Anexă din 8 noiembrie 2010
Yüklə 3,58 Mb.
|
|
La bolnavii dializaţi, la care diureza reziduală este adesea absentă şi capacitatea de epurare prin dializă este limitată, controlul fosfatemiei cu celelalte metode terapeutice nu poate fi obţinut în absenţa restricţiei dietetice de fosfaţi [21,52,53]. Alimentele cu conţinut crescut de fosfaţi cuprind [53,54]: carnea (mai ales viţel, vânat, viscere, pate), peşte (hering, sardină, macrou, scrumbie, scoici, creveţi, pastă de peşte), produse lactate (lapte praf, lapte condensat, brânză cedar, brânză topită, iaurt, îngheţată), cereale (musli), pâine integrală, tărâţe, produse de soia, nuci, alune, seminţe, ciocolată, băuturi răcoritoare acidulate de tip Coca Cola, Pepsi Cola, bere (vezi Anexa 2, Tabelul XI). Dieta săracă în fosfaţi implică o dietă hipoproteică, iar restricţiile foarte severe trebuie evitate pentru a nu favoriza malnutriţia [55]. Este indicată o dietă cu 1-1,2g proteine/kg pe zi la bolnavii hemodializaţi [41,47]. Trebuie menţionat că alimente proteice cu valoare nutriţională echivalentă au un conţinut diferit de fosfat. De aici rezultă necesitatea individualizării dietei hipoproteice pentru a asigura aportul proteic şi energetic adecvat, însă cu nivelul cel mai redus de fosfat [47]. În acest sens, sunt de preferat alimentele cu un raport între conţinutul în fosfat (mg)/conţinut în proteine (g) sub 12, sunt acceptabile cele cu raport fosfat/proteine 13-17 şi trebuie evitate alimentele cu acest raport peste 17 [53]. Câteva exemple de alimente cu raport fosfat/proteine sub 17 sunt [54]: piept de pui, curcan, ton, şuncă, ouă, cremvurşti, brânză de vaci, orez, fulgi de porumb, citrice, afine, căpşuni, pepene verde (Anexa 2, Tabelul XI). Recent, în Germania, Austria şi Elveţia a fost introdus la pacienţii dializaţi un program de autocontrol al tratamentului hiperfosfatemiei, care constă în educarea bolnavilor pentru a recunoaşte conţinutul în fosfaţi al alimentelor uzuale şi a-şi ajusta doza de chelatori intestinali ai fosfaţilor în concordanţă cu cantitatea de fosfaţi ingerată la o masă (Phosphate Education Program - PEP) [51,56]. Pentru a facilita învăţarea conţinutului în fosfaţi, alimentele au fost grupate pe clase cu cantitate asemănătoare şi au fost descrise prin "unitatea de fosfat" (PU), care corespunde unei cantităţi de 100mg fosfat/porţie (de exemplu, 150g din orice carne = 3PU, iar 150g din orice peşte = 4PU) (vezi Anexa 2, Tabelul XII). După estimarea conţinutului în PU al prânzului, doza de chelator va fi ajustată de către pacient, pe baza raportului chelator/PU prescris de către medic, în general 1 tabletă/1-2PU. Acest raport este titrat individual, prin măsurători repetate ale fosfatemiei înaintea şedinţei de dializă şi ajustarea repetată până la atingerea valorilor ţintă ale fosfatemiei [51,56].
Chelatorii intestinali de fosfaţi sunt indicaţi [1]: [Grad B] 1. în BCR stadiile 3-5 (RFG <60mL/min/1,73m²), dacă fosfatemia şi/sau iPTH sunt crescute peste valorile ţintă corespunzătoare stadiului BCR, când [Grad B] ● prima opţiune terapeutică sunt sărurile de calciu; [Grad A] 2. la bolnavii dializaţi, dacă fosfatemia şi iPTH nu pot fi controlate prin dietă, când: [Grad C] ● pot fi utilizaţi de primă intenţie atât chelatorii cu calciu cât şi cei fără aluminiu sau calciu. Numeroase studii clinice prospective, controlate, cu peste 1000 de subiecţi au evaluat eficacitatea chelatorilor intestinali de fosfaţi la bolnavii dializaţi, însă nu şi la cei în predializă. Toate au demonstrat reducerea fosfatemiei sub tratamentul investigat: carbonat de calciu, acetat de calciu, hidroxid de aluminiu, gluconat de calciu, ketoglutarat de calciu, carbonat de magneziu, sevelamer hidroclorid, lanthanum carbonat [1,57]. Prescrierea chelatorilor intestinali de fosfaţi trebuie individualizată. Trebuie administraţi în timpul meselor sau cu 10-15 minute înainte de masă (preferabil imediat după masă decât înainte, pentru a nu afecta apetitul) [58]. Doza trebuie adaptată conţinutului în fosfat al alimentelor ingerate (nu este recomandabilă prescrierea a trei doze egale în cursul zilei, deoarece numai una sau două dintre mese conţin suficient fosfat pentru a justifica administrarea chelatorilor de fosfaţi) [47,58] şi, uneori, gustările dintre mese pot furniza o cantitate semnificativă de fosfaţi [56]. În acest context, utilizarea conceptului de unitate de fosfat şi ajustarea dozelor de chelator intestinal al fosfaţilor de către pacient (PEP) poate ameliora eficienţa tratamentului. Deoarece pot influenţa şi absorbţia altor medicamente, este indicat un interval de cel puţin 1,5 ore între administrarea chelatorilor de fosfaţi şi alte medicamente. Chelatori de fosfaţi cu aluminiu Au eficacitate ridicată, independentă de pH [47,48,58,59]. Aluminiul absorbit este eliminat din organism predominant pe cale renală, ceea ce duce la riscul acumulării sistemice în prezenţa deficitului funcţional renal sever. Au fost raportate cazuri de anemie microcitară, osteomalacie, encefalopatie şi demenţă consecutiv utilizării sărurilor de aluminiu [59,60]. Datorită riscului de intoxicaţie cu aluminiu, administrarea lor a fost drastic limitată, fiind indicată numai pe termen scurt, la bolnavii care nu au răspuns la alte mijloace terapeutice de reducere a fosfaţilor [1,59]. Recomandarea 13: Chelatorii intestinali ai fosfaţilor cu aluminiu: [Grad B] ● nu sunt indicaţi în tratamentul îndelungat al hiperfosfatemiei [48,55]. [Grad C] ● pot fi indicaţi pe termen scurt (4 săptămâni) în caz de hiperfosfatemie >7mg/dL necontrolabilă prin alte metode [1], în doză de 2-3g/zi [48], urmată de alţi chelatori ai fosfaţilor [58]. Săruri de calciu Recomandarea 14: Sărurile de calciu: [Grad A] ● sunt eficiente pentru reducerea fosfatemiei; [Grad B] ● sunt medicamentul de elecţie dintre chelatorii intestinali de fosfaţi [43,48,58]; [Grad B] ● nu trebuie administrate bolnavilor dializaţi cu hipercalcemie >10,2mg/dL (2,54mmol/L) sau cu iPTH <150pg/mL [1]; [Grad C] ● doza totală de calciu elemental din chelatorii fosfaţilor cu calciu nu trebuie să fie >1,5g/zi [1]. Au eficacitate mai redusă comparativ cu sărurile de aluminiu deoarece au afinitate mai mică pentru fosfat [47,59]. De aceea, necesită administrarea unui număr mare de tablete pentru a obţine un control satisfăcător al fosfatemiei, ceea ce scade complianţa bolnavilor şi creşte cantitatea de calciu absorbită [3]. Sunt frecvent utilizate carbonatul şi acetatul de calciu. Acetatul de calciu are o capacitate de legare a fosfatului de 1,04±0,11mg fosfat/mg de calciu absorbit, aproape dublă faţă de cea a carbonatului de calciu care leagă 0,57±0,15mg fosfat/mg de calciu absorbit [54]. Totuşi, deoarece carbonatul de calciu conţine 40% calciu elemental, iar acetatul de calciu 25% calciu elemental, doza totală necesară controlului hiperfosfatemiei este similară pentru cele două săruri de calciu [54]. Doza indicată este de 3-6g/zi pentru ambele preparate [47,48,54,58]. Deşi au fost prescrise până la 10-15g/zi [45,58], depăşirea dozei de 6g/zi este grevată de riscul reacţiilor adverse (episoade de hipercalcemie, apariţia calcificărilor vasculare), cel puţin când se asociază cu vitamina D [48,58]. Întrucât acetatul de calciu are o afinitate mai mare pentru fosfatul din dietă şi furnizează cu 50% mai puţin calciu absorbabil decât carbonatul de calciu, pare relativ mai eficient decât acesta [43,61]. Totuşi, nu au fost evidenţiate diferenţe semnificative din punct de vedere al prevalenţei hipercalcemiei între cele două preparate [45]. Eficacitatea CaCO3 drept chelator intestinal de fosfaţi este dependentă de pH-ul gastric (scade pe măsura creşterii de pH), astfel încât asocierea cu antisecretoriile gastrice îi reduce eficienţa. Din acelaşi motiv, administrarea imediat înaintea mesei îi creşte capacitatea de legare a fosfatului la un nivel asemănător acetatului de calciu [54]. Utilizarea citratului de calciu este contraindicată deoarece favorizează absorbţia intestinală de aluminiu [48,58] (Anexa 2, Tabelul XIII). Rezultatele unor meta-analize au sugerat că acetatul de calciu are eficacitate superioară altor chelatori intestinali de fosfaţi (inclusiv la comparaţia directă cu carbonatul de calciu - 4 studii), iar episoadele de hipercalcemie sunt mai des observate pe parcursul tratamentului cu carbonat de calciu faţă de alte preparate [1]. Cu toate acestea, datele disponibile până în prezent nu permit recomandarea fermă a unuia sau altuia dintre cele două preparate de săruri de calciu. Sărurile de calciu şi magneziu (acetat de calciu + carbonat de magneziu, carbonat de calciu + carbonat de magneziu) au o capacitate mai mare de legare a fosfaţilor decât sărurile calciului, din cauza ionilor de magneziu. Un studiu recent a demonstrat non-inferioritatea asocierii acetat de calciu+carbonat de magneziu faţă de sevelamer hidrocloric în a menţine în limite terapeutice a parametrilor metabolismului fosfo-calcic pe termen scurt la bolanvi hemodializaţi, cu menţinerea magnezemiei în limite de siguranţă. Deoarece preparatele combinate permit reducerea aportului de calciu, magneziul are şi alte efecte favorabile (ameliorarea disfuncţiei endoteliale) şi au un profil cost eficienţă superior chelatorilor non-calcici, sărurile mixte de calciu şi magneziu reprezintă o alternativă terapeutică viabilă la sărurile de calciu. Condiţia este posibilitatea de a monitoriza magneziemia şi de a utiliza o soluţie de dializă cu o concentraţie de 0,5 mmol/L magneziu.
Chelatorii intestinali de fosfaţi fără aluminiu sau calciu sunt recomandaţi: [Grad C] ● la bolnavii cu calcificări metastatice, cu episoade frecvente de hipercalcemie sau cu boală osoasă adinamică demonstrată sau sugerată de iPTH persistent mai mic de 150pg/mL [43,44]; [Grad C] ● la bolnavii dializaţi cu hiperfosfatemie persistentă sub dietă corectă şi săruri de calciu, în asociere cu acestea [1]. Chelatorii de fosfaţi cu calciu, administraţi ca primă opţiune terapeutică pacienţilor cu BCR, sunt eficienţi în doze relativ mari, ceea ce amplifică riscul de hipercalcemie şi calcificări vasculare [47,52]. Aceste reacţii adverse sunt mai frecvente când doza zilnică depăşeşte 3g carbonat de calciu [47], precum şi la bolnavii care urmează tratament simultan cu derivaţi activi ai vitaminei D3 [52,58]. Studii experimentale au susţinut implicarea calciului în mecanismul molecular al calcificărilor vasculare, independent sau în asociere cu fosfatul [59]. Mai mult, a fost raportată o creştere a riscului relativ de deces cu 16% pe an pentru fiecare 1mg/dL creştere a concentraţiei calciului seric într-o cohortă de bolnavi hemodializaţi [6]. Alte studii au corelat progresia calcificărilor vasculare de "încărcarea" cu calciu estimată indirect prin doza prescrisă de chelatori de fosfaţi cu calciu, mai ales în prezenţa bolii osoase cu turnover scăzut [12,62]. Chelatorii de fosfaţi fără aluminiu sau calciu au fost introduşi în terapie pentru a evita riscurile intoxicaţiei cu aluminiu şi ale calcificărilor tisulare. Nu sunt aprobaţi pentru administrare în populaţia pediatrică. Sevelamer hidroclorid (poli-alilamin-hidroclorid) este o răşină (polimer cationic) non-absorbabilă cu greutate moleculară mare, care are o capacitate de legare a fosfatului intestinal aproximativ echivalentă cu cea a carbonatului de calciu, însă incidenţa hipercalcemiei şi a calcificărilor vasculare este semnificativ mai mică [63,64,65]. În studii experimentale pe animale a fost evidenţiată capacitatea de a lega 80mg fosfat per 1g sevelamer [1]. Studii clinice randomizate au constatat că la bolnavii dializaţi, incidenţi sau prevalenţi, există tendinţa de progresie a calcificărilor vasculare (coronariene), iar tratamentul cu săruri de calciu a fost asociat cu creşterea semnificativă a acestora la 6, 12 şi 18 luni comparativ cu sevelamerul [66,67]. În plus, are avantajul suplimentar de a reduce colesterolul şi LDL plasmatice [48,52,58]. Principalele dezavantaje constau în costul ridicat, numărul mare de tablete necesar şi riscul de agravare a acidozei metabolice [68]. Cu toate acestea, studiul multicentric randomizat DCOR (Dialysis Clinical Outcomes Revisited), care a urmărit circa 2000 de subiecţi dializaţi timp de doi ani şi a analizat mortalitatea de cauză generală şi cardio-vasculară comparativ între cei trataţi cu chelatori de fosfaţi pe bază de calciu sau sevelamer, nu a găsit o reducere semnificativă a riscului de deces la bolnavii care au primit sevelamer, deşi analiza stratificată pe grupe de vârstă a sugerat un beneficiu la pacienţii de peste 65 ani [69]. În acelaşi sens, analiza datelor colectate prospectiv din DOPPS (Dialysis Outcomes and Practice Pattern Study) nu identificat nici un avantaj al utilizării sevelamer asupra mortalităţii bolnavilor dializaţi, după ajustare pentru vârstă, co-morbidităţi şi variabile de laborator [70]. Mai mult, un studiu prospectiv, randomizat, dublu-orb, cu durată de 8 săptămâni la bolnavi hemodializaţi (CARE - The Calcium Acetate Renagel Evaluation) a constatat reducerea semnificativ mai mare a fosfatemiei şi produsului fosfo-calcic la pacienţii trataţi cu acetat de calciu, care au avut o probabilitate de a atinge valorile recomandate de ghidul K/DOQI cu aproximativ 20% mai mare la fiecare săptămână de tratament faţă de cei care au primit sevelamer [71]. Nivelul seric al calciului a fost mai mare şi episoadele tranzitorii de hipercalcemie mai frecvente pe parcursul tratamentului cu acetat de calciu [71]. În consecinţă, administrarea sevelamer hidroclorid trebuie limitată la cazuri bine selecţionate (Anexa 3). Doza uzuală este de 0,8-1,6g x 3/zi, administrat imediat înaintea meselor, fără a depăşi 8g/zi. Tabletele trebuie înghiţite întregi, fără a fi mestecate sau zdrobite. Doza de iniţiere [72]: ● 0,8g de 3 ori pe zi: - la bolnavi care nu primeau anterior săruri de calciu, dacă fosfatemia este 5,6-7,5mg/dL; - la bolnavii anterior trataţi cu săruri de calciu dacă doza acestora era <3g/zi; ● 1,6g de 3 ori pe zi: - la bolnavi care nu primeau anterior săruri de calciu, dacă fosfatemia este >7,5mg/dL; - la bolnavii anterior trataţi cu săruri de calciu dacă doza acestora era >3g/zi. Ajustarea dozei se realizează în funcţie de fosfatemie [72]: ● >5,6mg/dL - se creşte fiecare doză cu 0,4-0,8g; ● între 3,5-5,5mg/dL - se menţine aceeaşi doză; ● <3,5mg/dL - se scade fiecare doză cu 0,4-0,8g. Preparatul comercial este disponibil sub formă de tablete de 800mg şi 1600mg. Lantanum carbonat (LC). Lantanum, un metal rar cu GM 139kDa, formează în soluţie un acid cationic trivalent cu afinitate ridicată pentru fosfat (capacitate de legare a fosfatului in vitro de 97%). Absorbţia din tractul gastro-intestinal este minimă şi, spre deosebire de aluminiu, nu este eliminat pe cale renală şi nu străbate bariera hemato-encefalică [59,73]. Fracţiunea de lantanum absorbită este eliminată în majoritate prin bilă [73]. În studii experimentale pe animale, capacitatea de legare a fosfatului este independentă de pH şi este echivalentă hidroxidului de aluminiu şi superioară carbonatului de calciu şi sevelamerului [74]. Biodisponibilitatea lanthanumului este extrem de redusă, astfel încât studii clinice cu durată de până la 4 ani nu au raportat efecte toxice sau efecte de tipul celor induse de aluminiu la nivelul osului [75]. Acumularea în ţesutul osos a fost redusă (maxim 9,4 μg/g) şi heterogen distribuită, fără influenţe asupra activităţii biologice a osteoblastelor. După un an de tratament, a fost constatată reducerea proporţiei bolnavilor dilaizaţi cu osteodistrofie renală de orice tip, inclusiv osteomalacie şi boală osoasă adinamică [75]. Studii clinice au arătat reducerea semnificativă a fosfatemiei sub tratament cu LC, dependentă de doză, cu maxim de acţiune după 3 săptămâni şi fără efecte adverse notabile faţă de placebo. Tulburările gastro-intestinale au fost principala reacţie secundară [59]. În comparaţie cu sărurile de calciu a dovedit eficacitate similară în privinţa controlului hiperfosfatemiei la bolnavi dializaţi, atât în studii pe termen scurt (6 luni) cât şi pe termen lung (2-3 ani), cu o incidenţă semnificativ mai redusă a episoadelor de hipercalcemie sau de reducere excesivă a parathormonului şi un nivel mai mic al produsului fosfo-calcic [76,77]. Mai mult, un studiu experimental pe animale a sugerat capacitatea LC de a reduce calcificările vasculare constituite consecutiv normalizării fosfatemiei [78]. Într-un studiu clinic pe circa 1200 subiecţi randomizaţi pentru tratament cu lanthanum sau chelatori convenţionali, mortalitatea la 2 ani a fost semnificativ mai mică în grupul celor care au primit LC, dar acest rezultat trebuie privit cu precauţie deoarece studiul nu a fost conceput pentru analiza diferenţelor de supravieţuire [59]. Doza de lanthanum carbonat la iniţierea tratamentului depinde de nivelul fosfatului seric: ● 5,6-7,5mg/dL (1,8-2,4mmol/L) - doza recomandată este 750mg/zi; ● 7,5-9mg/dL (2,4-2,9mmol/L) - doza recomandată este 1500mg/zi; ● >9mg/dL (>2,9mmol/L) - doza recomandată este 2250mg/zi. Doza zilnică trebuie divizată în 3-4 prize, administrate în timpul meselor sau imediat după masă. După 2-3 săptămâni, doza trebuie titrată pentru a obţine controlul optim al fosfatemiei. Studiile clinice efectuate cu lanthanum au arătat că, la majoritatea bolnavilor, controlul hiperfosfatemiei necesită doze între 2250-3000mg/zi. Preparatul comercial este disponibil sub formă de tablete de 250mg, 500mg, 750mg şi 1000mg. Rezultatele raportate până în prezent sugerează eficacitate similară a sevelamer şi lanthanum în controlul hiperfosfatemiei, deşi nu există studii clinice randomizate care să compare direct cele două preparate de fosfaţi fără aluminiu sau calciu. În consecinţă, ambele pot fi recomandate la bolnavii dializaţi, în cazuri selecţionate, ca alternativă la sărurile de calciu (Anexa 3). Alţi chelatori de fosfaţi fără aluminiu sau calciu sunt în diferite faze ale studiilor clinice experimentale: compuşi ferici (citrat feric, clorid feric, ferihidrită, oxid-hidroxid de fier III legat de dextran modificat, hidroxid de fier polinuclear stabilizat, chitosan-fier III), compuşi micşti metal hidroxil-carbonat (MMH) care încorporează compuşi cu fier şi carbonat de magneziu sau calciu [59]. Nicotinamida şi colestilanul (MCI-196) sunt alte substanţe propuse pentru reducerea absorbţiei intestinale a fosfaţilor, care au fost testate în studii clinice pe termen scurt şi cu număr mic de pacienţi [59]. Informaţiile privind eficacitatea şi siguranţa acestora sunt preliminare şi nu sunt suficiente pentru a elabora recomandări privind utilitatea acestor chelatori fără aluminiu şi calciu în tratamentul anomaliilor metabolismului mineral şi osos asociate BCR. Suplimentarea cu calciu Recomandarea 16: [Grad B]
Suplimentarea cu calciu este indicată dacă există hipocalcemie (calcemie corectată sub 8,4mg/dL [2,1mmol/L]) asociată cu [1,58,79]: ● simptome (parestezii, semn Chvostek, bronhospasm, laringospasm, tetanie şi/sau convulsii); ● iPTH crescut peste valorile ţintă recomandate pentru stadiul Bolii cronice de rinichi. [Grad C]
Aportul total de calciu (dietetic + săruri de calciu) nu trebuie să depăşească 2g calciu elemental/zi [1,58]. Hipocalcemia este principalul reglator post-transcripţional al secreţiei parathormonului şi al hiperplaziei glandei paratiroide la pacienţii cu Boală cronică de rinichi [57]. În studii epidemiologice, hipocalcemia (sub 8,8mg/dL sau sub 8,5mg/dL) a fost asociată cu creşterea mortalităţii şi a incidenţei evenimentelor cardio-vasculare precum boală cardiacă ischemică şi insuficienţă cardiacă [1,8]. Pot fi utilizate carbonatul sau acetatul de calciu, dar trebuie administrate între mese. Absorbţia gastro-intestinală presupusă a calciului este de 30-40% din doza de calciu administrată. Aportul zilnic total maxim de calciu (2g) a fost sugerat pornind de la limita superioară recomandată de Institutul de Medicină din SUA pentru un adult normal (2,5g/zi) şi ţinând cont de reducerea excreţiei urinare a calciului în Boala cronică de rinichi [80].
Ca urmare, administrarea vitaminei D, a derivaţilor activi (calcitriol) sau a analogilor săi este o metodă esenţială pentru corectarea hipocalcemiei şi reducerea nivelului plasmatic al PTH [55]. Efectele benefice asupra creşterii iPTH sunt recunoscute şi, în plus, au fost raportate ameliorarea metabolismului osos şi a densităţii minerale osoase [80]. Mai mult, într-un studiu retrospectiv cu peste 50000 subiecţi, Teng M şi col au constatat ameliorarea supravieţuirii bolnavilor dializaţi sub tratament cu derivaţi activi ai vitaminei D3 [82]. Recomandarea 17: Indicaţiile administrării vitaminei D/derivaţilor săi activi sunt: [Grad B] ● substituţie hormonală (înlocuirea deficitului de vitamină D activă), ca tratament profilactic al hiperparatiroidismului secundar. Este indicat când iPTH creşte peste valorile ţintă recomandate pentru stadiul Bolii cronice de rinichi şi când există concentraţii scăzute ale 25(OH)D (<30ng/mL). Necesită doze relativ mici de vitamină D activă [1,79]; [Grad A] ● supresia farmacologică a hiperfuncţiei glandelor paratiroide, ca tratament al hiperparatiroidismului secundar. Necesită doze mai mari de vitamină D activă [79]. În stadiile 3-5 ale BCR, există deseori un deficit nutriţional de vitamină D reflectat prin reducerea nivelului seric al 25(OH)D, iar insuficienţa substratului poate fi un contributor mai important decât deficitul 1α-hidroxilazei renale pentru reducerea vitaminei D3 active [80]. În aceste stadii, tratamentul cu vitamină D (ergocalciferol sau colecalciferol) este recomandat ca primă treaptă terapeutică [1,83]. Un studiu retrospectiv recent a sugerat efectul favorabil al administrării de ergocalciferol timp de 6 luni asupra creşterii 25(OH)D serice şi reducerii iPTH la bolnavi cu BCR stadiile 3-4, efectul fiind mai pregnant în stadiul 3 [83]. Totuşi, administrarea de colecalciferol este preferabilă deoarece există dovezi că vitamina D3 are o capacitate de creştere şi menţinere a nivelului 25(OH)D în ser de 3-10 ori mai puternică decât vitamina D2 [84]. Dacă nivelul iPTH rămâne crescut după acest tratament, iar 25(OH)D este >30ng/mL, este recomandată administrarea unui derivat activ al vitaminei D3, în doză mică [80]. Eficacitatea derivaţilor activi şi analogilor vitaminei D (calcitriol, alfa-calcidol, doxercalciferol, paricalcitol) în privinţa reducerii iPTH a fost demonstrată în studii clinice randomizate [30]. În stadiul 5 al BCR (mai ales la bolnavii dializaţi), activitatea 1α-hidroxilazei renale este mult redusă, astfel încât sunt necesari derivaţi activi ai vitaminei D3 sau derivaţi care nu necesită decât hidroxilare hepatică [80]. Administrarea orală sau intravenoasă a acestora a redus semnificativ nivelul parathormonului la bolnavii dializaţi după cu reiese din numeroase studii clinice randomizate, controlate şi meta-analize raportate în literatură [30]. În plus, studii observaţionale retrospective sau prospective la bolnavii dializaţi, au constatat reducerea mortalităţii de cauză generală (cu 20% la 2 ani în cazul pacienţilor trataţi cu orice formă injectabilă de activatori ai receptorilor vitaminei D (VDRA), într-o cohortă de peste 50000 subiecţi [82]) sau cardio-vasculară (la 162 bolnavi trataţi cu alfacalcidol pe cale orală faţă de 80 bolnavi în lotul martor [85] şi la bolnavi trataţi cu calcitriol, doxercalciferol sau paricalcitol comparativ cu cei care nu au primit nici un VDRA [86]). Tratamentul cu vitamină D a fost asociat cu o probabilitate mai mică de deces la bolnavii nou intraţi în hemodializă indiferent de nivelul seric bazal al 25(OH)D [81]. Yüklə 3,58 Mb. Dostları ilə paylaş:
|