AlternanţA

CAPITOLUL VІІ

Este foarte clar pentru mine, după ultimile vizionări că acele călatorii în mai multe zone ale globului, ale Domnului Iisus însoţit şi de o parte dintre apostoli sau discipoli, prin teleportare, au fost făcute cu scopul punerii temeliei religiei creştine. Fiind vorba de Fiul lui Dumnezeu, este sigur că ştia ce mers vor avea evenimentele şi în veacurile următoare precum şi faptul că „neamurile” erau toate acele popoare ce aveau să adopte această nouă ideologie specifică religiei creştine şi astfel lumea va înţelege şi va şti că El este Hristosul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Voi face o expunere destul de scurtă cu ceea ce, am vizionat de la întoarcerea din Pereea şi până în momentul Învierii, fără să mai reproduc din dialogurile existente din motive lesne de înţeles.

În ultima perioadă a călătoriilor prin Palestina fusese de foarte multe ori avertizat, de oameni care se bucurau de o poziţie socială destul de bună pentru acele vremuri, cu privire la faptul că reprezentanţii celor două facţiuni religioase, reuşiseră să-i determine pe romani să se preocupe mai îndeaproape de tot ceea ce El ar fi întreprins pe teritoriul Iudeei şi nu numai. Nu le-a fost greu să dea un caracter social-politic, tuturor acelor întruniri cu masele largi de oameni, unde Domnul ţinea numai predici legate doar de credinţa în Dumnezeu, nicidecum nu îndemna la nesupunere împotriva autorităţii romane, aşa cum susţineau acei lideri religioşi, acesta fiind şi motivul pentru care foarte mulţi dintre adepţii Săi, care îşi puseseră mari speranţe legate de eliberarea teritoriilor ocupate de romani, părăsiseră rândurile. Toţi aceştia vedeau în El eliberatorul lor, nicidecum pe Fiul lui Dumnezeu, minunile pe care le făcuse de-a lungul timpului îl poziţioneau ca lider, dar dorinţa lor era pentru unul militar, nicidecum pentru unul ce reprezenta autoritatea supremă, adică Dumnezeu, de care foarte mulţi erau complet străini.

Astfel, entuziasmul care existase cu ceva timp înainte se diminuase vizibil, iar în momentul în care a intrat în Ierusalim a scăzut aproape de tot.

Toate acele mase de oameni aşteptau o întrunire spectaculoasă la care Domnul Iisus să tune şi să fulgere împotriva ocupaţiei romane, ori în loc de asta, El a ţinut predici în templu, fiind destul de tulburat de atitudinea oamenilor, care oricum îi era cunoscută, dar probabil sperase până în ultimul moment într-o schimbare.

Nu a avut loc vreo răsturnare spectaculoasă sau vreo schimbare neaşteptată, mai mult decât atât, saducheii si fariseii au început să-i întindă capcane, cum mai făcuseră şi altădată, dar prin alţi reprezentanţi. Scopul lor nu era numai să-i atace prestigiul, întrebările puse ridicau probleme adevărate, dar erau făcute în special ca să-L pună în pericol. Este cunoscută din Evanghelii întrebarea cu dinarul de argint turnat la Lyon cu efigia împăratului Tiberiu, la care Domnul Iisus a răspuns, spre nedumerirea duşmanului: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”.

Atât politic cât şi religios, toate răspunsurile Sale, la astfel de întrebări erau inatacabile, ceea ce i-a determinat pe farisei, saduchei şi oamenii lui Irod să facă front comun pentru a găsi ceva de avea să-l încrimineze ca să poată fi arestat.

Şi în seara de luni, cât şi în cea de marţi, în timpul mesei pe care o serveau în casa uneia dintre rudele lui Set, le-a spus apropiaţilor că avea să fie respins de către poporul Său şi că acesta este cel mai dureros lucru ce i s-ar putea întâmpla. Dacă cărţile sfinte amintesc doar de cei doisprezece apostoli ca fiind cei ce l-ai însoţit tot timpul, din vizionările mele am tras altă concluzie.

Pe lângă Maica Sfântă şi Maria, apostolii cunoscuţi, precum şi surorile lui Lazăr, nedespărţiţi au fost si Set, Iuda Tadeu, Iacov, Ruth, Dan, Samuel, Salomeea, Isaac, Natanael despre care nu se scrie nimic. Mai mult, o parte dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi de către soldaţii lui Irod începând din ziua pe care noi o cunoaştem ca fiind „joia mare”, şi au fost eliberaţi câteva zile mai târziu după Înviere, acesta fiind motivul pentru care nu s-au aflat alături de El în timpul răstignirii. Atât Set cât şi Iuda Tadeu, Iacov, Iosif şi Isaac au fost cei ce-au încercat prin toate mijloacele să-L apere şi să împiedice acel act îngrozitor despre care le vorbise în mai multe rânduri.

În momentul în care îsi terminase predica în templu, un copil i-a anunţat că urmau să fie arestaţi într-un timp foarte scurt. Atunci Domnul Iisus împreună cu Sfânta Maria, Maria şi celelalte femei, precum şi cu apostolii amintiţi de Biblie, la insistenţele lui Iacov şi ale fratelui său Iuda Tadeu, au părăsit imediat locul respectiv şi s-au îndreptat în direcţia opusă templului, în oraşul superior, spre locuinţa unui prieten al lui Iacov, dar şi un adept al ideologiei Domnului Iisus. Culmea este că acea casă se afla foarte aproape de cea în care locuiau Ana şi Caiafa. În tot acest timp Iacov a început el însuşi să predice pentru a atrage soldaţii lui Irod, în ideea de a lăsa timp suficient Domnului şi celor ce-L însoţeau, pentru a se îndepărta cât mai mult de locul respectiv.

Mai mult decât atât, în momentul în care au dat năvală soldaţii şi-au întrebat –„Unde este nazarineanul?”, el a răspuns cu obrăznicie că-l au în faţa lor. Ori chiar dacă aceştia nu ştiau cum arată Mântuitorul, în rândurile fariseilor ce-i însoţeau existau şi câţiva care-i cunoşteau chipul. Aceştia imediat au reacţionat, acuzându-l pe Iacov că este mincinos. Astfel schimbul de replici s-a prelungit, devenind la un moment dat destul de aprins, ceea ce i-a determinat pe soldaţi să treacă la arestări. Cei incriminaţi s-au opus cu vehemenţă, fapt ce a dus la o atitudine şi mai brutală din partea celorlalţi, lovindu-i până i-au adus în stare de inconştienţă. Imediat după aceea au fost ridicaţi şi duşi în închisoarea din fortăreaţa Aritonia, unde în mai puţin de 24 de ore avea să fie dus şi Mântuitorul. În timp ce toate acestea se petreceau la templu, Domnul însoţit de toţi ceilalţi se îndreptau spre locuinţa lui Dimitrie, un grec prieten cu Iacov, dar în acelaşi timp şi cu Iosif din Arimateea care era în secret discipolul Domnului Iisus, dar care nu a avut curajul să se desprindă de viaţa cu regulile ei stricte ce veneau dintr-un izvor destul de alterat ca şi credinţă, chiar dacă se spunea că ar conţine învăţăturile lui Moise. Iosif era o persoană destul de bogată şi cu mare influenţă în interiorul conducerii religioase a fariseilor, dar din păcate n-a realizat ce pierduse prin faptul că nu a fost destul de puternic să recunoască adevăratele sale convingeri ideologice, decât după Înviere, când alături de Iacov şi Iuda Tadeu au pus bazele primei Biserici Creştine în Ierusalim. Casa grecului era destul de încăpătoare pentru a găzdui un număr de 21 de persoane, fiind construită cu un fel de demisol, astfel că partea de deasupra dădea impresie că este o casă cu etaj. Când au ajuns acolo chiar gazda i-a primit cu o oarecare îngrijorare, dându-le şi mai multe informaţii cu privire la faptul că se pregătea arestarea Mântuitorului. A urmat o masă ca toate cele tradiţionale din ajunul Paştelui, la care nu au participat doar cei 12, ci toată lumea. Însă înainte de masă, în timp ce femeile îşi făceau rugăciunile specifice acelei seri, într-o altă încăpere Domnul a dat un exemplu de smerenie bărbaţilor existenţi, schimbând rolul de învăţător cu acela de servitor, spălându-le picioarele lăsându-i pe toţi pe moment fără reacţii.

După aceea când au intrat şi femeile şi s-au aşezat la masă, a continuat să le vorbească despre ce se va întâmpla în orele următoare, cum va fi trădat, cum vor fugi aproape toţi şi-L vor lăsa singur, ce se va întâmpla după aceea. Dacă până acum această masă, cu excepţia numărului de persoane este descrisă în linii mari şi de Evanghelii, esenţialul nu se găseşte în niciuna dintre ele, şi omite faptul că în acele momente le-a explicat celor prezenţi legătura de iubire atât de puternică între El şi Maria, ce avea la bază doar componenta spirituală şi nicidecum vreo legătură trupească, pentru că acest lucru nu este posibil între două spirite atât de evoluate, iar gestul anterior mesei fusese şi o dovadă de iubire la adresa lor. Şi din nou a revenit asupra sentimentului de gelozie pe care o parte dintre ei îl nutreau atât faţă de relaţia cu Maria, cât şi cu Ioan, Set, Iacov şi Iuda Tadeu. De asemenea le-a explicat ce rol important va avea Mama Sa în Biserica Creştină şi-n evoluţia omenirii la modul general. S-a adus în discuţie şi importanţa spiritului după moarte, iar după aceea s-au hotărât să plece într-un loc considerat mai sigur, dincolo de Valea Chedron, pe colina Ghetsmani, dar nu înainte de a le expune în ce situaţie se găseau ceilalţi prieteni ai lor aflaţi în închisoare.

După ce le-a explicat ce se întâmplase la templu după plecarea lor (ca şi cum ar fi fost acolo aşa multe amănunte cunoştea) cei prezenţi abia dacă mai puteau articula vreun cuvânt. Au găsit însă puterea să facă câteva promisiuni cum ar fi aceea: – „Noi nu te vom părăsi niciodată învăţă­torule” şi pe care cu câteva excepţii toţi o încălcaseră.

A urmat după aceea deplasarea, trădarea, arestarea, simulacrul numit judecată, răstignirea, moartea şi Învierea, despre care am scris anterior.

Nici cărţile sfinte nu au aprofundat aceste capitole, aşă că nici eu nu am puterea să scriu despre asta. Cert este că pe drumul Golgotei nu a fost însoţit decât de către Maica Sfântă, Maria, Ioan pe care Sfânta Maria l-a luat mai mult cu forţa, deoarece a încercat şi el să fugă alături de toţi ceilalţi în momentul arestării. Faptul că l-au părăsit în momentele cele mai grele, avea să-i coste pe toţi acei apostoli destul de mult. Fiecare dintre ei a avut parte de o moarte la fel de năprasnică precum a Lui, excepţie făcând faptul că El s-a jertfit pentru noi, iar ei pentru ce a adus El: Creştinismul!

Demn de notat este şi faptul că Sfânta Maria a avut o putere imensă de la Dumnezeu Tatăl, de a putut rezista la tot ce s-a întâmplat în acea zi. Ori numai o forţă divină te putea ţine pe picioare şi în toate minţile ca să poţi trece prin aşa ceva şi nu întâmplător fusese aleasă. Deşi Fiul Său îi spusese ce se va întâmpla a continuat să spere până în ultimul moment că Tatăl Ceresc nu-şi va sacrifica Fiul de dragul omenirii, că această omenire se va trezi în ultima clipă şi va alege ce trebuie.

Omenirea nu numai că nu s-a trezit, a privit satisfăcută la un act de nedreptate, făcut cu scopul rămânerii într-o veşnică întunecime. Oare nu ea, această omenire, prin gestul său avea să instaleze iadul pe Pământ pentru un întreg Ciclu Planetar?!

Dacă alternativa cea bună ar fi fost cea aleasă are cineva habar în ce stadiu de evolutie ne-am fi aflat noi în acest moment?!

De ce de fiecare dată când ni se oferă posibilitatea să facem o alegere, noi oamenii optăm pentru variantele cele mai putin bune?! S-a gândit oare cineva că dacă acest final de Ciclu Planetar nu ar fi coincis cu cel de Ciclu Cosmic, noi am fi fost puşi iarăşi în postura de a alege şi ar fi fost vai şi amar de această planetă, cine mai ştie pe ce vibraţie inferioară am fi aruncat-o pentru încă 2000 de ani?!

Norocul ei dar şi al nostru că nu ne mai dă nimeni niciun fel de alternativă, totul se va produce aşa cum este stabilit de Tatăl Ceresc, pentru crearea unui echilibru cosmic de aproximativ 26000 de ani.

Puţini sunt cei ce ştiu că Terra ar fi avut şansa să aibă importanţa planetei V, dacă locuitorii ei ar fi făcut alegerea bună acum două milenii.

Pentru potenţialul ei energetic, ea a fost propusă pentru a fi aleasă ca planetă de Piramidă de mai multe ori în decursul sutelor de mii de ani, iar în acest scop a fost populată cu spirite din civilizaţii superioare, dar care au decăzut la scurt timp după ce au fost trimise.

Dar să revin la ce s-a întâmplat la Ierusalim în acele zile cumplite.

Zecile de mii de oameni care îl însoţiseră prin Galileea, Iudeea, Pereea etc, unde se găseau oare când s-a propus soiul acela de târg de către Pilat? Răspunsul este simplu, cea mai mare parte dintre ei îl văzuseră nu ca pe Fiul lui Dumnezeu, cum fusese numit în Samaria, ci ca pe un brav conducător, militar sau nu, ce avea să răzbune tot ceea ce romanii săvârşiseră de zeci sau sute de ani, împotriva populaţiei palesteniene.

Chiar dacă Domnul Iisus propovăduia pacea, iar ideologia Sa se baza fundamental pe iubire, ei credeau c­ă îşi va folosi puterile miraculoase pentru a elibera ţara de romani. Şi cum aceste puteri existau fără urmă de echivoc, fiind folosite de nenumărate ori în folosul chiar al lor, al oamenilor, succesul era garantat. Din punctul lor de vedere, la câte miracole făcuse, iar o mare parte din lume fusese martoră, alungarea romanilor din Palestina era floare la ureche. Lucrul acesta îl considerase şi Iuda Iscarioteanul care nu pentru „punga de arginţi” îl tradase ci pentru alte interese.

Acest Iuda era un evreu frumuşel şi foarte isteţ, ce provenea dintr-o familie înstărită. Ţelul său era unul singur; să vadă Iudeea eliberată de sub ocupaţia romană. Când a auzit de minunile săvârşite de un „evreu din Galileea” imediat şi-a dorit să-l cunoască. În Betania se vorbea mult despre El, aşa că nu i-a fost greu să afle amănunte legate de călătoriile ce urma să le facă. Auzind că va veni chiar în locul său natal, acesta aştepta momentul cu sufletul la gură, făcându-şi mari speranţe cu privire la această întâlnire. Şi cum ocazia s-a ivit mai repede decât se aştepta, după învierea lui Lazăr, care era oarecum prieten cu el, nu i-a fost prea greu să se integreze în grup. Fiind foarte bine iniţiat în problemele contabiliceşti, cunoscând şi trei limbi străine ca să nu mai vorbim de matematică, astronomie, fizică şi filosofie, Iuda a devenit foarte curând un fel de trezorier al grupului, în locul Mariei, care era mult prea ocupată cu vindecările ca să se mai poată îngriji şi de partea financiară. El făcea parte dintr-o mişcare secretă cu caracter militar care spera într-o răsturnare de regim, ce mai apoi putea aduce şi la înlăturarea ocupaţiei romane. Însă pentru acest act, ar fi avut nevoie de un lider, ce putea convinge masele şi mai apoi influenţa în direcţia dorită. Ori nici că se putea să apară cineva mai potrivit decât Domnul Iisus.

Însă nu i-a vorbit despre acest plan decât foarte târziu, când de fapt Domnul deschisese discuţia. În termenii cei mai prietenoşi din lume, Mântuitorul i-a explicat că nu este El cel potrivit pentru asta, mai mult decât atât, ocupaţia romană va mai dura foarte mult şi că în jurul anului 70, un împărat roman îşi va trimite o armată puternică ce va incendia Ierusalimul, va distruge templu şi va omorî foarte mulţi oameni, după care a adăugat că numele împăratului va fi Vespasian. La auzul acestor vorbe Iuda a rămas profund impresionat şi a părut că înţelege esenţa lor, însă ceva din interiorul său nu lăsa loc de linişte.

Domnul îl admira atât pentru isteţimea sa, cât şi pentru sentimentul de patriotism ce se pare că chiar îl avea.

Pe măsură ce călătoreau prin Iudeea şi se apropiau de Ierusalim, Iuda chiar insista să facă Paştele în acel oraş, asigurându-i că acolo o parte dintre prietenii săi au reuşit să determine mulţi oameni să devină adepţii ideologiei, însă aceştia aveau nevoie de prezenţa Sa.

Dacă n-ar fi să ştiu că totul trebuia să se întâmple într-o direcţie sau alta, aş fi tentată să cred că Iuda Iscarioteanul a pus la cale drumul la Ierusalim în acele zile. Însă chiar dacă totul era prestabilit din altă Sferă şi el a avut o mare influenţă legat de predicile ce urmau a avea loc în săptămâna dinaintea sărbătorilor de Paşte.

El nu a minţit atunci când a spus că foarte mulţi oameni îi asteptau în Ierusalim, pentru că aşa era, însă acele mulţimi ce aveau să-L întâmpine cu flori şi ramuri de măslini reprezentau acea mişcare care aştepta liderul ce avea să schimbe totul ca ei să se poată bucura de libertate şi demnitate, ca orice fiinţă umană ce venea pe lume şi se stingea cu acelaşi deziderat, cu atât mai mult cu cât se spunea că este Mesia. Ori în accepţiunea lor, cel ce avea să fie Mesia, trebuia să împlinească speranţele lor de veacuri legate de ocupaţia romană şi mai puţin de cea religioasă, care oricum nu se bucura de o delimitare exactă.

Iuda a sperat că odată ajunşi la Ierusalim şi văzând mulţimile entuziasmate Domnul Iisus va ţine discursuri pe măsura aşteptărilor, adică împotriva regimului şi a ocupanţilor, nicidecum predici bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Sigur nu le excludea nici pe acestea spre finalul discursurilor sau la început, ca să pară că totul este din voinţa Divină, exercitată prin trimisul Iisus. Totul era foarte bine regizat, dacă nu ar fi fost vorba şi de nişte mase de oameni care în anumite momente, foarte greu pot fi controlate. După primele predici, Iuda a insistat pe lângă Domnul Iisus prezentându-i tabloul în cazul în care va accepta, ba mai mult i-a adus la cunoştinţă şi faptul că dacă va refuza în continuare, acea mulţime care-L ovaţionase şi-i adusese mii de osanale l-ar putea părăsi în vederea căutării unui alt lider. După ce l-a ascultat, Mântuitorul i-a spus că deja există un astfel de om şi că foarte curând li se va împlini dorinţa. După ce au mai vorbit puţin, Iuda a părăsit locul acela destul de nervos şi în acelaşi timp cu faţa plină de uimire, probabil urmare a acelei discuţii despre care nimeni de aici n-a ştiut şi nu va şti vreodată ce conţinut a avut. După aceea sau chiar în acel moment Iuda a luat hotărârea să-l predea într-un fel autorităţii romane sau soldaţilor lui Irod, sfătuindu-se cu liderii religioşi fie din răzbunare, fie că-şi făcuse un plan bine pus la punct, cu intenţia să-L sperie, ca mai apoi Domnul să accepte propunerea sa asigurându-l de sprijinul masiv al populaţiei ce se găsea într-o vădită euforie.

Indiferent ce considerente au stat la baza acelei hotărâri, gestul făcut nu se poate numi decât trădare, iar dacă cel trădat ar fi fost un simplu pământean, atunci ordinea terestră ar fi acţionat prin legile ei, dar când Acela este Fiul lui Dumnezeu, atunci trădătorul se află sub jurisdicţia Divină unde legile cosmice odată încălcate atrag pedepse ce nu­-si au corespondent pe Pământ. Din ce motive nu s-a scris nici de această dată adevărul n-am să înţeleg, poate pentru faptul că dacă s-ar fi ştiut, cine ştie ce interpretare alambicată s-ar fi dat refuzului Domnului Iisus de a deveni liderul unei răzmeriţe şi totodată un erou naţional cum era considerat Saduc, şi mai târziu Iuda Galileanul, iar inepţiile care s-au spus şi se spun şi în acest moment la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale, de-alungul atâtor ani, ar fi umplut paginile cărţilor de istorie din şcolile evreieşti, descriindu-l probabil pe Fiul lui Dumnezeu ca pe un trădător de neam sau cine ştie ce alte enormităţi ar fi putut fi debitate.

Dar şi Iuda în nemernicia lui şi cu minţile întunecate de nişte ambiţii mai degrabă personale decât patriotice, sigur nu s-a îndoit de natura divină a Domnului Iisus, mai ales c-a fost martorul multor minuni neconsemnate de cărţile sfinte, însoţindu-L de câteva ori în acele călatorii în anumite locuri de pe planetă, prin teleportare. Ba mai mult, el, Maria şi Set erau cei ce cunoşteau foarte multe amănunte cu privire la civilizaţiile extraterestre mult evoluate în raport cu omul de pe Terra, informaţii pe care le aveau tot de la Domnul Iisus.

În Evanghelii se spune că Iuda s-a spânzurat cuprins de remuşcări, imaginile pe care le-am vizionat eu şi din care făcea şi el parte s-au oprit la momentul în care era prins într-o discuţie cu Domnul, a plecat şi a mai apărut alături de o mulţime imensă cărora le explica ceva, iar lângă el mai apăreau încă patru bărbaţi ce păreau a se bucura de mare stimă în rândul celor mulţi. Dacă a facut gestul de a-şi lua zilele determinat de faptul că a realizat ce catastrofă a produs, condamnându-L pe Fiul lui Dumnezeu la moarte şi aruncarea planetei într-o zonă de întuneric, printr-un gest cu adevărat necugetat, tot ar fi ceva, dar dacă a făcut-o din alte considerente, cum ar fi, dezamăgirea celor ce-şi puseseră toate speranţele în el, cum că le va da un lider de natură divină, cu veleităţi militare, ar fi foarte grav, asta ar putea arăta cât de supuşi ispitelor sunt oamenii cu o inteligenţă ridicată şi cât de dispuşi sunt să pice în ele, datorită ambiţiilor, adică orgoliului şi trufiei.

De-a lungul istoriei avem foarte multe exemple de acest gen, cu multe personalităţi ce au avut parte de o linie de destin strălucită, iar în momentul în care au apărut primele ispite s-au abătut de la ea. Ori singurii care se pot abate de la destin sunt spiritele superioare trimise pe Pământ cu un rol anume şi care au o linie de destin cu adevărat specială. Este exemplul lui Alexandru Macedon, Darius, Constantin cel Mare, Teodora etc. Toţi aceştia au reprezentat spirite bine poziţionate în ierarhiile cosmice, dar care au căzut în primele ispite. Singurul care a reuşit să îndrepte în ultimul moment situaţia a fost împaratul Constantin, şi asta pentru că alături de el s-a găsit un alt spirit superior, ce a reuşit să-l ţină la linia de plutire şi anume, mama sa, Elena.

Dar intenţia mea nu este să-i fac vreun fel de proces lui Iuda Iscarioteanul, Dumnezeu este Cel ce ştie ce trebuia făcut, eu am datoria să prezint anumite fapte şi evenimente din cele două epoci, ce n-au fost cunoscute până acum, sau poate doar într-o mai mică măsură.

Am să revin acum la ce a însemnat Maria din Magdala pentru Creştinism şi pentru Domnul Iisus aici pe Pământ.

Am scris că Maria a fost primul pământean care atunci când L-a văzut a ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, şi chiar a folosit acea formulă de adresare, iar din acel moment s-a aflat în permanenţă alaturi de El, cheltuindu-şi o parte din avere pentru deplasările în Palestina, precum şi pentru ajutorarea celor săraci, pentru hrană şi îmbrăcăminte, cât şi pentru scrierea unor broşuri în limba latină cu o parte din învăţăturile Mântuitorului, două dintre ele găsindu-se şi astăzi la Vatican.

De asemenea în toată acea perioadă şi Maica Sfântă s-a aflat alături de ei având un rol important în toate acele evenimente în care protagonist era Fiul Său.

Maria din Magdala a fost apostolul care L-a iubit cel mai mult şi necondiţionat. Ea a fost cea care în timpul procesiunii de pe Golgota, a rugat un ofiţer roman să o răstignească pe ea în locul Lui, pentru că astfel asistenţa ar fi mult mai entuziasmată, ceea ce ar fi însemnat deliciul unora dintre soldaţii romani, consideraţi extrem de cruzi, atunci când se făceau crucificări şi luau parte la ele însetaţi de sânge, batjocorindu-l pe cel crucificat până la ultima suflare, fără vreo urmă de milă sau de remuşcare, mai ales atunci când era vorba de evrei ce nu se supuneau autorităţii romane. Însă şi asa romanul după ce a ascultat-o a împins-o, aceasta prăbuşindu-se pe caldarâm.

În acel moment un copil, acelaşi care-i avertizase în casa lui Dimitrie, cu privire la patrulele ce umblau pentru a-L prinde şi aresta pe Mântuitor, a ajutat-o să se ridice şi a încercat să-l mituiască pe roman oferindu-o o monedă ce o ţinea strâns în mâna murdară, pentru a o salva pe ea, văzând scena, sau tot pentru libertatea Domnului, pe care mintea sa curată de copil, considera că o poate obţine cu preţul unei monede. S-au scuturat şi au plecat amândoi mai departe, Maria fiind vădit impresionată de gestul micuţului. Au urmat şi alte tentative de a obţine libertatea Omului şi Dumnezeului pe care ea îl iubea mai mult decât propria viaţă, dar toate au eşuat încă din start. La un anumit moment Fecioara Maria a sfatuit-o să înceteze, în ideea că ceea ce trebuia să se întâmple tot se va întâmpla.

Având în vedere că la masa din seara de joi, Domnul îi avertizase pe toţi să nu-şi folosească puterile ce le dăruise chiar El, pentru că alegerea omenirii era literă de lege, nu s-a încercat nimic paranormal, însă în acel moment niciunul dintre ei, nici chiar ea, nu evaluaseră corect dimensiunile evenimentelor ce aveau să urmeze, drept pentru care în toiul acestora se treziseră singure, doar cu un singur bărbat lângă ele, şi acela mai mult un copil care la rândul lui, când plângea de frică, când de mila pentru ceea ce i se întâmpla Învăţătorului său, cum obişnuia să-i spună Apostolul Ioan.

Ceilalţi fuseseră atât de înspăimântaţi când au văzut că Învăţătorul lor fusese arestat fără să opună rezistenţă încât se împrăştiaseră precum potârnichile, iar o parte dintre ei erau deja arestaţi şi ei.