăgea spre inimă. În repaos sau în mijlocul mulţimii, era un om obişnuit, asupra căruia ochiul istoricului, oricît de pătrunzător ar fi fost, n-avea nici un motiv să se oprească. Dar cînd flacăra pasiunii îi făcea sîngele să clocotească, cînd muşchii obrazului îi tresăltau, cînd comanda cu braţul întins tăcere şi do­mina mulţimea, omul devenea zeu, oratorul se transfigura, tribuna era muntele său Thabor !

Acesta era omul care sosea, cu pumnul încă strîns, dar încărcat de fulgere. După aplauzele care izbucniră la intrarea în sală, ghici ce se aştepta de la el.

Nu ceru cuvîntul. Merse drept la tribună, se urcă şi, în mijlocul unei tăceri pline de înfiorare, îşi începu discursul.

Primele sale cuvinte fură rostite cu accentul trist, profund, concentrat al unui om abătut. Părea de la început obosit, cum eşti de obicei la sfîrşit: căci de trei zile se lupta cu geniul elocinţei. Ştia, ca Samson, că în efortul suprem ce-l va face va răsturna fără îndoială Templul şi că, urcîndu-se la tribună, printre coloanele încă în picioare şi bolta încă suspendată, va coborî păşind peste ruinele monarhiei.

Cum geniul lui Vergniaud se află în întregime în acest discurs, îl vom cita integral :

— Cetăţeni ! spuse Vergniaud la început, cu glas abia auzit, dar care deveni curînd grav, sonor, bubuitor. Cetă­ţeni, mă adresez vouă şi vă întreb :

În ce situaţie ciudată se găseşte azi Adunarea Naţio­nală ? Ce fatalitate ne urmăreşte şi marchează fiecare zi prin evenimente care, producînd dezordine în lucrările noastre, ne aruncă înapoi fără încetare în agitaţia tumul­toasă a îngrijorărilor, a speranţelor, a pasiunilor ? Ce des­tin pregăteşte Franţei această teribilă efervescenţă în sînul căreia eşti ispitit să te întrebi dacă revoluţia dă înapoi sau înaintează spre ţelul său ?

În momentul cînd armatele noastre din nord păreau să înainteze în Belgia, le vedem pe neaşteptate retrăgîndu-se în faţa duşmanului. Războiul este adus pe teri­toriul nostru. Nefericiţilor belgieni nu le va rămîne despre noi decît amintirea incendiilor care ne-au luminat retra­gerea ! Dinspre Rin, prusacii se adună neîncetat la fron­tierele noastre descoperite. Cum se face că tocmai în momentul unei crize atît de hotărîtoare pentru existenţa naţiunii mişcarea armatelor noastre este oprită şi, prin dezorganizarea subită a ministerului de război, se rup legăturile de încredere şi apărarea ţării este lăsată la întîmplare pe mîini neexperimentate? Să fie adevărat că anumite cercuri se tem de biruinţele noastre ? Sînt oare zgîrciţi cu sîngele vărsat de armata emigranţilor de la Koblentz sau de a noastră ? Dacă fanatismul preoţilor ameninţă să ne lase pradă în acelaşi timp sfîşierilor răz­boiului civil şi invaziei, care este atunci intenţia celor ce resping cu o încăpăţînare de nerăpus sancţionarea decre­telor noastre ? Vor oare să domnească peste oraşe pără­site, peste ogoare pustiite ? Care este exact cantitatea de lacrimi, de mizerie, de sînge, de morţi care să le sa­tisfacă setea de răzbunare ? În sfîrşit, unde am ajuns ? Şi dumneavoastră, domnilor, cărora duşmanii Constitu­ţiei se laudă a le fi zdruncinat curajul, cărora încearcă zilnic să le tulbure conştiinţa şi integritatea, calificîndu-vă dragostea de libertate drept spirit de răzvrătire — ca şi cum aţi fi uitat că o Curte despotică şi eroii laşi ai aristocraţiei i-au numit răzvrătiţi pe reprezentanţii care s-au dus să depună jurămînt la „Jeu de paume”, pe biruitorii Bastiliei, pe toţi aceia care au făcut şi au spri­jinit Revoluţia ! — dumneavoastră, care nu sînteţi calom­niaţi decît ca fiind străini de casta pe care Constituţia a doborît-o în ţărînă şi fiindcă nişte oameni înjosiţi, care regretă infama onoare de a se tîrî în faţa ei, nu pot spera să găsească în dumneavoastră nişte complici. Dumnea­voastră, pe care vor să vă înstrăineze de popor, fiindcă ştiu că poporul vă sprijină şi că de-aţi merita, printr-o condamnabilă dezertare de la cauza sa, să fiţi părăsiţi de el, apoi ar fi uşor să vă desfiinţeze. Dumneavoastră, pe care au vrut să vă dezbine, dar care aţi amînat pentru după război vrajba şi neînţelegerile, şi cărora nu vi se pare nespus de plăcut să vă urîţi, încît să preferaţi această plăcere infernală salvării patriei. Dumneavoastră pe care au vrut să vă înspăimînte cu petiţii sprijinite de arme, ca şi cum n-aţi fi ştiut că la începutul revoluţiei sanctua­rul libertăţii a fost înconjurat de sateliţii despotismului, Parisul asediat de armata Curţii şi că aceste zile de pri­mejdie au fost zilele de glorie ale primei noastre Adu­nări ; vă voi atrage în sfîrşit atenţia asupra stării de criză în care ne aflăm.

Aceste tulburări interne au două cauze: manevrele aristocratice şi manevrele preoţeşti. Amîndouă tind către aceeaşi ţintă : contrarevoluţia.

Regele a refuzat să sancţioneze decretul privitor la tulburările religioase. Nu ştiu dacă sumbrul geniu al familiei de Medicis şi al cardinalului de Lorena mai rătă­ceşte pe sub bolţile palatului Tuileries şi dacă inima re­gelui mai este tulburată de ideile fantasmagorice care-i sînt sugerate. Dar nu ne este îngăduit să credem, fără a-l jigni şi fără a-l acuza că e vrăjmaşul cel mai primej­dios al Revoluţiei, că ar dori să încurajeze prin lipsa de pedeapsă încercările criminale ale ambiţiei sacerdotale şi să redea trufaşilor complici ai papalităţii puterea cu care au asuprit deopotrivă popoarele şi regii. Nu ne este îngăduit să credem, fără să-l jignim şi fără să-l declarăm cel mai crunt vrăjmaş al ţării, că el s-ar complace să per­petueze instigările, să eternizeze tulburările care-l vor împinge prin război civil în prăpastie. Ajung la concluzia că, dacă se împotriveşte la decretele dumneavoastră o face pentru că se crede destul de puternic să menţină liniştea publică fără mijloacele pe care i le oferiţi. Şi dacă totuşi liniştea publică nu este menţinută, dacă forţa fana­tismului mai ameninţă încă să dea foc regatului, dacă violenţele religioase mai fac încă prăpăd în departa­mente, înseamnă că înşişi reprezentanţii autorităţii regale sînt cauza tuturor relelor noastre. Ei bine, să răspundă cu capul de toate tulburările al căror pretext va fi reli­gia! Manifestaţi, în condiţiile acestei răspunderi excep­ţionale, capătul răbdării dumneavoastră şi al neliniştii întregii naţiuni.

Grija dumneavoastră faţă de securitatea externă a statului v-a făcut să decretaţi instalarea unei tabere sub zidurile Parisului. Toţi federaţii din Franţa trebuiau să se adune acolo la 14 iulie, să repete jurămîntul de a trăi liberi sau de a muri. Suflul otrăvit al calomniei a de­făimat acest proiect. Regele a refuzat să-şi dea sancţi­unea. Respect prea mult exercitarea unui drept constitu­ţional pentru a vă propune să aruncaţi asupra miniştri­lor răspunderea acestui refuz. Dar, dacă se întîmplă ca pămîntul libertăţii să fie pîngărit înainte de strîngerea batalioanelor, trebuie să-i trataţi ca pe nişte trădători ! Va trebui să-i aruncaţi pe ei înşişi în prăpastia pe care delăsarea sau reaua lor voinţă au săpat-o sub paşii liber­tăţii ! E timpul să rupem vălul pe care intriga şi lingu­şirea l-au pus pe ochii regelui şi să-i arătăm încotro se străduiesc să-l tîrască prietenii săi perfizi.

În numele regelui ridică prinţii francezi curţile Euro­pei împotriva noastră. Pentru a răzbuna demnitatea re­gelui a fost încheiat tratatul de la Pilnitz. Pentru apăra­rea lui vedem strîngîndu-se în mare grabă în Germania, sub drapelul rebeliunii, vechile companii ale gărzilor regale. Pentru a-i veni lui în ajutor se înrolează emi­granţii în armatele austriece şi se pregătesc să sfîşie sînul patriei. Pentru a li se alătura acestor vajnici cavaleri ai prerogativelor regale alţii îşi părăsesc posturile din faţa duşmanului, îşi trădează jurămîntul, golesc vistieriile, îi corup pe soldaţi şi îşi întemeiază fericirea pe laşitate, sperjur, nesupunere, furt şi asasinate. În sfîrşit, numele regelui se află legat de toate dezastrele noastre.

Or, iată ce citesc în Constituţie :
„Dacă regele ia conducerea unei armate şi îndreaptă forţele împotriva naţiunii, sau dacă nu se opune prin măsuri categorice unei asemenea acţiuni înfăptuite în numele său, se va considera că a abdicat de la tron.”
Degeaba ar răspunde regele :
„Este adevărat că duşmanii naţiunii pretind că acţio­nează numai pentru a-mi restabili puterea. Am dovedit însă că nu sînt complicele lor. Am dat ascultare Consti­tuţiei şi am pus trupe în stare de luptă. Este adevărat că aceste armate erau prea slabe, dar Constituţia nu prevede ce grad de putere trebuia să le dau. Este adevărat că le-am concentrat prea tîrziu, dar Constituţia nu specifică timpul în care trebuia să le concentreze. Este adevărat că tabere de rezervă le-ar fi putut sprijini, dar Constituţia nu mă obligă să constitui tabere de rezervă. Este adevărat ca atunci cînd generalii înaintau fără să întîmpine rezis­tenţa pe teritoriul duşman le-am dat ordin să se retragă, dar Constituţia nu-mi impune să cuceresc victoria. Este adevărat că miniştrii au înşelat Adunarea Naţională asupra numărului, dispoziţia trupelor şi aprovizionarea lor, dar Constituţia îmi dă dreptul să-mi aleg miniştrii. Ea nu-mi porunceşte nicăieri să-mi acord încrederea patrioţilor şi să-i izgonesc pe contrarevoluţionari. Este adevărat că Adunarea Naţională a adoptat decretele necesare pentru apărarea patriei şi că am refuzat să le sancţionez, dar Constituţia îmi garantează acest drept. În sfîrşit, este adevărat că se înfăptuieşte contrarevoluţia, că despotis­mul va pune din nou în mîinile mele sceptrul său de fier, că vă voi strivi cu el, că vă veţi umili, că vă voi pedepsi de a fi avut neruşinarea să vreţi să fiţi liberi ; dar toate acestea se vor face potrivit Constituţiei. N-a emanat de la mine nici un act pe care Constituţia să-l condamne : nu-i este deci îngăduit nimănui să se îndoiască de ataşa­mentul meu faţă de ea şi de zelul meu întru apărarea ei.”
Dacă ar fi posibil, domnilor, ca regele francezilor să ţină această cuvîntare derizorie în condiţiile calamită­ţilor unui război funest, în mijlocul tulburărilor provo­cate de o răsturnare contrarevoluţionară, dacă ar fi posi­bil ca el să ne vorbească despre dragostea sa faţă de Con­stituţie cu o ironie atît de insultătoare, n-am fi în drept să-i răspundem :
— „O rege ! care aţi crezut fără îndoială că adevărul nu valorează mai mult decît minciuna şi că oamenii tre­buie amăgiţi cu jurăminte, aşa cum se amăgesc copiii cu jucării; care v-aţi prefăcut că iubiţi legile numai spre a vă păstra puterea care să vă servească să sfidaţi aceste legi; că iubiţi Constituţia numai ca ea să nu vă azvîrle de pe tron, unde aveaţi nevoie să rămîneţi pentru a o dis­truge ; că iubiţi naţiunea numai ca să asiguraţi succesul perfidiilor dumneavoastră — credeţi oare că ne înşelaţi azi cu proteste ipocrite ? Credeţi că ne induceţi în eroare asupra cauzei nenorocirilor noastre prin artificiul scu­zelor şi îndrăzneala sofismelor dumneavoastră ? Înseamnă oare că ne apăraţi opunînd soldaţilor străini forţe a căror inferioritate nu lasă nici o incertitudine asupra înfrîngerii lor ? Ne apăraţi oare cînd înlăturaţi proiectele care încercau să întărească interiorul regatului, sau cînd fă­ceaţi pregătiri de rezistenţă pentru vremea cînd vom fi devenit pradă tiranilor ? Ne apăraţi oare cînd nu pedep­seaţi un general care viola Constituţia şi cînd încătuşaţi curajul celor ce o slujeau ? Însemna că ne apăraţi cînd paralizaţi fără încetare guvernul prin dezorganizarea continuă a cabinetului ? Constituţia vă atribuia dreptul de a vă alege miniştrii pentru binele nostru, sau pentru prăbuşirea noastră ? V-a făcut şeful armatei pentru gloria, sau pentru ruşinea noastră ? În sfîrşit, v-a dat dreptul de sancţionare, o listă civilă şi atîtea mari prerogative, pentru a duce Constituţia şi ţara la pieire pe cale consti­tuţională ?”

Cum faptele pe care le-am amintit nu sînt lipsite de legături foarte izbitoare cu mai multe acţiuni ale rege­lui; cum este sigur că falşii prieteni care-l înconjură sînt vînduţi conjuraţilor din Koblentz şi că ei abia aşteaptă să-l ducă la pierzanie pe rege pentru a muta coroana pe capul vreunuia din conducătorii comploturilor lor ; cum este important pentru siguranţa sa personală şi pentru siguranţa ţării ca purtarea lui să nu mai fie supusă bănu­ielilor, voi propune o comunicare oficială care să-i amin­tească adevărurile spuse acum şi în care să i se demon­streze că neutralitatea pe care o păstrează între patrie şi Koblentz reprezintă o trădare faţă de Franţa.

În plus, cer să declaraţi că patria este în primejdie. Veţi vedea cum la acest strigăt de alarmă toţi cetăţenii se vor aduna, pămîntul se va umple de soldaţi şi se vor repeta miracolele care au acoperit de glorie popoarele din antichitate. Aşteptaţi ca, osteniţi de truda din timpul revoluţiei, sau corupţi de obiceiul de a face paradă în jurul unui castel, oamenii slabi să se obişnuiască să vor­bească despre libertate fără entuziasm şi despre sclavie fără groază ? Ce ni se pregăteşte ? Vor să înscăuneze un guvern militar ? Curtea este bănuită de proiecte perfide. Ea face să se vorbească despre mişcări de trupe, despre legea marţială. Se urmăreşte ca minţile să se obişnuiască cu sîngele poporului. Palatul regelui francezilor s-a pre­schimbat deodată în fortăreaţă. Dar unde se află duşmanii ? Împotriva cui sînt îndreptate tunurile şi baione­tele ? Prietenii Constituţiei au fost scoşi din guvern. Frînele statului sînt lăsate, nesigure, la voia întîmplării, în momentul cînd ar fi necesară tot atîta vigoare cît şi patriotism pentru a le ţine în mînă. Pretutindeni se aţîţă discordia, triumfă fanatismul, complicitatea ascunsă a guvernului măreşte îndrăzneala puterilor străine — care aruncă împotriva noastră armate şi arme — şi răceşte simpatia popoarelor, care se roagă în taină pentru trium­ful libertăţii. Cohortele duşmane se pun în mişcare, in­triga şi perfidia urzesc trădări. Corpul legislativ opune acestor comploturi decrete riguroase, dar necesare. Mîna regelui le rupe ! Chemaţi-i, e timpul să-i chemaţi pe toţi francezii să salveze patria ! Arătaţi-le prăpastia în toată imensitatea ei. Nu vor putea sări peste ea decît printr-un efort extraordinar. Dumneavoastră sînteţi chemaţi să-i pregătiţi pentru acest efort, printr-un şoc electric care să imprime un uriaş elan ţării întregi. Imitaţi-i pe spar­tanii de la Termopile, sau pe acei venerabili bătrîni din senatul roman, care s-au dus să aştepte în pragul casei lor moartea pe care nişte învingători fioroşi o aduceau patriei lor. Nu, nu va fi nevoie să vă rugaţi ca din cenuşa voastră să se nască învingători. În ziua cînd sîngele vostru va înroşi pămîntul, tirania, orgoliul ei, palatele ei, protectorii ei vor dispărea pe veci în faţa atotputerni­ciei naţionale şi în faţa mîniei poporului !

Exista în acest discurs extraordinar o forţă ascendentă, o gradaţie crescîndă, un crescendo al furtunilor care bătea aerul cu o imensă aripă asemănătoare unui uragan.

De aceea, efectul a şi fost cel al unei trombe : întreaga Adunare — feuillanţi, regalişti, constituţionalişti, repu­blicani, deputaţi, spectatori, bănci, tribune — totul a fost învăluit, purtat, ridicat de puternicul vîrtej. Toţi au scos strigăte de entuziasm.

În aceeaşi seară, Barbaroux îi scria prietenului său Rebeequi, rămas la Marsilia : Trimite-mi cinci sute de oameni care să ştie să moară.

Capitolul 45

LA A TREIA ANIVERSARE A CĂDERII BASTILIEI

La 11 iulie, Adunarea declară că patria era în pri­mejdie. Dar pentru a promulga declaraţia era nevoie de aprobarea regelui.

Regele nu o dădu decît în seara de 21.

Într-adevăr, a recunoaşte oficial că patria era în pri­mejdie însemna, din partea autorităţii, o mărturisire a neputinţei sale ; însemna un apel către naţiune să se sal­veze singură, fiindcă regele nu mai putea, sau nu mai voia s-o salveze.

În răstimpul dintre 11 şi 21 iulie, o teroare cumplită zgudui castelul. Curtea se aştepta, în ziua de 14 iulie, la un complot împotriva vieţii regelui.

O comunicare a iacobinilor întări această temere. Era redactată de Robespierre : este uşor de recunoscut, după stilul cu două tăişuri. Comunicarea se adresa federaţilor care veneau la Paris pentru sărbătoarea de la 14 iulie, atît de crunt înecată în sînge cu un an în urmă.

Salut francezilor din cele optzeci şi trei de departa­mente ! spunea Incoruptibilul. Salut marseiezilor ! Salut patriei puternice, invincibile, care-şi adună copiii în jurul ei în zilele de primejdie şi de sărbătoare ! Să ne deschidem casele fraţilor noştri !

Cetăţeni, oare aţi alergat cu toţii doar pentru o zadar­nică ceremonie de federalizare şi pentru jurăminte de prisos ? Nu, nu, veniţi în fuga mare la strigătul naţiunii care vă cheamă, ameninţată din afară, trădată înlăuntru ! Şefii noştri perfizi ne mînă armatele în capcane. Gene­ralii noştri respectă teritoriile tiranului austriac şi ard oraşele fraţilor noştri belgieni. Un monstru, La Fayette, a venit să insulte făţiş întreaga Adunare Naţională. În­josită, ameninţată, grav jignită, mai există ea oare ? Atîtea atentate sfîrşesc prin a trezi naţiunea, şi iată-vă sosind. Cei ce amăgesc poporul vor încerca să vă ademe­nească. Ocoliţi-le mîngîierile, ocoliţi-le mesele unde se bea moderaţia şi uitarea datoriei. Păstraţi-vă în inimă bănuielile ! Ora fatală va suna !

Iată altarul patriei! Veţi suporta ea nişte idoli laşi să se aşeze între voi şi libertate, spre a uzurpa cultul care i se datorează ? Să nu prestăm jurămînt decît patriei, în braţele nemuritoare ale regelui naturii. Totul ne amin­teşte aici, pe acest Champ-de-Mars, jurămîntul strîmb al duşmanilor noştri. Nu putem face nici un pas fără a călca pe un loc pătat de sîngele nevinovat pe care l-au vărsat! Primeniţi acest pămînt, răzbunaţi acest sînge şi nu ieşiţi din această incintă decît după ce veţi fi hotărît salvarea patriei !
Era greu să te exprimi mai categoric. Nicicînd un în­demn la asasinat n-a fost dat în termeni mai concreţi. Nicicînd represalii sîngeroase n-au fost predicate cu un glas mai limpede şi mai insistent.

Şi, observaţi bine, Robespierre, tribunul şiret, oratorul cu idei încîlcite, era acela care, cu glasul său mieros, le spunea deputaţilor celor optzeci şi trei de departamente : „Prieteni, credeţi-mă, regele trebuie ucis!”

Frica îi cuprinse pe toţi în Tuileries, mai ales pe rege. Erau convinşi că cele întîmplate la 20 iunie n-au avut alt scop decît asasinarea regelui în mijlocul unei încăierări, şi dacă crima nu fusese comisă, aceasta s-a datorat doar curajului regelui, care i-a impresionat pe asasini.

Era ceva adevărat în toate acestea.

Or, spuneau curtenii care mai rămăseseră în jurul celor doi condamnaţi, regele şi regina, crima care eşuase la 20 iunie fusese amînată pentru 14 iulie.

Erau atît de convinşi, încît îl implorau pe rege să-şi pună un pieptar, pentru ca prima lovitură de cuţit sau primul glonte ricoşînd să le dea timp prietenilor săi să-i sară în ajutor.

Vai ! regina nu o mai avea lîngă ea, ca prima dată, pe Andrée s-o ajute, să încerce în miez de noapte, cu mînă tremurîndă, într-un colţ retras al palatului Tuile­ries — aşa cum făcuse şi la Versailles — trăinicia armurii de mătase.

Din fericire, păstraseră pieptarul pe care regele îl în­cercase în prima sa călătorie spre Paris, ca să-i facă plăcere reginei, dar pe care refuzase apoi să-l poarte.

Numai că regele era supravegheat îndeaproape şi nu putea găsi o clipă spre a-l mai putea încerca odată şi a-i corecta eventualele defecte. Doamna Campan a fost ast­fel nevoită să-l poarte sub rochie timp de trei zile.

În sfîrşit, într-o dimineaţă, regele intră în camera re­ginei, îşi scoase repede haina, în timp ce doamna Cam­pan închidea uşile, şi încercă pieptarul. După ce îl încercă, o trase pe doamna Campan spre el şi-i spuse încetişor :

— Fac asta doar s-o mulţumesc pe regină. Nu mă vor asasina, Campan, fiţi liniştită. Şi-au schimbat planul şi trebuie să mă aştept la un alt fel de moarte. În orice caz, treceţi pe la mine după ce ieşiţi de la regină. Am să vă încredinţez ceva.

Regele ieşi.

Regina îi văzuse vorbind între patru ochi fără să fi auzit nimic. Îl urmări pe rege cu o privire îngrijorată şi, după ce uşa se închise în urma lui, spuse :

— Campan, ce-ţi spunea regele ?

Înecată în plîns, doamna Campan se aruncă în ge­nunchi în faţa patului reginei, care îi întinsese mîinile, şi îi repetă cu glas tare tot ce-i şoptise regele.

Regina clătină trist din cap.

— Da, spuse ea, asta e părerea regelui şi încep s-o adopt şi eu. Regele pretinde că tot ce se petrece acum în Franţa este o imitare a celor petrecute în Anglia în seco­lul trecut. Citeşte întruna istoria nefericitului Carol, spre a se comporta mai bine decît regele Angliei... Da, da, mă tem de un proces intentat regelui, draga mea Campan ! Vai ! Ce vor deveni sărmanii mei copii ?

Regina nu mai putu vorbi. Puterile o părăsiră şi iz­bucni în plîns. Atunci, doamna Campan se ridică şi se grăbi să-i pregătească un pahar de apă cu zahăr şi cu eter, dar regina îi făcu un semn din mînă.

— De boli de nervi, sărmana mea Campan, spuse ea, suferă femeile fericite. Dar nici toate medicamentele din lume nu pot vindeca bolile sufletului ! De la începutul nenorocirilor mele nu-mi mai simt trupul, îmi simt numai destinul... Nu spuneţi nimic din toate astea regelui, şi duceţi-vă la el.

Doamna Campan ezită să se supună.

— Ei, ce se întîmplă ? întrebă regina.

— Oh ! doamnă, exclamă doamna Campan, trebuie să vă spun că am făcut pentru Majestatea Voastră un corset asemănător cu pieptarul regelui, şi o implor în genunchi pe Majestatea Voastră să-l pună.

— Mulţumesc, scumpa mea Campan, spuse Maria- Antoaneta.

— Aşadar, Majestatea Voastră îl primeşte ? strigă bu­curoasă camerista.

— Îl primesc cu mulţumire pentru gîndul dumitale devotat, dar mă voi feri să-l port.

Apoi, luîndu-i mîna, adăugă în şoaptă :

— Aş fi prea fericită dacă m-ar asasina ! Doamne ! Vor fi făcut mai mult decît dumneata salvîndu-mi viaţa : mă vor elibera... Du-te, Campan, du-te !

Doamna Campan ieşi. Era şi timpul : se înăbuşea.

În coridor îl întîlni pe rege, care venea spre ea. Vă- zînd-o, se opri şi îi întinse mîna. Doamna Campan apucă mîna regală şi voi s-o sărute, dar regele, atrăgînd-o spre el, o sărută pe amîndoi obrajii. Apoi, fără să-i dea timp să se dezmeticească, îi spuse :

— Veniţi !

Regele mergea înaintea ei şi, oprindu-se în coridorul interior care ducea spre camera sa şi a delfinului, căută cu mîna un resort şi deschise un dulap, atît de perfect ascuns în perete, încît deschizătura i se pierdea în mij­locul crestăturilor maronii care formau partea umbrită a pietrelor vopsite. Era dulapul de fier pe care-l zidise şi-l închisese cu ajutorul lui Gamain. O servietă mare, plină de hîrtii, se afla în acest dulap şi unul din rafturi adăpostea cîteva mii de ludovici de aur.

— Uite, Campan, spuse regele, luaţi această servietă şi duceţi-o la dumneavoastră.

Doamna Campan încercă să ridice servieta, dar era prea grea.

— Sire, spuse ea, nu pot.

Aşteptaţi, aşteptaţi, zise regele.

Şi, după ce închise dulapul, care odată închis rede­venea perfect invizibil, luă servieta şi o duse pînă în camera doamnei Campan.

— S-a făcut! spuse el ştergîndu-şi fruntea.

— Sire, întrebă doamna Campan, ce trebuie să fac cu această servietă ?

— O să vă spună regina, comunicîndu-vă în acelaşi timp şi ce conţine.

Şi regele ieşi.

Pentru ca servieta să nu fie văzută, doamna Campan o strecură cu mari eforturi între cele două saltele ale patului său şi, intrînd la regină îi spuse :

— Doamnă, am la mine o servietă pe care mi-a adus-o regele. Mi-a spus că Majestatea Voastră îmi va explica ce conţine şi ce trebuie să fac cu ea.

Regina îşi puse mîna atunci pe mîna doamnei Campan, care stătea în picioare în faţa patului ei aşteptînd răs­punsul.

— Campan, spuse ea, sînt documente care ar fi mor­tale pentru rege dacă — ferească Dumnezeu — s-ar ajunge pînă acolo încît să i se intenteze un proces. Dar, în ace­laşi timp, şi asta este fără îndoială ceea ce ţine să vă spun, se mai află în această servietă darea de seamă a unei şedinţe a Consiliului, în care regele s-a pronunţat împotriva războiului. I-a pus pe toţi miniştrii să semneze alături de el, şi chiar în caz de proces socoteşte că, pe cît de dăunătoare i-ar fi celelalte documente, pe atît îi va fi acesta de folos.

— Dar, doamnă, întrebă camerista aproape îngrozită, ce trebuie să fac cu actele ?

— Ce vei voi, Campan, cu condiţia să fie în siguranţă. Eşti singură răspunzătoare. Numai că nu te vei mai în­depărta de mine chiar şi cînd nu vei fi de serviciu. Îm­prejurările sînt de asemenea natură încît aş putea avea nevoie de dumneata dintr-o clipă într-alta. În acest caz, Campan, deoarece eşti una dintre acele prietene pe care mă pot bizui, doresc să te am la îndemînă...

Sosi şi serbarea din 14 iulie.

Pentru Revoluţie nu se punea problema să-l asasi­neze pe Ludovic al XVI-lea — probabil că nimeni nu se gîndise la aşa ceva — ci să se proclame triumful lui Pétion asupra regelui.

Am arătat că, drept urmare a celor petrecute la 20 iunie, Pétion fusese destituit de directoratul Parisului. Fără confirmarea din partea regelui, aceasta n-ar fi însemnat nimic. Dar suspendarea fusese confirmată de o proclamaţie regală trimisă Adunării.

În 13, adică în ajunul marii sărbători dedicate ani­versării căderii Bastiliei, Adunarea, din proprie iniţia­tivă, ridicase această suspendare.

Pe ziua de 13, la 11 dimineaţa, regele coborî scara cea mare, împreună cu regina şi copiii. Trei sau patru mii de oameni din trupe şovăielnice escortau familia regală. Regina căuta zadarnic pe chipurile soldaţilor şi a celor din garda naţională un semn de simpatie : cei mai devo­taţi întorceau capul şi îi ocoleau privirea.

Cît despre popor, nu te puteai înşela asupra sentimen­telor sale ; strigătele de „Trăiască Pétion” răsunau de peste tot. Apoi, parcă pentru a conferi acestor ovaţii un caracter mai durabil decît ar avea un entuziasm de mo­ment, regele şi regina puteau citi pe toate pălăriile două cuvinte, care confirmau în acelaşi timp înfrîngerea lor şi triumful duşmanului lor : „Trăiască Pétion !”

Regina era palidă şi tremura. Convinsă, în ciuda celor ce-i spusese doamnei Campan, că exista un complot îm­potriva vieţii regelui, tresărea în fiecare clipă, crezînd că vede întinzîndu-se spre el o mînă înarmată cu un cuţit, sau îndreptîndu-se asupra lui un braţ înarmat cu un pistol.

Ajuns la Champ-de-Mars, regele coborî din trăsură, luă loc la stînga preşedintelui Adunării şi se îndreptă cu el spre altarul patriei.

Acolo, regina trebui să se despartă de rege pentru a se urca împreună cu copiii în tribuna care le fusese re­zervată.

Se opri, refuzînd să urce înainte ca regele să fi ajuns la locul său şi urmărindu-l din priviri.

La picioarele altarului patriei se produse una din acele agitaţii subite cum obişnuiesc să facă mulţimile. Regele dispăru de parcă se scufundase. Regina scoase un ţipăt şi voi să se repeadă spre el. Dar el reapăru şi urcă treptele altarului patriei.

Printre simbolurile obişnuite care figurau la festivi­tăţile solemne, ca Justiţia, Forţa, Libertatea, se vedea unul care strălucea misterios şi ameninţător sub un văl purtat de un bărbat îmbrăcat în negru, încununat cu ramuri de chiparos.

Acest simbol înfricoşător atrăgea în mod special ochii reginei. Era parcă ţintuită pe locul ei şi, aproape liniş­tită în privinţa regelui care ajunsese în vîrful altarului patriei, nu-şi putea lua ochii de la sumbra apariţie.

În cele din urmă, făcînd un efort să-şi descleşteze buzele, întrebă, fără să se adreseze în special cuiva :

— Cine e acest om îmbrăcat în negru şi încununat cu ramuri de chiparos ?

O voce care o făcu să tresară îi răspunse :

— Călăul !

— Şi ce ţine în mînă sub acest văl ? continuă regina.

— Securea lui Carol I.

Regina păli şi se întoarse. I se păru că mai auzise cîndva sunetul acestui glas.

Nu se înşela : cel ce vorbise era omul de la castelul Tavernay, de la podul Sèvres, de la întoarcerea din Va­rennes — nimeni altul decît Cagliostro.

Scoase un ţipăt şi căzu leşinată în braţele doamnei Elisabeth.