AlternanţA

Această formă prin care se putea avea o evidenţă clară a supuşilor, se practica periodic, deoarece ocupanţii doreau să ştie exact pe ce impozite şi dări se pot baza. Aşa a luat naştere dorinţa acelei grupări de a boicota demersurile Romei în acest sens, ceea ce a determinat o aderare rapidă şi în număr mare a oamenilor ale căror interese religioase şi nu numai, considerau că nu sunt reprezentate de niciuna dintre celelalte grupări.

Cei mai mulţi dintre aceştia erau bărbaţi tineri care îşi întemeiaseră o familie sau erau pe cale de a o face.

Fraţii Iacov şi Iuda Tadeu, la un moment dat au aderat şi ei la o astfel de mişcare care lua tot mai multă amploare de la o zi la alta. În ciuda preocupărilor zilnice, găseau suficient timp pentru a participa la întrunirile acelei mişcări, ce începuseră să se desfăşoare în locuri secrete, deoarece se pare că intraseră în atenţia soldaţilor romani. Curând mişcarea s-a extins dincolo de graniţele Galileei, în Idumeea, Samaria şi Iudeea. La o astfel de întrunire l-au cunoscut cei doi pe Set, care nu era numai simpatizant al mişcării, ci devenise deja membru. Însă, dincolo de doctrina lor filozofică ce te îndemna să crezi în mod fundamental în învierea morţilor şi în viaţa de apoi, de faptul că omul, conform lor, e înconjurat de îngeri şi demoni cu puteri supranaturale care se înfruntă pentru destinul fiecărei fiinţe omeneşti, decizia finală de a urma sau nu Legea lui Dumnezeu era o problemă de liber arbitru. Drept pentru care adepţii începuseră să fie îndemnaţi la revoltă împotriva ocupaţiei romane.

Cei trei tineri erau destul de paşnici şi cu suflete mult prea curate pentru a li se deschide dorinţa unui comportament revoluţionar, drept pentru care au părăsit rapid această mişcare, nereprezentând nici pe departe ceea ce căutau. Partea cea bună a ceea ce se întâmplase a constat în faptul că au legat o serioasă prietenie cu Set, cu care au început şi o colaborare negustorească, atât cu el, cât şi cu familia lui.

Aşa cum ştim, cei doi fraţi Iacov şi Iuda Tadeu erau fiii din prima căsătorie a Sfântului Iosif, ei locuiau foarte aproape de tatăl lor, şi deci şi de Domnul Iisus.

Din flash-urile pe care le-am avut şi cu ajutorul Mesagerilor, am tras concluzia că foarte mult timp ei s-au găsit în imediata Sa apropiere. Tot prin intermediul lor şi Set s-a apropiat de Domnul.

Dacă aş fi descris cu lux de amănunte toate imaginile ce conţineau informaţii despre ei trei, probabil mi-ar fi trebuit sute de pagini, motiv pentru care am făcut această scurtă descriere din care să reiasă ideile principale cu privire la acele întâmplări.

Aşadar, înainte ca Domnul Iisus să-şi înceapă misiunea ca Fiu al lui Dumnezeu, avea o prietenie strânsă cu cei trei, care de altfel L-au şi însoţit în toate călătoriile Sale în ţinuturile palestiniene.

Toate învăţăturile Domnului veneau într-o concordanţă deplină cu convingerile lor religioase, sociale, politice, ceea ce i-a determinat să conştientizeze că aceasta este Calea pe care o căutaseră.

Nerăbdarea mea de a avea cât mai rapid şi alte episoade care să-l înfăţişeze pe Fiul lui Dumnezeu era fără margini. Astfel că într-o seară când mă aflam la masă au apărut imaginile. Domnul alături de foarte mulţi bărbaţi, dar şi femei, le spunea o predică, iar pentru prima dată în dreapta Lui a apărut o prezenţa feminină neobişnuită, iar în stânga nu era altcineva decât Maria (adică Miriam).

În ciuda faptului că în toate picturile bizantine Maica Domnului era rerezentată ca o figură feminină deloc frumoasă, ce aveam să văd eu acum mă lăsase cu gura căscată. Dacă prezenţa din stânga îmi devenise obişnuită, cea din dreapta, pe lângă faptul că era uluitor de frumoasă, emana ceva ce numai cineva din Sfera Cerească Superioară putea emana, ceva ce cu siguranţă niciun pământean n-ar putea descrie. Concluzia era clară: era Maica Sfântă. Acest tablou m-a făcut să fiu atât de uimită încât n-am rămas decât cu imaginile, nimic din ce se spunea acolo n-am recepţionat.

Deşi s-a întâmplat în timpul mesei, eu n-am mai mâncat nimic, am mers în dormitor şi m-am săturat de plâns. Era un plâns amestecat, şi de fericire, şi de tristeţe. Bănuiesc că se înţelege de unde venea fericirea, datoare mă văd doar de a explica tristeţea.

La începuturi nu se spunea nimic despre înfăţişarea fizică a Domnului Iisus, iar despre a Sfintei Fecioare, – că nu era frumoasă. Cum religia evreiască interzicea reprezentarea corpului omenesc prin sculptură sau pictură, nu s-a transmis niciun fel de portret al Domnului Iisus sau al Maicii Sale, făcute în acea epocă. Primele descrieri ca înfăţişare apar abia la începutul secolului ІІІ când Părinţii Bisericii au spus despre Domnul că nu era frumos, susţinând chiar că era urât, cât şi despre Maica Sfântă la fel. Când au făcut aceste afirmaţii s-or fi bazat oare pe unele proorociri cum ar fi cea făcută de Isaia (53:2), „nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici înfăţişare ca să ne fie drag”, sau de unde să fi tras aceste concluzii?!

Eu nu mai văzusem ceva atât de frumos ca înfăţişare umană, cum erau Ei doi. Ce păcat că nu m-am născut cu veleităţi artistice să pot transmite pe hârtie ceea ce văzusem, desenând sau pictând, astfel ca lumea să aibă o reprezentare corectă privind natura umană a Fiului lui Dumnezeu ca înfăţişare, şi una la fel privind înfăţişarea Maicii Sale. Poate oare să-mi explice cineva de ce este o diferenţă enormă între ceea ce a existat cu adevărat şi ceea ce a vrut să pară că a existat?! Sunt sigură ca nu!

Din acel moment au urmat atât de multe episoade de genul acesta, încât cred că oricui i-ar fi fost imposibil să le numere. Din toate sau aproape toate făceau parte: Domnul, Maica Sfântă, Maria, Iacov, Iuda Tadeu, Set şi uneori Iosif, vărul Mariei. Evenimentele se petreceau la câteva săptămâni după Botez, când Domnul Iisus îşi începuse misiunea ca Fiu al lui Dumnezeu şi chema la El primii discipoli. Conform Evangheliei primul discipol nu este numit, iar al doilea ar fi Andrei.

Din ceea ce eu văzusem era foarte clar că primul discipol era Maria din Magdala. Ea a fost primul pământean care a îngenuncheat şi s-a închinat în faţa Domnului Iisus, afirmând că este Fiul lui Dumnezeu. Au urmat după aceea cei doi fraţi, Set, Iosif, Andrei şi Simon, fratele său cel ce avea să devină mai târziu Sfântul Petru, şi mulţi alţii despre care nu se pomeneşte nicăieri în scrierile religioase cunoscute.

Până în acel moment Domnul schimbase două nume: pe cel al lui Miriam şi pe cel al lui Simon, ceea ce în tradiţia evreiască însemna că dacă cineva primea un nume nou fusese ales pentru o misiune divină. Exemplele cele mai concludente fiind cele ale lui Abram în Avraam şi Iacov în Israel.

Însoţit de o parte dintre discipoli, Domnul Iisus ţinea predici în sinagogile din Galileea care deveniseră neîncăpătoare din cauza mulţimilor însetate de „Cuvântul lui Dumnezeu”.

Au urmat o serie întreagă de episoade ce se repetau şi aveau ca şi conţinut tot felul de întruniri şi în afara sinagogilor. Astfel, într-un tablou apar toţi cei cunoscuţi, într-un fel de poiană, unde câţiva tineri, doi băieţi şi două fete cântau ca un fel de orchestră din nişte instrumente pe care eu nu le puteam identifica cu siguranţă. Cele din care cântau fetele păreau a fi un flaut şi o harpă (într-o formă veche), iar celelalte, ceva rotund şi mic ce părea o tobă şi de asemenea un instrument mic cu coarde ce se numea psalterion, cel puţin asta a fost concluzia pe care am tras-o în momentul în care băiatul care-l folosea, la sfârşitul acelei „reprezentaţii”, a strigat către cineva: – „Uri, ţine psalterionul!”

Era o imagine plină de bucurie, toţi aveau feţele pline de Lumină, iar pe ele se citea foarte multă iubire.

După aceea am rămas mult timp cu urechile pline de sunetul acelei muzici neobişnuite, dar care transmitea ceva ce nu puteam foarte bine desluşi. Câteva ore mai târziu, avea să mi se întâmple ceva şi mai nou pentru mine. În timpul unui flash brusc de la evenimentele acelei epoci am sărit la ceva, ce foarte bine îl puteam poziţiona ca timp, vremurilor noastre.

Într-un loc care semăna foarte mult cu oraşele arabe, mii de oameni revoltaţi strigau lozinci (de această dată nu înţelegeam ce spun), la adresa cuiva.

Cum nu ştiam despre ce este vorba m-am gândit c-ar putea fi ceva cu trimitere în viitor, şi era un fel de avertizare cu privire la nişte evenimente sociale ce puteau avea ecou fie la nivel de ţinut geografic, fie la nivel mondial.

După asta, timp de patru zile nu s-a mai întâmplat nimic, iar eu începusem să mă îngrijorez. Însă în a patra zi, de fapt noaptea, a urmat o întâlnire cu Mesagerii. Nu am să redau dialogul, deoarece nu mi s-a permis, dar vă pot spune că avea legătura cu injecţia din Tirol şi cu o excursie în scopul unui pelerinaj în ţară. Ceea ce m-a uimit şi m-a întristat însă, a fost faptul că în finalul întâlnirii m-au atenţionat într-un mod aproape coercitiv, să nu mai fac demonstraţii, neprecizând la ce anume făceau referire.

Am fost foarte tristă în zilele următoare şi am făcut eforturi majore pentru a-mi da seama unde greşisem. Într-un final mi-am amintit că ajutasem pe cineva în timpul unei licitaţii, fortând puţin (sau mai mult) nota. Atunci am hotărât să-i ajut pe oameni doar atunci când sunt nedreptăţiţi; nu sunt în competiţie cu cineva; nu obţin foloase materiale în detrimentul altcuiva; nu-şi însuşesc ceea ce nu trebuie să le aparţină; îmi cer ajutorul cu sinceritate conştientizând că nu de la mine vine, ci doar prin mine; au probleme de sănătate.

Episoadele pline de imagini interesante au început din nou să apară. Primul dintre ele s-a petrecut în timpul nopţii, când eu, deşi dormisem foarte puţin, m-am trezit pur şi simplu cu convingerea că va apărea ceva.

În primul dintre tablouri a apărut Domnul Iisus, Sfânta Maria, Maria, Iacov şi fratele său Iuda, Set, Petru, Iosif, Andrei, Iacov şi fratele său Ioan ( fiii lui Zebedeu), şi alte personaje a căror identitate nu o ştiam încă.

De regulă după mai multe episoade mă puteam deprinde cu numele lor, figurile însă, mi se întipăreau adânc în memorie, probabil aşa trebuia să fie.

Din dialogurile lor am tras concluzia că se aflau undeva lângă locuinţa lui Petru, în Capernaum. Toţi erau uimiţi de nişte vindecări făcute de Mântuitor în rândul populaţiei din acea localitate, în majoritate evreiască. Într-o perioadă în care existau foarte multe boli grave ce măcinau oamenii şi foarte puţine remedii în acest sens, cum puteai califica acele vindecări extraordinare, decât Minuni ale lui Dumnezeu?!

Referire la o parte dintre aceste Minuni, fac Cărţile Sfinte, eu voi transmite oamenilor ceea ce ele nu cuprind, adică informaţii pe care le obţin prin surse neobişnuite. Am simţit nevoia să fac din nou această precizare pentru a nu se crede că în „nebunia mea”, mi-am permis să fac eu modificări în ceva ce datează de aproximativ 2000 de ani. Eu vin doar cu nişte informaţii care vor întări rolul Fiului lui Dumnezeu în acea epocă, aici pe Pământ şi nu numai. Faptele sale au fost atât de numeroase încât probabil că niciodată nu se vor cunoaşte în totalitate, de aceea probabil că Cineva a hotărât ca acum, la sfârşit de Ciclu Cosmic, prin canale de genul meu şi al altora ca mine, să transmită o parte dintre acele informaţii necunoscute, tuturor acelora care trebuie să le cunoască.

Aşadar în tabloul de la Capernaum unde se găsea Mântuitorul cu discipolii Săi mai apărea ceva. Era vorba de o ceaţă extrem de densă ce aproape făcea imposibilă respiraţia, însoţită de un val de frig rece, neobişnuit pentru clima acelei zone geografice şi mai ales pentru anotimpul respectiv. Unele boli ale căror etiologii erau necunoscute, se presupunea că au fost generate tocmai de aceste condiţii atmosferice. Domnul vindeca toată ziua ne mai putând ţine predicile regulat, din pricina acestui motiv, lucru care-i nemulţumea pe cei ce aşteptau cu respiraţia tăiată să audă din gura acestui excepţional orator, nimeni altul decât „Fiul lui Dumnezeu”, cuvântul Domnului.

În timp ce discipolii îşi manifestau admiraţia cu privire la vindecările miraculoase, se mai şi tânguiau vis-a-vis de ce s-ar putea întâmpla din cauza ceţei aceleia ce se pare că provoca o boală nouă, respiraţie grea până aproape de sufocare, însoţită de febră, vărsături şi uneori diaree.

După ce i-a ascultat, Domnul Iisus a făcut doi paşi spre mijlocul lor şi le-a spus:

• 
  „Ce se întâmplă la sfârşitul lui Sivan, nu a mai fost!”
  

Atunci Petru a continuat:

• 
  „Nu a mai fost şi apare doar noaptea, ziua când este soare nu mai e nimic!”
  
• 
  „Aşa este!”, a spus din nou Mântuitorul, după care s-a aşternut o perioadă de tăcere.
  

Într-un târziu, se aude glasul lui Set:

• 
  „Spre miezul nopţii aerul nu se mai poate respira, dacă ţine aşa, ce vom face?”
  

Din nou s-a aşternut tăcerea, care s-a prelungit foarte mult. Nimeni nu mai scotea niciun sunet. Nu ştiu cât a durat în „timpul lor”, dar în timpul nostru mi s-a părut o veşnicie. Priveam de această dată o imagine de gen „stop cadru”, şi atât. Ce însă am observat la un moment dat, a fost faptul că toţi aveau ochii închişi. Brusc tabloul s-a luminat şi un soare imens şi strălucitor se vedea pe cer ca şi cum ar intra în zenit. Toată lumea a deschis ochii convinsă că s-a făcut ziuă. Singurul, mut de uimire, era Iuda Tadeu, care a şi exclamat:

• 
  „Ai făcut din noapte zi, Doamne!”
  
• 
  „Ştii ce ai spus?”, îl întreabă Domnul Iisus.
  
• 
  „Da, Doamne, numai Dumnezeu putea face asta!”
  

Un zâmbet blând a apărut pe faţa Sa, iar în clipa următoare l-a mângâiat pe cap pe Iuda Tadeu, în semn de bucurie fiindcă înţelesese pentru totdeauna cine este El. Deşi ştia de mult timp Adevărul, mai existau momente de îndoială în ceea ce privea natura divină a băiatului ce crescuse în casa tatălui său Iosif. Ceilalţi muţi de uimire nu mai articulau niciun cuvânt. Într-un târziu, Petru a întrebat:

• 
  „Şi nu se mai face noapte?”
  
• 
  „Ba da, peste trei ceasuri, până atunci ceaţa va dispărea definitv!” a răspuns Domnul Iisus.
  

Imaginile au început să se deruleze cu rapiditate, în cadrul lor însă apăreau figuri noi ce arătau o lume trezită la viaţă, parcă dintr-o eternă amorţire.

Am revenit în dimensiunea mea şi nu-mi venea să cred că vizualizasem un asemenea tablou, dar nefiind prima oară când rămăsesem eu surprinsă de uimire, am început să-mi notez în jurnal ce văzusem şi mai ales dialogul, cu speranţa că vor mai urma şi alte imagini legate de acele momente.

Am terminat de scris şi am început să plâng cu zgomote. Era un plâns ce amesteca bucurie, tristeţe, singurătate şi un dor incomensurabil de o lume pe care m-am încăpăţânat să vreau s-o întâlnesc aici, iar acum o caut.

Au mai fost în ziua următoare şi alte episoade legate de cel dinainte, însă esenţa era aceeaşi.

Aşa cum am mai spus, nu redau decât o mică parte din dialoguri, cele pe care sunt sigură că le reproduc cu maximă acurateţe, nefiind vorba despre o conversaţie oarecare, între persoane obişnuite sau mai bine zis între oameni. În rest încerc să fac o sinteză a informaţiilor şi să aştern pe hârtie tot ceea ce este de interes pentru „cei ce trebuie să înţeleagă”.

Din imaginile noi ce se legau de acel episod eu am tras următoarea concluzie, cu precizarea că ea îmi aparţine exclusiv mie.

În urma erupţiei unor vulcani „la Nord de Cirena”, norul de cenuşă vulcanică fusese adus de un vânt ce bătea din acea direcţie, dar era ceva neobişnuit deoarece vântul era numit Siroco şi bătea în luna Tişri (octombrie), adică toamna, nicidecum în luna de atunci Sivan (iunie). Era o ipoteză a lor (Set si Iacov) pe care eu am încercat s-o adaptez zilelor noastre. Norul se aşezase de ceva timp deasupra unor teritorii palestiniene şi se pare că încărcătura sa chimică generase mai multe boli ale aparatului respirator cât şi ale celui digestiv, ce puteau duce la moartea bolnavilor. Domnul Iisus vindeca zilnic tot felul de oameni, dar se pare că timpul nu-i permitea să-i vadă pe toţi, drept pentru care printr-un gest Dumnezeiesc a hotărât să elimine cauza. Astfel că în acea noapte, prin aducerea soarelui timp de trei ore, a creat un fenomen ce a disipat ceaţa. Dacă ar fi determinat o formă de vânt, atunci norul s-ar fi îndreptat spre alte ţinuturi şi ar fi produs moartea multor oameni nevinovaţi. Ce s-a întâmplat în timpul celor trei ore, nu am cum să ştiu, cert este că din episoadele următoare reieşea că a dispărut definitv ceaţa, iar oamenii suferinzi, brusc s-au însănătoşit. Vântul specific toamnei, ce aducea destulă slăbiciune corpului uman în acea perioadă a anului, a dispărut şi el, astfel că viaţa din acele ţinuturi a intrat în normalitate.

Răsunetul pe care l-a avut gestul respectiv, în Galileea şi dincolo de hotarele ei, este greu de exprimat. Capernaum, un oraş cu o populaţie de aproximativ 5000 de suflete, aşezat pe malul Mării Galileii, situat pe o rută comercială importantă ce lega Damascul de Alexandria şi chiar la frontiera dintre teritoriile lui Irod Filip şi Irod Antipa, era mult mai cosmopolit decât multe oraşe din ţinuturile Palestinei.

Aşadar toata suflarea din oraş, sau în tranzit pe acolo, nu vorbea decât de minunile săvârşite de Domnul Iisus, „evreul din Nazaret”, şi în mare parcă le puneau pe seama „Harului Său Divin”.

Mulţi oameni începând din acel moment nu s-au mai îndoit de natura divină a Domnului Iisus, astfel că numărul celor care aveau să-l însoţească în călătoriile sale prin Palestina a crescut alarmant, având în vedere faptul că toate acele mulţimi trebuiau hrănite.

Ce s-a întămplat în acest sens vă este însă cunoscut din Cărţile Sfinte, cu precizarea că mâncarea a fost înmulţită de mult mai multe ori decât ştim noi. După plecarea din Capernaum pentru a propovădui şi în alte oraşe, într-un alt episod am asistat la alegerea unor apostoli din rândul discipolilor Săi, în număr de 12 pentru început, deoarece acest număr corespunde cu numărul triburilor lui Israel, şi asta putea să scoată în evidenţă că întâiul scop era înnoirea în sânul poporului lui Israel. Mai târziu numărul acestora avea să crească devenind emisarii Domnului în toate regiunile Palestinei, iar mai apoi în toată lumea.

Unii dintre apostoli aparţineau aceleiaşi clase sociale ca şi Domnul Iisus, adică săraci comparativ cu clasele dominante, dar netrăind în mizerie, iar alţii, celor bogaţi cum era cazul Mariei din Magdala, al lui Set şi al fraţilor Iacov şi Ioan. Aceştia, pe lângă faptul că şi-au părăsit vechile ocupaţii, deşi erau obişnuiţi să aibă un venit confortabil, şi-au vândut şi o parte din averi, în ciuda protestelor familiilor, pentru a ajuta şi în acest fel la deplasările prin teritorii ale multimilor ce îl însoţeau pe Domnul. Pentru ei nici o consideraţie nu avea prioritate în faţa certitudinii că „s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”.

Contrar celor ce studiau Tora şi îşi alegeau singuri un maestru, apostolii fuseseră ei aleşi să-l urmeze pe Domnul Iisus, astfel că învăţăturile sale nu se sprijineau pe o abordare riguroasă a Torei, iar poziţia Sa nu era rezultatul unei formaţii stricte dobândite în preajma unui specialist în Scripturi evreieşti. Autoritatea Lui venea direct de la Dumnezeu şi din puterea Lui de a interpreta voinţa divină. Asta reprezenta o diferenţă fundamentală între un învăţător tradiţional şi El, şi ceva supărător pentru mulţi dintre credincioşii tradiţionalişti.

Sarcina celor ce fuseseră numiţi apostoli şi a celor ce urmau să devină nu era una teoretică, ei aveau să treacă prin pericole, privaţiuni şi umilinţe din pricina credinţei nestrămutate faţă de Domnul Iisus.

Călătoriile în Galileea aveau un ecou răsunator ce determina un sentiment de bucurie şi o aşteptare a unei victorii iminente în toate domeniile, în rândul maselor de oameni.

Ce era surprinzător pentru fundamentaliştii principalelor mişcări religioase evreieşti, ce urmăreau cu sufletul la gură acest fenomen de amploare, era faptul că în aceste călătorii se găseau şi grupări foarte mari de femei ce îl însoţeau. Ori la acea vreme, niciun învăţător nu avea în grupul său femei, ceea ce întăreşte caracterul original al misiunii Domnului Iisus.

Faptul că între primii apostoli aleşi era şi o femeie, a creat şi mai multe suspiciuni, chiar şi în rândurile discipolilor. Astfel că primul dintre ei care şi-a exprimat nemulţumirea a fost Petru.

Nefiind surprins, Domnul a exclamat:

• 
  „Petru, Petru, în sufletul tău nu pot pătrunde decât lucrurile care te privesc!
  

Cum vor putea oare ucenicii mei să cunoască tainele Împărăţiei, cu asemenea suflete?!”

Chiar dacă cuvintele îi erau adresate lui Petru, ele aveau să-i lămurească şi pe ceilalţi, ce aveau sufletele pline de invidie şi gelozie. Aceste sentimente apăruseră în momentul în care se hotărâse ca Maria din Magdala, împreună cu alte femei din grup să se ocupe de partea financiară a acelor călătorii. Care a fost motivul pentru care în Cărţile Sfinte importanţa Mariei din Magdala la punerea bazelor creştinismului nu a fost menţionată, nu am să înţeleg.

Există în lumea creştină mulţi scriitori, mai vechi sau mai noi, care au înţeles necesitatea punerii în valoare a „acestui apostol”, prin tot felul de scrieri, unele care n-au nicio legătură cu realitatea, exemplul cărţii „Codul lui Da Vinci”. Legătura dintre această femeie şi Domnul Iisus era strict de natură spirituală, şi chiar dacă suntem oameni şi avem orizontul de gândire destul de limitat, cum să poţi să crezi că în sferele divine cineva ar putea fi interesat de altfel de legături decât cele bazate pe iubirea lui Dumnezeu? Mireasa Domnului Iisus aici pe pământ nu a fost alta decât Biserica, cea care avea să-l slujească (cu bunelele şi cu relele ei) timp de 2000 de ani, cea care avea să sufere din pricina reprezentanţilor ei, în timpul unor orânduiri sociale pline de orori, cea care avea să-i rămână fidelă, indiferent de dogmele alese sau impuse de minţi înfierbântate, avide de putere şi departe de Dumnezeu.

Biserica a reuşit să supravieţuiască indiferent cu ce preţ, ca la mai puţin de un pas de încheierea acestui ciclu cosmic, prin intermediul tuturor preoţilor ce-L slujesc cu adevărat pe Dumnezeu, să călăuzească paşii credincioşilor spre Era de Lumină. Unii preoţi, destul de zeloşi, dar mult prea ancoraţi în dogmele ce vin de două milenii, nu conştientizează încă ce rol important vor avea după 21 decembrie 2012, când religia oficială a Lumii va fi cea Creştină. Pentru fiecare dintre ei va urma un moment ce va determina această trezire. În ce va consta el, doar Dumnezeu ştie.

Episoadele au continuat, reuşind să mă determine să-mi pun şi mai multe semne de întrebare cu privire la o parte dintre evenimentele acelor vremuri luate prin comparaţie cu ceea ce ştim şi ce nu ştim.

Prin faţă ochilor mei, de trei, patru ori pe zi, se derulau imagini rupte parcă dintr-o ecranizare de Oscar. Într-unele apăreau figuri ce acţionau în conformitate cu descrierile biblice, în altele însă se petreceau lucruri ce nici cu gândul nu gândeai. După episoadele ce înfăţişau acţiuni petrecute în Capernaum, ce m-a surprins tot la fel de mult a fost o nuntă din Nazaret. Din ceea ce eu citisem în Evanghelii, ştiam că Mântuitorul a particpat la o nuntă în Cana, dar se pare că asta era altă nuntă, ce se petrecea în Nazaret, la una dintre rudele (nepot) Sfântului Iosif. Din ceea ce văzusem anterior acestui episod mă obişnuisem cu ideea că Domnul Iisus nu avea tot timpul o figură serioasă, spre glacială, aşa cum era descris în cărţi, ci dimpotrivă, era tot timpul vesel, cu faţă plină de iubire şi lumină, radiind bucurie şi voie bună în jur.

De altfel era greu de imaginat cum un chip atât de frumos, ar fi putut să fie trist şi rece. Din imagini reieşea o petrecere obişnuită, o nuntă evreiască la care participau destul de mulţi oameni. Toată lumea era antrenată în dansurile ce se desfăşurau după o muzică extraordinară, chiar şi pentru urechea muzicală a unui afon. În hora sub formă de cerc, între Maria şi Ioan s-a prins şi Domnul, care mai mult plutea decât dansa, acesta era sentimentul pe care-l aveam privind imaginea. Câteva momente mai târziu în curtea respectivă şi-au făcut apariţia câţiva soldaţi romani, ce întrebau de Iisus. În imaginea următoare, în hora în care era prins Domnul, brusc în locul Său a apărut un copilaş ce se ţinea strâns de cei doi, uimiţi de ce vedeau, şi care dansa la fel de frumos ca El. Cei ce indicau hora soldaţilor romani, ca fiind locul unde-l găseau pe Iisus, au rămas muţi de uimire, neînţelegând ce se petrecuse, că doar toţi îl văzuseră acolo.