Uniunea Europeană: istorie, instituţii, politici
Conflictul transnistrean ca factor în relaţiile Republicii Moldova cu UE. Influenţa Rusiei şi a Ucrainei
Yüklə 272,44 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 7.Concluzii
- 8.Referinţe bibliografice
6.Conflictul transnistrean ca factor în relaţiile Republicii Moldova cu UE. Influenţa Rusiei şi a Ucrainei.Un loc aparte în relaţiile dintre UE şi Republica Moldova îl are conflictul transnistrean, domeniu care, tradiţional, a fost sfera de competenţă a OSCE. În condiţiile în care mediatorii - OSCE, Rusia şi Ucraina – n-au reuşit să aducă o contribuţie decisivă la soluţionarea conflictului, Uniunea Europeană a început să manifeste un interes tot mai mare faţă de soluţionarea conflictului. Schimbările de atitudine ale UE s-au relevat începînd cu anul 2002. De la sfârşitul acestui an şi pe parcursul anului 2003, UE a adoptat o serie fără precedent de declaraţii cu privire la conflictul transnistrean – la 4 decembrie 2002, 29 ianuarie 2003, 18 februarie 2003, 27 februarie 2003 ş.a. În februarie 2003, Uniunea Europeană a interzis perfectarea vizelor de intrare în ţările UE pentru liderii transnistreni, interdicţie care a fost extinsă ulterior. În martie 2003, la iniţiativa Comisiei Europene, la Bruxelles au avut loc consultări trilaterale UE – Moldova - Ucraina cu privire la instituirea controlului comun pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. După lansarea PEV, în Planul de Acţiuni Republica Moldova – UE a fost inclusă prevederea cu privire la susţinerea Moldovei în soluţionarea conflictului transnistrean. Astfel, în document se menţionează, că unul din obiectivele cheie ale Planului de Acţiuni este susţinerea în continuare a unei soluţii viabile de soluţionare a conflictului transnistrean. Schimbările din conjunctura internaţională europeană au adus la o nouă modificare – atât Moldova, cât şi Rusia au fost incluse în cadrul comun al Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a Uniunii Europene. În consecinţă, relaţiile moldo-ruse pot fi influenţate de UE, şi relaţiile dintre Moldova şi UE pot fi influenţate de Rusia. În această ordine de idei se pune întrebarea, dacă Republica Moldova poate promova relaţii eficiente cu UE în cadrul PEV. Această problemă este reală avînd în vedere faptul, că Uniunea Europeană este partenerul comercial nr. 1 al Rusiei, pe cînd Moldova este foarte departe de această performanţă, deşi este membră a OMC iar Rusia încă nu este. Pe de altă parte, nu numai UE este importantă pentru Rusia, dar şi vice-versa. Înseamnă oare aceasta că PEV este o doar un ambalaj nou al vechii politici a UE, în cadrul căreia relaţiile cu orice stat din CSI se promovează de UE astfel, ca nu cumva să supere Rusia ? Dat fiind faptul, că Moldova şi-a formulat foarte clar obiectivul de a deveni membru al UE, cele două întrebări ar putea fi îmbinate în una singură, şi anume: este Rusia un sprijin sau un obstacol în calea Moldovei spre UE ? Pentru ca să găsim un răspuns, trebuie să revenim la modul în care a fost lansată PEV şi în ce măsură Rusia este parte a acestei politici. După lansarea, în mai 2002, a iniţiativei britano-suedeze de a acorda Ucrainei, Bielarusiei şi Moldovei statutul de vecin special al UE, au apărut şi primele propuneri ale Rusiei de a promova cooperarea cu UE în cadrul unui Spaţiu Economic European Comun. La două luni după ce a fost lansată Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003, “Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii UE de la est şi sud”, la summit-ul de la St. Petersburg din mai 2003 a fost formulată idea cooperării dintre Rusia şi UE într-un spaţiu comun. Ulterior, propunerea a fost preluată şi lansată sub denumirea de cooperare în cadrul a patru spaţii: spaţiul economic comun, spaţiul comun al libertăţii, securităţii şi justiţiei, spaţiul de cooperare în domeniul securităţii externe, şi spaţiul cercetării şi educaţiei, incluzînd aspectele culturale. Uniunea Europeană a încercat să ţină cont de faptul că Rusia este vecina ei, dar şi de faptul că Rusia este o ţară importantă, cu care trebuie stabilite relaţii mai speciale. Astfel, în Comunicarea din 11 martie 2003 s-a subliniat că PEV va constitui doar un pilon al întregului parteneriat dintre UE şi Rusia. În Strategia PEV, apărută un an mai târziu, s-a indicat că Rusia este partenerul-cheie în vecinătatea imediată a UE, cele două părţi luând decizia să dezvolte parteneriatul lor strategic prin crearea a patru spaţii de cooperare. Formulările folosite nu spun cu claritate dacă cele 4 spaţii fac parte din PEV sau nu. Însă fiindcă se prevede ca elementele PEV să fie folosite pentru a consolida cele patru spaţii, se poate deduce că aceste spaţii şi PEV sunt noţiuni diferite. În acelaşi timp, Strategia PEV prevede utilizarea Instrumentului European de Parteneriat şi Cooperare pentru promovarea relaţiilor cu Rusia, creând impresia că cele patru spaţii fac parte din PEV. Prima reacţie a elitei politice ruse a demonstrat că Rusia a perceput cele patru spaţii ca parte a PEV. Probabil, UE nu a dispus de suficient timp pentru a intra în noua fază de relaţii cu vecinii într-o consecutivitate logică, şi anume: elaborarea strategiei PEV, apoi a rapoartelor de ţară şi formularea problemelor existente, abia după aceasta - elaborarea planurilor de acţiuni. Mai există şi alt aspect important - PEV nu prevede integrarea statelor vizate în UE. În viziunea multor analişti faptul reduce considerabil eficienţa PEV. Rusia, însă, nu intenţionează să adere la UE şi, probabil, din acest motiv PEV a stârnit mai puţin interes, decât în alte ţări. Caracterul vag al mai multor prevederi din PEV a permis Rusiei să aibă, de la bun început, o viziune diferită de cea a UE asupra celor patru spaţii de cooperare. Rusia insistă asupra cooperării economice şi încearcă să ajungă la poziţii comune acolo unde e posibil. UE insistă, însă, că cooperarea într-un spaţiu comun nu poate fi separată de cooperarea în alte spaţii. În acest mod, UE încearcă să condiţioneze intensificarea cooperării economice prin promovarea cooperării în alte sfere conform valorilor şi standardelor UE. Analizând însă cele patru domenii de cooperare, specialiştii susţin că între Rusia şi UE sunt prea puţine puncte de tangenţă, care să permită o cooperare eficientă între cele două părţi. Îngrijorarea analiştilor se referă la vădita consolidare a controlului exercitat de Kremlin asupra economiei, politicii şi societăţii în ansamblu, lichidarea pluralismului politic şi a libertăţii mass-media. Cât priveşte spaţiul comun al securităţii externe, securitatea UE poate fi afectată de perpetuarea conflictului transnistrean şi a conflictelor din Caucazul de Nord. După mai mulţi ani de promovare a „politicii de forţă” în Caucaz, unicul rezultat real al ei a constat în consolidarea poziţiilor autoritare ale lui Putin sub drapelul combaterii terorismului mondial. Este greu de creat un spaţiu comun al securităţii externe în situaţia în care politica Federaţiei Ruse, mai ales în relaţiile cu statele baltice şi cele din CSI se îndepărtează mult atât de standardele europene, cât şi de aşteptările liderilor europeni. În acest sens este elocventă poziţia Rusiei în cadrul OSCE, care nu înseamnă nici politică de cooperare, şi nici de securitate. Un alt exemplu este rolul Rusiei în conflictul transnistrean. În pofida declaraţiilor autorităţilor de la Moscova, Rusia susţine făţiş separatismului din această zonă. Este deci clar că, în prezent, Rusia nu este un sprijin pe calea apropierii Republicii Moldova de UE. Prin poziţia sa de susţinere a separatismului transnistrean Rusia acţionează contrar intereselor Moldovei şi contrar Politicii Europene de Vecinătate. Într-adevăr, în Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003 se spune că cooperarea cu vecinii prevede, printre altele, şi implicarea politică mai activă a UE în prevenirea conflictelor şi aplanarea crizelor. Altfel spus, UE trebuie să joace un rol activ în facilitarea soluţionării conflictelor din Palestina, Sahara Occidentală şi Transnistria. Aceste intenţii sunt formulate, deşi mai vag, şi în Strategia PEV, în textul căreia se conţine şi intenţia UE de a coopera cu Rusia în crearea celor patru spaţii convenite în 2003 la St. Petersburg, inclusiv în vederea creării spaţiului comun al securităţii externe. Or, realizarea unui asemenea obiectiv, cel puţin în ceea ce ţine de conflictul transnistrean, este imposibilă atâta timp cât Rusia este contra soluţionării lui. Mai mult ca atât, PEV, ca şi politica UE din epoca Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare, nu prevede pentru UE posibilităţi de a influenţa situaţia din ţările incluse în PEV. Această situaţie este acceptabilă pentru Rusia, pentru Moldova ea reprezentând însă un neajuns. Concluzia care se impune ar fi că UE trebuie să aibă o politică separată faţă de Rusia, şi să nu creeze un cadru comun de relaţii pentru ţări ca Moldova şi Rusia. Excluderea Rusiei din PEV nu înseamnă o diminuare a rolului ei, dimpotrivă, Rusiei trebuie să i se acorde mult mai multă atenţie decât este prevăzut în cadrul PEV. Excluderea Rusiei din PEV ar permite o diferenţiere mai reală a relaţiilor UE cu vecinii ei de la est, ceea ce ar crea condiţii pentru valorificarea plenară a potenţialului acestor relaţii, spre binele tuturor statelor participante. În acest fel, UE ar putea într-adevăr să atingă obiectivul real al lansării PEV de UE – asigurarea securităţii Uniunii Europene prin cooperarea cu un şir de state stabile, bine guvernate şi economic prospere din vecinătatea sa. Acesta diferenţiere este deosebit de importantă pentru Ucraina, inclusă de asemenea în PEV. Planul de Acţiuni Ucraina – UE, care a fost elaborat şi semnat concomitent cu documentul similar pentru Moldova, prevede colaborarea cu UE şi cu Moldova în vederea găsirii unei soluţii viabile pentru conflictul transnistrean. Lansarea acestei colaborări a avut loc în aceeaşi zi, cînd a fost făcută publică Comunicarea Comisiei Europene cu privire la Politica Europeană de Vecinătate, şi anume la 11 martie 2003. La şedinţa trilaterală de la Bruxelles de atunci, UE a sprijinit solicitarea autorităţilor Moldovei, adresată încă în 1997 părţii ucrainene, de a crea puncte mixte de control vamal pe tronsonul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Deşi punctele mixte aşa şi n-au fost create pînă la momentul editării acestei lucrări, totuşi, între Republica Moldova şi Ucraina s-a stabilit o bună cooperare în ce priveşte controlul frontierei pe sectorul transnistrean. Această colaborare s-a intensificat vădit după alegerile prezidenţiale din Ucraina de la sfîrşitul anului 2004. La 3 martie 2006, autorităţile vamale ale Ucrainei au permis exportul mărfurilor din Transnistria numai pentru agenţii economici, înregistraţi în Republica Moldova. Îmbinată cu eforturile Misiunii UE de Asistenţă la Frontieră, aceasta a constituit o primă acţiune reală în controlul sectorului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene. Anume astfel a fost percepută introducerea noului regim vamal de către UE, OSCE, SUA şi, în general, de opinia publică internaţională. Cu totul alta a fost poziţia Rusiei, care a exercitat presiuni atît asupra Moldovei, cît şi asupra Ucrainei, în vederea revenirii la vechiul regim vamal, care de fapt era un regim de contrabandă, tolerat de autorităţile ucrainene de atunci. Poziţia Ucrainei, atât cea de pînă la 3 martie 2006, cât şi în perioada ulterioară, a confirmat opiniile analiştilor despre importanţa deosebită care o poate avea această ţară în soluţionarea conflictului transnistrean. De altfel şi presiunea exercitată de Rusia asupra Ucrainei în privinţa Transnistriei arată temerile Rusiei bazate pe faptul că dacă Ucraina va permite efectuarea operaţiilor de export numai agenţilor economici înregistraţi la Chişinău, atunci toţi agenţii economici transnistreni vor trebui să funcţioneze conform legislaţiei Republicii Moldova, şi ei nu vor mai avea nevoie de Smirnov şi de regimul lui, pentru a activa. Aceasta ar putea însemna sfîrşitul regimului separatist de la Tiraspol cu consecinţe respective. 7.ConcluziiDialogul politic dintre Republica Moldova şi UE a fost instituit oficial prin semnarea, la 28 noiembrie 1994, a Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Lansarea dialogului a avut loc după intrarea în vigoare a APC (1 iulie 1998), în cadrul instituţiilor create pentru acest scop – Consiliul de Cooperare Republica Moldova – UE, Comitetele (şi subcomitetele) de cooperare, şi Comitetul Parlamentar de Cooperare Republica Moldova – UE. După lansarea de către UE a Politicii Europene de Vecinătate şi semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – UE, cadrul instituţional al dialogului politic a rămas acelaşi, baza juridică a cooperării dintre Republica Moldova şi UE rămânând, conform deciziei unilaterale a Uniunii Europene, Acordul de Parteneriat şi Cooperare. Pe parcursul anilor, problematica discutată în cadrul dialogului politic a cunoscut mai multe modificări. La început, scopul dialogului politic consta în promovarea reformelor democratice din Republica Moldova, precum şi contribuirea la asigurarea stabilităţii şi securităţii internaţionale. Obiectivele cooperării au fost formulate, totuşi, destul de vag, mai ales în ceea ce ţine de cooperarea pe plan internaţional. Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu face nici o referinţă la problematica conflictului transnistrean. Sfera dialogului politic s-a extins considerabil în legătură cu lansarea PEV şi semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova – UE. În prezent, dialogul politic include domenii precum democraţia şi supremaţia legii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Dialogul a fost extins şi în legătură cu problematica conflictului transnistrean, cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate, prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi cooperarea regională. Problema principală a dialogului politic, precum şi a relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE constă în faptul că Republicii Moldova nu i-a fost deschisă oficial perspectiva de aderare la Uniunea Europeană. Totuşi, deşi în mod oficial, UE nu a inclus în dialogul politic perspectiva de aderare a Moldovei, mai mulţi oficiali de la Bruxelles şi unii şefi de state-membre ale UE au făcut, cu diverse ocazii, declaraţii despre faptul că Moldova trebuie şi poate să devină parte a Uniunii Europene. Poziţia UE a devenit mai clară după lansarea PEV şi includerea Moldovei în acest cadru, care nu prevede integrarea ţărilor vizate în UE. La etapa actuală, formal, baza juridică pentru relaţiile dintre Republica Moldova şi UE, şi respectiv pentru promovarea dialogului politic, rămâne, până la expirarea termenului de implementare a Planului de Acţiuni (februarie 2008) sau până la 1 iulie 2008 (când expiră validitatea APC), Acordul de Parteneriat şi Cooperare. PEV a extins dialogul politic, incluzând astfel de subiecte ca soluţionarea conflictului transnistrean, cooperarea în Europa de Sud-est ş.a., dar colaborarea în aceste domenii nu are formal o bază juridică şi depinde de starea relaţiilor între părţi, iar în cazul conflictului transnistrean, şi de starea şi evoluţia relaţiilor dintre UE şi Rusia şi UE şi Ucraina. În pofida situaţiei nedefinite din punct de vedere juridic, rezultatele cooperării şi ale dialogului politic dintre Republica Moldova şi UE par a fi mai vizibile decât în alte domenii. Deşi acest fapt în sine este pozitiv, cadrul actual juridic permite UE să aplice în mod neuniform criteriile de aderare, discriminând oarecum Republica Moldova în comparaţie cu unele state din Balcani, de exemplu. În aceeaşi ordine de idei, se vede clar tendinţa de a face criteriile de aderare pentru viitorii membri (inclusiv Republica Moldova, dacă va fi recunoscută potenţial candidat la aderare), mult mai stricte decât în perioadele extinderilor precedente ale UE. Din cele de mai sus se poate ajunge la concluzia, că doar implementarea, fie şi deplină, a Planului de Acţiuni, în cei 2-3 ani ce urmează, nu va putea sigura o nouă calitate relaţiilor în general, şi dialogului politic în particular, între UE şi Republica Moldova, dialog care să includă problematica aderării Republicii Moldova la UE. 8.Referinţe bibliografice
19. Valeriu Gheorghiu. “Strategia Europeană a Republicii Moldova”. Chişinău, ianuarie 2004, http://www.ipp.md/biblioteca.
Yüklə 272,44 Kb. Dostları ilə paylaş:
|