Uniunea Europeană: istorie, instituţii, politici

RELAŢIILE POLITICE DINTRE REPUBLICA MOLDOVA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Dr. V.GHEORGHIU,

Chisinau 2007

Conţinut

Conţinut 2

1. Introducere 3

2. Evoluţia dialogului politic dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană 4

3. Cadrul legislativ al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană 10

3.1 Acordul de Parteneriat şi Cooperare 10

3.1.1 Instituţiile APC 12

3.1.2 Consiliile de Cooperare 13

3.1.3 Comitetele Parlamentare de Cooperare 14

3.2 Documentele Politicii Europene de Vecinătate 16

3.2.1 Comunicările Comisiei Europene 16

3.2.2 Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană 19

3.2.3 Raportul de ţară 24

3.2.4 Strategia PEV 24

3.2.5 Rezoluţii şi declaraţii ale Parlamentului European 25

3.3 Documente legislative şi normative ale Republicii Moldova 26

3.3.1 Programe de guvernare 26

3.3.2 Decrete prezidenţiale, legi, hotărâri şi declaraţii ale Parlamentului, hotărâri de guvern 29

4. Implementarea actelor normative adoptate 32

5. Cooperarea regională europeană a Republicii Moldova 38

5.1 Cooperarea Republicii Moldova în Europa de Sud - est 38

5.1.1 Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-est (SECI) 39

5.1.2 Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est (PSESE) 39

5.1.3 Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (PCESE) 50

5.1.4 Parteneriatele europene 53

5.2 Cooperarea în Europa Centrală şi de Est 54

5.2.1 Iniţiativa Central Europeană (ICE) 54

5.2.2 Acordul de liber schimb în Europa Centrală 58

5.2.3 Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) 60

6. Conflictul transnistrean ca factor în relaţiile Republicii Moldova cu UE. Influenţa Rusiei şi a Ucrainei. 63

7. Concluzii 68

8. Referinţe bibliografice 70

1.Introducere

În relaţiile internaţionale evoluţiile relaţiilor politice, economice, militare şi de altă natură între părţile implicate sunt de obicei precedate şi ulterior susţinute de dialogul politic. Fiind lansat de obicei după stabilirea relaţiilor diplomatice dintre state (sau dintre unul sau mai multe state şi o structură internaţională de cooperare cu statut de subiect al dreptului internaţional), dialogul politic creează premisele pentru colaborarea dintre părţile implicate în acest proces.

Evaluarea dialogului politic trebuie să pornească de la analiza conţinutului acestui dialog, sau a limitelor lui. Astfel în cazul Republicii Moldova conţinutul dialogului a suferit diverse modificări, dar limitele au rămas aceleaşi: dialogul nu s-a purtat pe marginea procesului de aderare a Moldovei în UE, spre deosebire de ţările cu care UE a încheiat acorduri de asociere.

2.Evoluţia dialogului politic dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

Dialogul politic dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană a fost iniţiat odată cu stabilirea relaţiilor directe între cele două părţi, după destrămarea fostei URSS. Republica Moldova a început relaţiile cu UE după 27 august 1991, în calitate de succesor al URSS, ca şi alte foste republici sovietice. Perioada anilor 1991-1994 poate fi considerată drept primă fază – de iniţiere – a dialogului politic între Republica Moldova şi UE.

Destrămarea URSS a pus Uniunea Europeană (Comunitatea Europeană pe atunci) în faţa necesităţii de a adopta o poziţie faţă de noile state independente, foste republici sovietice. În consecinţă, Consiliul European de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, a adoptat „Declaraţia privind evoluţiile din Uniunea Sovietică”, momentele prinicipale ale căreia au fost formulate mai detaliat la 16 decembrie 1991, în documentul „Principiile directorii stabilite de Comunitatea Europeană pentru recunoaşterea noilor state în Europa de Est şi Uniunea Europeană”.

În conformitate cu prevederile documentului, la 1 ianuarie 1992, Comisia Europeană a prezentat Consiliului o analiză amplă a relaţiilor Comunităţii cu noile state din CSI. Pentru a aduce la zi cadrul legislativ al relaţiilor, Comisia Europeană a propus ca Acordul de Cooperare şi Comerţ dintre Comunitatea Europeană şi fosta URSS să fie înlocuit cu acorduri separate de parteneriat şi cooperare cu statele ex-sovietice. Comisia a menţionat de asemenea că printre succesoarele URSS se numără atît ţări cu trăsături comune statelor asiatice în dezvoltare, cît şi state europene care şi-au exprimat clar dorinţa de asociere la Comunitatea Europeană.

Acest moment reprezintă, de fapt, prima recunoaştere de către Comunitatea Europeană a opţiunii europene a Moldovei, chiar dacă această recunoaştere este indirectă şi ulterior uitată de factorii de decizie europeni pentru un deceniu. Însă deşi negocierile noilor acorduri de cooperare au început cu mai multe ţări ale CSI, negocierile n-au fost lansate şi cu Moldova. La 1 noiembrie 1993 şi, repetat, la 28 ianuarie 1994, Preşedintele Moldovei Mircea Snegur a adresat preşedinţilor Consiliului şi Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că Moldova este unica ţară din spaţiul Europei Centrale şi de Est, cu care UE încă nu şi-a definit relaţiile.

Probabil insistenţa autorităţilor moldovene de atunci a făcut ca Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) să fie negociat şi semnat într-un termen destul de scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul mesaj al preşedintelui Snegur. Din motiv că procesul de intrare în vigoare a acordului era de lungă durată, la 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.

Semnarea APC transformă Republica Moldova în partener direct al Uniunii Europene. Mai mulţi analişti consideră că încheierea acordului a fost foarte importantă, fiindcă acest document avea semnificaţii care nu se conţineau în Acordul de Cooperare economico-comercială cu URSS. În primul rând, evenimentul se înscrie în eforturile Moldovei de a-şi consolida statalitatea şi independenţa încă fragile la acel timp. Prin APC, poziţiile Moldovei pe arena internaţională s-au întărit, prin această acţiune Moldova cerând să-i fie acordată o mai mare pondere statutului său de actor al vieţii internaţionale şi o mai mare credibilitate imaginii sale de stat-adept al valorilor democratice. Acceptând să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat, de fapt, o notă pozitivă eforturilor tânărului stat moldovenesc în domeniul democratizării.

În al doilea rând, APC nu a reprezentat doar un simplu acord ce stabilea cu privire la evoluţia relaţiilor lor bilaterale a părţilor semnatare. Acest acord trebuie considerat, mai curând, un angajament încheiat între cele două părţi în numele afirmării valorilor democratice. Astfel, prin intermediul acestuia, UE s-a angajat să susţină eforturile Republicii Moldova orientate către consolidarea democraţiei şi finalizarea tranziţiei la economia de piaţă. La rândul său, Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale dreptului omului şi ale economiei de piaţă, toate fiind declarate elemente esenţiale ale APC. Nerespectarea acestor prevederi urma să fie considerată încălcare substanţială, pasibilă de suspendarea imediată a drepturilor şi obligaţiunilor incluse în APC.

Evoluţia ulterioară a relaţiilor dintre UE şi statele-părţi la acordurile de parteneriat şi cooperare a demonstrat o neglijare tacită a prevederilor APC de către ambele părţi, UE şi statul semnatar. Din păcate, nici Moldova nu a reprezentat o excepţie în acest sens.

Cu toate acestea, deosebit de important rămâne faptul că APC a imprimat o dimensiune politică cooperării noastre cu UE, reuşind, astfel, să depăşească obiectivele pur economice ale Acordului privind cooperarea economico-comercială semnat cu fosta URSS. Pentru a da substanţă cooperării în domeniul politic, părţile se angajează să promoveze un dialog politic, menit să consolideze apropierea între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, să sprijine schimbările politice şi economice din Moldova, să contribuie la o mai mare convergenţă a poziţiilor în probleme internaţionale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor în probleme ce ţin de respectarea principiilor democratice şi consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa.

Pentru prima oară, APC a instituţionalizat relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană. Spre deosebire de Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea crearea doar a unui Comitet mixt cu competenţe limitate doar la domeniul economic, APC stipulează crearea unei scheme instituţionale ierarhizate în trei trepte, şi anume: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniştri, Comitetul de Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari, şi Comitetul Parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului European şi celui moldovenesc. Responsabilităţile lor nu s-au limitat doar la cele de ordin economic. Sarcinile primordiale ale acestor instituţii sunt monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare în domeniile politic, economic, juridic, financiar, social şi cultural, precum şi promovarea dialogului politic.

Prin includerea dialogului politic în APC, cadrul contractual al cooperării cu UE a fost extins şi asupra problemelor din sfera politicii interne şi externe. Dialogul politic, fiind unul din elemente esenţiale ale APC, a fost considerat, la etapa respectivă, expresie a interesului UE de a angaja Moldova în asumarea unei responsabilităţii pentru păstrarea stabilităţii şi securităţii în Europa, precum şi al interesului Republicii Moldova de a-şi asigura sprijinul UE în consolidarea statalităţii.

APC a intrat în vigoare la 1 iulie 1998, la 4 ani după semnarea documentului. Probabil, de la bun început, UE n-a fost interesată de cooperarea prea intensă cu ţările aflate sub incidenţa acordurilor de parteneriat şi cooperare. Această concluzie poate fi întrevăzută în articolul 4 al Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre Republica Moldova şi Comunităţile Europene, care stipulează că APC poate fi revizuit (mai ales în ceea ce priveşte crearea zonei de liber schimb între părţi), dar această revizuire „…trebuie realizată printr-un acord al părţilor…” şi părţile „…trebuie să se consulte în 1998…” pentru a decide dacă există circumstanţe pentru lansarea negocierilor de creare a zonei de liber schimb. Dar, nici în prezent, la aproape un deceniu după intrarea în vigoare a APC, nici una din părţi n-a iniţiat o revizuire a APC, deşi condiţiile formale în acest sens au fost îndeplinite în 2001 (pe de o parte, la 8 mai 2001 Republica Moldova a devenit membru al OMC, iar pe de altă parte, la 1 iulie 2001 s-au împlinit trei ani de la intrarea în vigoare a APC). Un alt moment deosebit de important, de care trebuie ţinut cont, este faptul, că în textul APC nu se conţine, în mod explicit, nici o menţiune cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean, iar această temă este una dintre cele mai importante în domeniul dialogului politic.

În pofida acestei atitudini, Moldova înregistrează primele succese pe calea sa spre UE. La sfârşitul anului 1994 şi în prima jumătate a anului 1995, Moldova apare într-o lumină favorabilă pe arena internaţională, ajungând chiar să fie un exemplu al reformelor democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995, Moldova devine prima ţară din CSI admisă în Consiliul Europei.

În aceeaşi periodă, începe o nouă fază a dialogului politic dintre Republica Moldova şi UE. Deşi APC încă nu intrase în vigoare, autorităţile moldoveneşti, conştiente că acest acord permite doar cooperarea, şi nu integrarea în UE, încearcă să convingă conducerea UE să treacă la faza următoare în relaţiile cu Moldova. La 13 decembrie 1996, preşedintele Petru Lucinschi, în mesajul către dl Jacques Santer, preşedinte al Comisiei Europene, formulează pentru prima dată dorinţa Moldovei de a deveni, către anul 2000, membru asociat al UE. Dl Santer nu reacţionează nici într-un fel şi la sfîrşitul lui octombrie 1997 preşedintele Lucinschi expediază dlui Santer o nouă scrisoare, în care reiterează dorinţa Moldovei de a obţine statutul de membru asociat şi solicită lansarea negocierilor de încheiere a acordului de asociere. Două luni mai tîrziu, preşedintele Lucinschi a expediat scrisori cu conţinut similar tuturor şefilor statelor membre ale UE, dar, ca şi adresările către dl Santer, fie că au rămas fără răspuns, fie că răspunsul a fost negativ.

Între timp, la 1 iulie 1998, APC a intrat în vigoare. Această dată poate fi considerată începutul unei noi etape în promovarea dialogului politic, fiindcă a apărut baza juridică pentru o cooperare mai strînsă între UE şi Republica Moldova, inclusiv în ceea ce ţine de dialogul politic dintre Republica Moldova şi UE. Cu toate acestea, perioada respectivă şi cele precedente pot fi numite mai curînd perioade ale “monologului politic”, poziţia părţii moldoveneşti (cu excepţia solicitărilor de a iniţia negocierile unui acord de asociere) în relaţiile cu UE fiind mai mult reactivă, decît proactivă.

Dialogul politic a cunoscut o nouă dezvoltare odată cu lansarea de către UE a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), cînd Moldova a negociat şi apoi a semnat Planul de Acţiuni Republica Moldova – UE. Acest document, deşi are drept bază juridică Acordul de Partenereiat şi Cooperare, a extins considerabil domeniile de cooperare dintre Republica Moldova şi UE, sporind şi importanţa dialogului politic dintre cele două părţi.

În pofida evoluţiilor pozitive ce marcheză relaţiile dintre Republica Moldova şi UE, inclusiv în domeniul dialogului politic, există totuşi o incertitudine, care se face simţită periodic, mai ales în luările de poziţii ale înalţilor funcţionari de la Bruxelles, iar pînă recent, şi în lipsa de acţiuni concrete ale autorităţilor de la Chişinău. Cu alte cuvinte, nu este clar cît de activ va fi dialogul politic în cadrul PEV, care, după cum se cunoaşte, nu deschide perspectiva aderării Republicii Moldova la UE. Un asemenea precedent a avut loc în cadrul procesului de la Barcelona, care a instituit cooperarea dintre UE şi vecinii săi mediteranieni, de asemenea fără perpsectivă de aderare, calificat astăzi drept un eşec al politicii UE. Nu înzadar ţările respective, în pofida unui grad mult mai înalt de instituţionalizare a relaţiilor cu UE, au fost incluse în PEV. Un indice al crizei relaţiilor sau, cel puţin, al lipsei de interes din partea ţărilor vizate faţă de politica UE a fost faptul, că la summit-ul Procesului de la Barcelona, din 2006, a participat doar un singur şef de stat din cei zece care ar trebui să ia parte.

Revenind la relaţiile politice ale Republicii Moldova s-ar părea că ele sunt dominate de două tendinţe contradictorii. Prima este dorinţa UE de a avea relaţii cît mai bune cu vecinii, inclusiv cu Republica Moldova, ceea ce creează condiţii mai favorabile decît în trecut, pentru intensificarea acestor relaţii. A doua tendinţă, dimpotrivă, este de a nu „întrece măsura”, stabilind relaţii prea bune, când insistenţa părţii moldoveneşti, îndeosebi în vederea încheierii un acord de asociere, poate deveni jenantă pentru Bruxelles.

În cele ce urmează va fi analizată evoluţia relaţiilor politice dintre Republica Moldova şi UE.