AlternanţA
Yüklə 490,37 Kb.
|
|
Ce se întâmplase de fapt înaintea nunţii: Domnul Iisus venise în Nazaret, fiind locul unde copilărise şi crescuse, cu dorinţa de a predica în sinagogă. Cum zvonurile se propagă foarte repede şi în zilele noastre, dar mai ales într-o Palestină frământată de tot felul de evenimente, faima sa crease tot felul de istorii despre el, ce reuşiseră să stârnească multă invidie, neîncredere, dar şi uimire în rândul populaţiei din acele locuri. Oameni ce pretindeau că-L cunosc de copil nu-şi explicau faptul că atât de rapid, El, fiul „teslarului Iosif”, a ajuns atât de cunoscut, de iubit şi adulat de mulţimi în urma unor fapte ce nu puteau fi numite decât minuni, săvârşite în localităţile din Galileea. Astfel că sentimentul de invidie ce se crease le-a întunecat sufletele şi raţiunea în aşa fel încât au avut poziţii foarte dure la adresa Lui, atunci când venise să le vorbească în sinagogă. După incidentul din timpul predicii, care semăna puţin a răzmeriţă, Domnul Iisus a părăsit Nazaretul, fapt ce L-a determinat să facă o remarcă de-a dreptul sfâşietoare, ce avea să devină pildă pentru discipolii Săi : „Adevărat vă zic vouă, că niciun prooroc nu este bine primit în patria sa”. Când a fost invitat la nunta acelei rude, în ciuda protestelor apostolilor de a se mai întoarce în Nazaret, a acceptat. Şi în acest caz zvonul a funcţionat foarte bine, încât cei ce se împotriviseră cu atâta înverşunare cu ceva timp înainte, Lui, s-au simţit datori să împiedice această revenire. Şi cum puteau face acest lucru decât printr-o încercare de a determina autoritatea romană să intervină. Soldaţii romani oricum erau la curent cu toate evenimentele ce păreau a avea caracter social petrecute în acele locuri, şi nu erau străini de minunile săvârşite de Mântuitor, de aceea le dădeau o conotaţie religioasă tuturor acelor întâlniri de amploare cu participarea „noului profet”, cum obişnuiau ei să-i spună. Însă în momentul în care un rabin, pe numele său Ietur, le-a atras atenţia asupra „pericolului” ce-l putea reprezenta „fiul teslarului”, prin comasarea atâtor mase de oameni, putând determina ad-hoc o mişcare socială împotriva ocupantilor, cel ce era responsabilul armatei romane din Nazaret, a hotărât să-l aresteze şi să-l interogheze pe Domnul Iisus. De aceea soldaţii au venit în timpul petrecerii, cu gândul de a-L ridica şi a-L duce în faţa celui ce reprezenta autoritatea romană. Însă nu mică le-a fost mirarea când, deşi aveau informaţii clare că se află acolo, au constat că nu era. Acelaşi sentiment de uimire, dar şi de frică l-au trăit şi cei ce-L văzuseră până în acel moment şi nu puteau explica ce se întâmplase. Când Fecioara Maria, Maria şi Ioan, cei ce fuseseră văzuţi lângă El, au dat din umeri în momentul în care au fost întrebaţi ce ştiu despre Iisus şi unde este, copilandrul ce dansase lângă Maria şi Ioan, se îndrepta cu zâmbetul pe buze, spre ieşirea din localitate. Atât Maria cât şi Ioan înţeleseseră totul, astfel că după plecarea soldaţilor i-au adunat pe toţi cei din grupul lor şi au părăsit Nazaretul pentru foarte mult timp. Ei împreuna cu Fecioara Maria aveau să se mai întoarcă aici, nouă ani mai târziu. La ieşire îi aştepta Domnul Iisus şi împreună s-au îndreptat spre locul unde îi aştepta mulţimea ce avea să-i însoţească în călătoria spre Cana, (unde mai fusese o dată la celebra nuntă), Magdala, Horazin. Transformarea în copil nu este menţionată nicăieri în Cărţile Sfinte, oare nu reprezintă şi asta una dintre minunile Fiului lui Dumnezeu? Cine oare în afara Lui ar mai fi putut face aşa ceva? Într-o clipă tânărul ireal de frumos se transformase într-un băieţel tot atât de frumos, dar care nu păstra din fizionomia Lui, decât ochii. Oare evenimentul acesta nu merita să fie consemnat în scrierile despre ce a însemnat şi a făcut Mântuitorul?! CAPITOLUL ІV Am sintetizat mulţimea de informaţii din vizionările mele în câteva pagini, încercând să transmit „celor ce trebuie să înţeleagă”, o parte dintre „Minunile Mântuitorului”, necunoscută întregii lumi creştine. Din răspunsurile Mesagerilor la o parte din întrebările mele, am tras concluzia că există destui oameni în interiorul Bisericii Catolice care deţin la rândul lor acest gen de informaţii şi ceva în plus, dar care din motive nu se ştie cât de întemeiate nu se dau publicităţii. În anul 1906, în cadrul Bibliotecii din Effes, s-au găsit un număr de 11 cărţi scrise în limbile greacă şi ebraică, ce datează din secolele І şi ІІІ d. H. Aceste scrieri, pe lângă atrocităţile imperiului roman săvărşite asupra popoarelor ce-l alcătuiau, mai cuprind şi înscrisuri privind „Epoca lui Iisus”; „Ordinul lui Melchizedec”; „Filozofia lui Apollonius”; „Trismegistos iniţiatorul”; „Metatron şi Lumina vie”. Dacă toate acestea sunt doar capitole ce alcătuiesc acele cărţi sau chiar reprezintă titlurile unora dintre ele, nu ştiu, dar cu siguranţă cuprind informaţii de o inestimabilă valoare, pe care poate „Era de Lumină” le va face cunoscute, toate menţionându-l pe Domnul Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Eu continui să-mi duc viaţa în mare parte în cabinetul meu de bioenergie şi foarte puţin acasă, când aştept cu mare nerăbdare derularea episoadelor ce îmi înfăţişează imagini cu chipuri pe care le iubesc cel mai mult în această existenţă a mea. Au devenit atât de obişnuite pentru mine, încât cred că n-aş mai fi putut trăi fără ele. Au urmat o serie întreagă de imagini de la întâlnirile cu miile de oameni, de toate vârstele, de toate condiţiile sociale, călători şi băştinaşi, simpli şi învăţaţi, bărbaţi şi femei, sănătoşi şi bolnavi, din toate etniile, ce ascultau cu sufletele la gură predicile Mântuitorului. Prin predicile Sale continua să-şi propage învăţătura neobosit, neoprindu-se din călătoria Sa nici măcar pentru a scăpa de căldura din Galileea ce se dovedea a fi mai fierbinte ca oricând. Pârjolea pur şi simplu ogoarele. Mesajul său entuziasma mulţimile în aşa fel încât savurau minute în şir, şi după terminarea predicilor puţini se mai întorceau la casele lor, majoritatea îl urmau spre următorul loc unde avea să ţină predicile. Însă în afara acestor mii de oameni plini de entuziasm, mai existau unii, cei din preajma autorităţilor, precum preoţii, care formaseră un fel de opoziţie vis-a-vis de ideile Sale, şi ce-şi mărea rândurile proporţional cu cei ce aderau la acea nouă ideologie. Este limpede că mesajul Său, în timp ce-i extazia pe unii, îi speria pe ceilalţi. De ce? Aşa cum au demonstrat şi evenimentele ce au urmat, nici partizanii şi nici detractorii Săi nu s-au putut pune de acord asupra învăţăturii Domnului Iisus. Dezbaterile de acest gen au continuat până în zilele noastre şi probabil că vor mai continua pentru ceva timp. Deşi maximele ce au constituit predicile Sale stau mărturie pentru forţa, profunzimea şi caracterul enigmatic al acestora, puţini exegeţi cred că au fost rostite în faţa mulţimilor. Dovadă este faptul că Evangheliile descriu diferit aceste discursuri şi le şi poziţionează ca spaţiu geografic altfel de la una la alta. Imaginele pe care le vizionez eu îmi redau însă o mulţime de locuri, cu mii şi mii de oameni ce ascultau plini de fericire Cuvântul ce venea prin gura Fiului lui Dumnezeu. O mare parte dintre ei avuseseră revelaţii în acest sens, şi nu-şi mai puneau niciun fel de întrebări cu privire la natura Sa, o altă parte însă, deşi îl urma cu abnegaţie, refuza să gândească mai departe de „Iisus Învăţătorul”, şi încă îşi mai făcea probleme referitor la Legea Veche. Acesta a fost unul din motivele pentru care Domnul Iisus a făcut următoarea precizare: – „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”. Însă interpretarea pe care El o dă Legii este foarte exigentă. Celui credincios i se cere să-şi controleze şi gândurile nu numai faptele. Oare nu gândurile, aceste cantităţi de energie sunt cele ce generează faptele?! Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut şi Mesajul Său era considerat de către opozanţi destul de provocator şi interpretat destul de rău. Domnul Iisus încerca să transmită oamenilor spiritul despre Împărăţia Cerurilor exact cum o vedea şi o ştia El, adică opusul lumii acesteia, aşa cum apare ea majorităţii muritorilor. Cuvintele Lui îi obligau pe cei cu adevărat credincioşi să-şi reconsidere principiile, ele mergând mult mai departe decât simplele sfaturi ce puteau fi aplicate în situaţii precise, venind dintr-odată să măture modul de gândire şi comportamentul natural. „Iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”. Sau mai mult decât atât. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. Era foarte clar că cei ce vor alege să-i urmeze, trebuie să aibă un singur scop, fără îndoială greu de atins aici în această lume, dar spre care trebuie să se tindă: „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este!” De asemenea nu trebuie să se laude nimeni cu perfecţiunea sa spirituală sau să caute să fie lăudat pentru acţiunile sale bune. Rugăciunile cer o atitudine smerită, umilă chiar, ce nu o găsim decât în rugăciunea pe care Domnul Iisus a lăsat-o Creştinătăţii, „Tatăl nostru”, şi care ne racordează perfect la Sursa Divină, dacă atunci când o spunem abordăm atitudinea de mai sus. În predicile Sale, Mântuitorul mai sfătuieşte oamenii să nu-şi consume vieţile acumulând bunuri materiale, ci să le consacre dreptăţii şi slujirii celorlalţi: – „Nu puteţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui mamona”; cuvântul semitic „mammon” însemnând „bogăţii”. Se considera a fi mult mai bine să ne lăsăm în grija Cerului şi să credem în generozitatea lui Dumnezeu, care ne va da tot ceea ce ne lipseste când suntem în nevoi: – „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?” Îndemnul către participanţii la predică era foarte clar, să caute mai întâi Împărăţia Cerurilor şi dreptatea ei: „Tatăl vostru Cel din ceruri, dă cele bune celor care ştiu să ceară de la El”, urmat fiind de avertismentul: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...”, şi de concluzia imperativă: „Mântuirea nu va fi decât a celor ce urmează voinţa Tatălui!” De asemenea fiecare predică se încheia cu o parabolă de genul: „Cel ce va asculta aceste cuvinte va fi asemeni celui ce a fost avertizat că trebuie să-şi ridice casa pe stânca solidă. Va rezista naturii dezlănţuite sau altor elemente, iar cel ce aude şi nu face ce trebuie să facă este asemeni nechibzuitului ce-şi clădeşte casa pe nisip, vine vântul şi ploaia şi o strică!” De foarte multe ori exprimarea Sa era făcută în parabole, nu numai la sfârşitul predicilor, ci şi în alte discursuri, din dorinţa de a face cât mai accesibil sensul profund al anumitor pasaje din Scriptură, folosindu-se şi de o serie de metafore şi de comparaţii. Un alt motiv pentru care folosea acest gen de exprimare era şi faptul că o parte din mulţime nu înţelegea foarte bine sensul cuvintelor, şi pentru a nu da interpretări eronate spuselor Sale, folosea fraze şi uneori povestiri întregi conţinând, aşa cum spuneam, metafore şi comparaţii. Pe de altă parte, în acele mulţimi se mai înfiltrau şi cei ce făceau parte din opoziţia vis-a-vis de ideologia Sa, dar care aveau o anumită influenţă în sferele politice şi administrative din ţinuturile respective, şi care puteau da interpretări ce ulterior cu siguranţă ar fi dus la un anumit tip de încriminare. Pentru a înţelege importanţa totuşi, a acestor parabole, să analizăm puţin tema fundamentală a „Împărăţiei Cerurilor”. Ce se înţelegea prin aceasta? Niciodată nu a spus-o printr-o propoziţie simplă, explicativă, în faţa marilor mulţimi de oameni, întotdeauna a preferat să folosească parabole pentru a crea celor ce-L ascultau o percepţie a ceea ce urma să fie „Împărăţia”, ca de exemplu: „Asemenea este Împărăţia Cerurilor ca o comoară ascunsă în ţarina pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea”, sau „Un căutător de mărgăritare, a găsit un mărgăritar de mare preţ, s-a dus a vândut toată averea şi l-a cumpărat”. Ori nu era vorba nici de vreo ţarină, nici de perle, ci de descoperirea unei valori supreme care transformă existenţa celui ce o găseşte (vinde tot) şi îl împinge să apuce pe o altă cale (de bucurie cumpără). Şi nu cumva această cale este credinţa în Dumnezeu, iar „Împarăţia” nu reprezintă altceva decât Sferele din Piramidă, unde spiritele evoluate vor ajunge cu siguranţă? Cine putea să înţeleagă la acea dată, cu excepţia unora dintre apostoli, că dincolo de noi, mai există alte lumi, că acel car ce l-a răpit pe proorocul Ilie, nu era altceva decât un vehicul ceresc? Că steaua de la Bethleem ce generase acea lumină la naşterea Sa nu era decât tot o navetă spaţială? Singurii care cunoşteau aceste amănunte erau Maica Sfântă, Maria din Magdala, fraţii Iuda Tadeu şi Iacov, Set, Filip şi Iosif. Ei erau de fapt şi cei ce călătoriseră cu aceste „minunăţii”, cum obişnuia Iacov să spună, în nişte locuri de pe Planetă, unde numele Domnului Iisus avea să fie slăvit şi iubit timp de „multe veacuri”, până atunci când „voi vă veţi întoarce şi veţi rosti adevăruri, şi neamurile vor înţelege că a venit Împărăţia Mea”, şi „mulţi nu vă vor crede şi vă vor huli şi vă vor nega”, „va fi vai de capul acelora, când soarele va arde şi piatra, când apa va fierbe în albii, şi noaptea cea lungă se va aşeza”. „Pe voi cei de lângă Mine, şi pe cei de lângă voi, şi pe cei de lângă ei, şi eu şi Maica Mea vă vom ajuta”, „Din nisip veţi scoate apă, din lemne veţi avea hrană”, „Vântul vă va ocroti feţele, iar slava Mea se va vedea în ochii voştri”, „Cuvintele mele vă vor încălzi când frigul va muşca din voi”. Tabloul cu imaginile în care avea loc acest gen de dialog mi s-a perindat prin faţa ochilor de zeci sau poate sute de ori, am verificat cuvânt cu cuvânt să fiu sigură că le-am notat cu acurateţe. Toate acestea se petreceau în timpul călătoriilor din Galileea, când după ultima masă cea de seară, Domnul se aşeza alături de Maica Sa, de Maria şi de ceilalti apostoli, şi le vorbea despre tot ce însemna acea lume de unde spunea că vine. Nu fac referire decât la personajele despre care nu se vorbeşte în scrierile biblice, deoarece lumea trebuie să cunoască adevărul aşa cum a fost el, nu cum şi-au dorit unii să fie. Aşadar în afara celor pe care eu i-am descris până acum şi care au fost foarte apropiati de Domnul, au mai apărut după moartea lui Ioan Botezătorul încă patru personaje, ce au ocupat imediat un loc în apropierea Sa, şi este vorba de: Simon, Natanael ( care nu este acelaşi cu Vartolomeu, din Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca), Salomeea şi Isaac. Salomeea si Isaac erau fraţi şi se trăgeau din ţinutul Nain, tot din Galileea, ei erau rude îndepărtate ale lui Filip. Simon era al doilea fiu al Sfântului Iosif, pe cel mare chemându-l Iosif, şi deci frate cu Iacov şi cu Iuda Tadeu. Acesta, la începutul misiunii Domnului Iisus, a fost total împotriva Lui, denigrându-l şi renegându-l ca frate vitreg, cum era considerat printre locuitorii Nazaretului, adică fiul cel mic al lui Iosif, nediscutând nimeni despre „imaculata concepţie” la acea vreme, în ochii tuturor era privit ca fiind rodul căsătoriei Sfintei Maria cu Iosif. Hula acestuia a ţinut până la acea nuntă din Nazaret, ce era de fapt nunta nepotului său Hamor (fiul cel mic al lui Iosif, fiul cel mare al Sfântului Iosif) cu Rebeca, fiica unui evreu destul de bogat din ţinut. În momentul în care Domnul Iisus s-a transformat în copil, Simon a avut o revelaţie ce l-a determinat să-şi lase gospodăria în grija fiilor şi fiicei sale şi să-l urmeze pe „Fiul Mariei acolo unde-l vor duce paşii”. Astfel că, atunci când Domnul însoţit de discipolii Săi, se afla în zona Muntelui Carmel, în drum spre Cezareea, a apărut şi Simon, care spre nedumerirea sa n-a produs nicio surpriză. Mântuitorul ştia sigur că va veni, de aceea nu a părut deloc surprins de apariţia acestuia. Mai mult decât atât, cu o seara înainte le spusese celorlalţi doi fraţi, Iacov şi Iuda, „mâine pregătiţi-vă să vă întâmpinaţi fratele!” Aceştia din urmă îl priveau înmărmuriţi, pentru că nu înţelegeau despre ce frate este vorba. Cel mare Iosif era destul de vârstnic şi nu suficient de convins de „Învăţăturile lui Iisus”, iar Simon este cel ce a încercat din răsputeri să-l oprească să-şi urmeze misiunea, iar mai apoi nu mai contenea cu hula împotriva Lui. Discuţia nu a mai continuat, fapt ce i-a pus pe cei doi pe jar, aşteptarea părându-le insuportabilă, mai ales din cauza curiozităţii. Însă a doua zi, când Simon a apărut, şi în ciuda vârstei, fiind trecut bine de cincizeci de ani, s-a aruncat cu faţa la pământ, la picioarele Domnului, căindu-se şi cerându-i iertare, printre râurile de lacrimi ce-i curgeau din ochi atât de ruşine cât şi de tristeţe, pentru ceea ce făcuse în trecut. După ce săvârşise atâtea minuni în Galileea, unele menţionate de Cărţile Sfinte, altele nu, dar pe care vi le aduc la cunostinţă eu, Domnul Iisus, împreună cu toţi discipolii Săi, a hotărât să meargă şi în Samaria. Cei ce se ocupau de organizarea acestor călătorii erau apostolii. Ei fuseseră sfătuiţi de Domnul, după ce le-a dat puterea să vindece oameni, să pornească la drum câte doi şi să vestească oamenilor despre minunile şi învăţaturile Sale. Aşadar în timp ce El împreună cu toată mulţimea ce-L însoţea spre Cezareea, se mai opreau în preajma unor aşezări omenesti mai mici, de dimensiunile satelor, cei doi fraţi Petru şi Andrei se aflau la două zile de mers înaintea lor, aproape de fortăreaţa Gaba. În aceste locuri populaţia nu era formată doar din evrei, aceştia însă îşi duceau viaţa după principiul prescris în Tora, al exclusivităţii în materie de religie şi în ce priveşte etnia. De-a lungul coastei în regiunea vechii ţări a filistenilor şi spre Nord, comunităţile păgâne înfloreau independent de cultura evreiască. Supuse timp de secole autorităţii Ptolemeilor şi Seleucizilor, oraşele se deschiseseră în urma domniei lui Alexandru Macedon spre religia şi cultura grecilor, amestecată ulterior cu cea a romanilor, care până la urmă s-a dovedit că aveau izvoare comune. Însă în acele locuri se simţea nevoia unei ideologii noi care să capteze atenţia şi să deschidă calea spre altceva decât nişte statui ce reprezentau zeităţile păgâne şi se găseau aşezate lângă cele ale împăratilor. De aceea sosirea celor doi apostoli în regiunile respective a fost un fel de binecuvântare. În câteva ceasuri ei au reuşit să atragă foarte mulţi oameni, ajutându-i pe cei bolnavi prin alinarea durerilor, să le stârnească curiozitatea în ceea ce priveşte învăţăturile şi minunile descrise cu foarte multă acurateţe de ei, înfăptuite de nimeni altul decât, Mesia. Era pentru prima dată când cineva din acel mare grup de discipoli folosea acel cuvânt în faţă unor oameni care nu ştiau mai nimic despre ei. Peste două zile când Domnul Iisus avea să ajungă aici, va avea parte de o primire cum nu mai văzuse până atunci. Din puţinul lor, oamenii pregăteau bucatele pentru masa cu iz festiv ce urma să aibă loc în cinstea Mântuitorului. Exceptie de la aceste pregătiri făcea populaţia evreiască, care-şi vedea liniştită de viaţa ei, sub învăţăturile destul de restrictive şi de neînţeles pentru oamenii cu orizonturi mai largi, ale Torei. Sfaturile pe care apostolii le primiseră de la Domnul Iisus, cu privire la primirea de care puteau avea parte atunci când vor merge să propovăduiască învăţăturile Sale, erau următoarele: „Când veţi porni la drum veţi lua cu voi un baston, sandale şi hainele de pe voi”, „Când veţi ajunge într-un oraş nou, să acceptaţi ospitalitatea celui dintâi ce vă oferă găzduire”, „ Şi dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieşind de acolo, scuturaţi praful de sub picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor”. Ori cei doi apostoli, deşi la început au fost primiţi cu oarecare reticenţă, după ce au alinat durerile unor bolnavi, s-au bucurat de mare stimă din partea oamenilor acelor locuri. În clipa în care Mântuitorul a ajuns, însoţit de o mulţime impresionantă, gazdele au fost puţin uluite pentru că nu se aşteptau, desi fuseseră preveniţi la oaspeţi atât de numeroşi. Dar cum problema hranei fusese de fiecare dată rezolvată în stilul caracteristic Mântuitorului, şi de această dată s-a întâmplat la fel, sub privirile uimite ale celor noi şi sub cele pline de admiraţie şi iubire ale însoţitorilor. Hrana, deşi nu era puţină, dar nu suficientă pentru toţi, s-a înmulţit într-o clipă. După masă Domnul a ţinut un discurs de şi-a uimit încă o dată întreaga asistenţă. La fel de bine primit şi lăudat a fost până la Cezareea. Însă având toate informaţiile despre El şi misiunea Sa, Irod a început să-şi facă probleme serioase cu privire la aderarea atâţior oameni la ideologia Sa, încât şi-a plasat spioni în rândurile mulţimilor care-l însoţeau, în aşa fel încât să fie tot timpul ţinut la curent cu ce se întâmplă. Dar Irod nu era singurul interesat, mai erau şi cei ce reprezentau autoritatea romană în acele ţinuturi, ca să nu mai vorbim de preoţii celor două mari mişcări religioase din Palestina. Cum Domnul Iisus era preocupat cum să facă să ajungă la inimile oamenilor prin Cuvântul Său, şi în niciun caz de frământările politice din acele vremuri cu impact social, de fiecare dată când i-au fost puse întrebări capcană, cu tentă politică, a răspuns cu atâta înţelepciune, încât i-a uimit pe cei interesaţi. Se obişnuise ca oriunde va merge să fie monitorizat ba de unii, ba de alţii. De aceea la Cezareea a hotărât să ţină predicile undeva pe malul mării, în afara oraşului. Deşi era o lună de vară, după primele nopţi de stat sub cerul liber, a început o ploaie, cum oamenii nu mai văzuseră niciodată. Posibilităţi să se adăpostească atâtea suflete nu existau, drept pentru care Mântuitorul a zis:
Ioan a întrebat însă:
Marea devenise extrem de agitată şi începuse să înainteze mult peste ţărm, ceea ce nu era exclus să ajungă până la ei. Mulţi dintre cei prezenţi sesizaseră pericolul şi începuseră să intre în panică. Văzând toate astea şi mai ales starea emoţională prin care trecea acea mulţime, raportată la aşteptările ce le avea de la El, Domnul Iisus a ridicat mâna dreaptă sus şi a exclamat:
Rumoarea ce se instalase a dispărut.
Erau acolo, dacă mă voi pricepe să estimez, peste 5000 de oameni, aşa că a necesitat ceva timp până să se aşeze într-un cerc, ceea ce l-a determinat pe Mântuitor să mai intervină o dată.
Nu ştiu cât să fi durat această imagine, care nu era foarte clară din cauza ploii, însă brusc a apărut o lumină, şi eu am revenit în dimensiunea mea, convinsă fiind că a apărut o navetă spaţială. Această convingere a mea a durat doar câteva ore, până ce un nou episod avea să ma uimească şi de această dată ca de multe altele. În tabloul de acum mi-a apărut în faţa ochilor aceeaşi mulţime, aşezată aşa cum dispăruse, în mai multe cercuri, într-un loc unde nu distingeam foarte bine ce este, cu excepţia unor ziduri slab luminate de razele lunii, am tras imediat concluzia, şi care păreau să aibă o culoare roşiatică. Când oamenii năuci, au cerut permisiunea să-şi desprindă mâinile, am observat cu stupoare că aveau hainele uscate. Încet ei au început să se mişte, deşi nu-şi reveniseră din uimire. Yüklə 490,37 Kb. Dostları ilə paylaş:
|