Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Căile de transmitere a Revelatiei Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul pipXiov, BiBA.ia = carte,
cărţi) esteo_colectie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni
ajeju^jm^inspiraţ^ ^ cuprinde adevăruri de credinţă^j^me_de_

purtare, precum şi unele relatări istorice,TperraTCTrorn^zeuTe^a descoperit spre a__

fi scrise, păstrate şi transmisec^Sîx

cuprinde adevăruri descoperitede Dumnezeu, i s a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură se compune din două părţi, şi anume:" Vechiul Testament şi Noul Testament? Vechiul Testament ne înfăţişează istoria revelaţiei deja Adam până la FIristos şiduprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13 cărţi şi fragmente de cărţi necanonice. neinspirate, dar bunc de citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament cuprinde 27. de cărţi, toate canonice sau inspirate. Ambele Testamente sunt normative pentru credinţă şi purtare, iar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde descoperirea dumnezeiasca facuta de Insusi Fiul lui Dumnezeu şi ţransmisă de Sfinţii-Apostolj. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de însuşi

^Mântuitorul Hristos, referindu-se adeseori la profeţiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: "Să nu socotiţi_că_am venit să_şţric legea sau proorocii. N/am venit să stric, ci să implinesc Mt 5, 17), Legea lui Moise a fost pedagog spre Hristos (Gal 3, 24). Numind legea mozaică "umbra bunurilor viitoare" (Evr 10, 1), Sfântul Pavel arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea e numai umbra, nu însuşi chipul lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea arată clar care este deosebirea între cele două Testamente şi superioritatea Noului Testament faţă de Vechiul Testament. Raportul dintre ele îl arată Fericim! Augnstin prin următoarele cuvinte: "Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Ţestarn,entiim-înjiovo patet' (Noul Testament e ascuns în cel Vechi. Vechiul Testament se deschide în cel Nou^

1. Inspiraţia Sfintei Scripturi. întreaga Scriptură este_o_operă inspirată
de Duhul Sfânt. Deşi în cărţile Vechiului Testament nu se afirmă nicăieri că ele
sunt cărţi inspirate, din numeroase locuri rezultă că autorii acestora le-au scris
după porunca lui Dumnezeu. "Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis... "
mărturiseşte proorocul Ieremia (Ier_2, 1), iar Isaia zice: "Si a zis Domnul către
nufiirla o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti... " (IsJ^ 1). Referin-
du-se adeseori la ele__:jVlântuiţorul le acordă o preţuire deosebită: "Cercetaţi
Scripturile... ", le spune Mântuitorul iudeilor, "căci acelsasxml^are mărturisesc
despre MwgJ' fTr| fi, ^9). în Noul Testament avem însă numeroase dovezi cu privire
la inspiraţia sau insuflarea întregii Sfinte Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel
îi scrie lui Timotei: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si dpfnlns ?pm
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, sprepovâţuire întru dreptate" (2 Tim
3,16). ——

încă din primele decenii de existenţă, Sfânta Biserică a stabilit canonul cărţilor inspirate sau insuflate de Duhul Sfânt. Dar ce se înţelege prin inspiraţie sau insuflare? Inspiraţia sau insuflarea Duhului Sfânt estejicţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfanţ, prin care Dumnezeu îi luminează mintea aessluja...spre a cunoaşte'şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie_şi îHereste dejgreşeli în., decursuTscrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul Sfanţ i-a dictat autorului sfanţ cuvânt de cuvânt, cele pe care acesta le-a scris — aşaxum au crezut Filon, Iustin Martirul, Atenagora, Teofil de Antiohia, IpohT, sau cum cred astăzi în general .nsoprotestanţii —, ci numai că acesta a primit de la Dumnezeu conţinutul de jd^ij-dRwp.latip^^ anulată cugetarea, voinţa ori felul în care el a redat cele descoperite. E vorba deci de o inspiraţie reală, dinamică: Dumnezeu i-a respectat scriitorului sfânt personalitatea şi libertatea de a reda în felul său propriu cele descoperite. Dovada acestui fapt o constituie modul deosebit şi stilul specific în care fiecare autor sfânt

68

Dogmatica generală

redă conţinutul Revelaţiei. Inspiraţia divină nu e deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării dintre factorul divin si uman.

2. Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxă nu numai că permite, dar şi recomandă credinciqşjlor_săi citirea Sfintei Scripturi, dar_aceasta_ nu înseamnă că ea îngăduie fiecăruiasăo tâlcuiască după minteajrpriceperea sa. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în Sfânta Scriptură avem recomandări clare în această privinţă. Astfel^ Sfântul Apostol Petru spune despre unele scrieri_ale

Sfântului Pavel că "fn ele sunt uhpIp lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori

şj neîntăriţi le rastăfmăceş^ca si pe celelalte ScripturLspre a lor pierzanie''.(2 Pţr 3,16)" be asemene^dîaconul Filip, în drum spre Gaia7întâlnindu-1 pe famenul etiopian citind, în căruţă, din proorocul Isaia, 1-a întrebat: "Oare înţelegi cele ce citeşti? ", la care famenul a răspuns: "Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva?" (FA 8, 27-31). Aşadar, credincioşii care citesc Sfânta Scriptură vor trebui să se menţină pe linia tâlcuirii pe care le-o dă Biserica, fără a se abate de la aceasta.

Sfânta Tradiţie
Al doileajzvor al Revelaţiei divine sau a doua modalitate de fixare, jpăstrare si transmitere a Revelaţiei divine este Sfânta Tradiţie.

Cuvântul tradiţie gşţe de ori&ine latină şi înseamnă prerjare, transmitere, de unde şi numirea de Predflnie_££J se dă Tradiţiei. Termenul tradiţie este folosit în mod curent şi în limbajul profan, înţelegându-se prin el totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale, moştenite de la o generaţie la alta.

în sens teologic, prin Tra.diţi^{p gf}* înţelege totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprindîn Sfânta Scriptură, ci aufost predate prin graijdu-de^către Mântuitorul şi Sfinţii Apostojir~fnnd ulterior consemnate în scris şi păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.

1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Spre a înţelege importanţa şi valoarea Tradiţiei, e necesar să facem câteva precizări. Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost predica orală, deci transmiterea Evangheliei prin grai viu. Desigur, acest mod de propovăduire era. general, iar predica ţinea seama de condiţiile istorice, sociale, culturale şi materiale ale ascultătorilor. Mântuitorul Hristos n'a lăsat nimic scris, de asemenea şi cei mai mulţi dintre Apostoli. Cât priveşte scrierile rămase de la Apostolii care au scris, sau de la ucenicii acestora (Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca, Iacov, Iuda), scrieri care formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazional, spre a

69

Revelaţia dumnezeiască

răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de anumite situaţii şi împrejurări locale, uneori presante (ca de exemplu Epistola către Galateni). Aşadar, scrierile Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici n'au fost scrise cu intenţia de a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli tuturor creştinilor de totdeauna. Faptul că ele se potrivesc şi nevoilor creştinilor din zilele noastre şi că ele au fost păstrate cu cea mai mare grijă până astăzi dovedeşte originea lor divină, în sensul că adevărurile cuprinse în ele sunt revelate şi sunt necesare creştinilor pentru mântuire.

Reţinem deci că Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi sfinte, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, care cuprinde descoperirea dumnezeiască privitoare la credinţa si vieţuirea creştină, dar cărţile ei au fost scrise mai mult ocazional, în legătură cu nevoile credincioşilor de atunci, şi ea nu cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli.

Dat fiind faptul că Sfânta Scriptură a fost scrisă mai mult ocazional, estede la sine înţelescă ea nu cuprinde întreaga învăţătură revelată, o mare parte a acesteia rămânând nescrisă, dar fiind predata prin grai viu şi păstrată de Sfânta Biserică. în această privinţă, cele scrise de Sfanţul Evanghelist Ioan şunt edificatoare: "Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut IisMs^care,dacă s'arffscris cu de-amănuntul. mi se pare că nici în lumea aceastCLa/ar încăpea cărţilece s ar ji 'scris " (In 21, 25), iar în alt loc: "Iţică^şi alte multe semne^ a făcut lisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta... " (In

2JLiQ)^ "

Este deci uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde numai o

parte din Descoperirea dumnezeiască faţă de mulţimea celor săvârşite şi propovăduite de Mântuitorul şjj^SfjnliLApostoli, cealaltă jjartea acestei Descoperiri, care n'a fost consemnată Sfânta Srriptură dftx ş,'a păstrat prin grai viu, formează un tezaur la fel de preţios ca şi cel al Sfintei Scripturi, ea purtând numele de Sfânta Tradiţie sau Predanie.

Pşjier^aJtăHaaile^finţii AposţglLaU-fpst trimişi de Mântuitorul_să propovăduiască Evanghelia prin grai vixv^Mergănd, învăţaţi toate neamurile... învăţându-le să păzească toate câte v 'am poruncit voua Mt28, 19/20), căci El^ însuşi le-a dat acestora învăţătura şi poruncile Sale tot prin grai viu. Sjântul Pavel confirmă acest adevăr când spune: "Căci credinţa vine din auzire (predica auzită), iar auzirea vine din cuvântul lui Dumnezeu" (Rm 10,17ţ.La_fel, din cele scrise în__ cărţile Noului Testament de către unii dintre Sfinţii Aposto^jrezultă clar că modul obişnuitele predare a învăţăturii evanghelice nu era scrisul, cipropovâduirea orală. Astfel, Sfântul Ioan scrie în a doua sa epistolă: "Multe am a vă scrie, dar n/am voit sa le scriu pe hartie, cu cerneala, ci nadajduiesc, să vin la voi şi să grăiesc gură catre gură, ca bucuria noastră să fie deplină " (2 In 12), iar lui Gaiu îi scrie:

70

Dogmatica generală

"Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură " (3 In 13, 14). La fel, Sfântul Apostol Pavel le aminteşte presbiterilor din părţile Efesului, adunaţi la Milet: "Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că timp de trei ani n 'am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi..." (FA 20, 31).

Rezultă deci că autorii Sfintei Scripturi, în scrierile lor adresate unor comunităţi creştine sau unor persoane singure, nu le-au prezentat acestora întreaga învăţătură creştină pe care le-o propovădui seră mai înainte prin grai viu, sau aveau de gând să le-o propovăduiască, ci le-au scris acestora spre a le da lămuriri în problemele care se iviseră între timp şi interesau comunitatea lor locală, dar modul obişnuit şi comun de a le preda învăţătura şi de a-i feri de rătăciri era predica orală sau vorbirea "gură către gură".

Ceea ce trebuie însă reţinut este că învăţăturile transmise si păsţrateîn Sfânta Tradiţie au aceeaşi valoare şi importanţă ca şi cele cuprinse în Sfânta ' Scriptură, deoarece ele provin tot din aceeaşi Descoperire dumnezeiască. Cete"" scnse"â^reSfântul AgcjjtolPayel tesalonicemlor dovedesc indiscutabil acest adevăr:

y "Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţiînyăţaţjie prin cuvânt, fie prinepistola noastră" (2 Tes 2, 15)... Aşadar, tot ce a predicat Apostolul Pavel prin grai viu tesalonicenilor are aceeaşi valoare ca şi ceea ce le-a transmis în scris, prin epistolă. Autoritatea învăţăturilor predate verbal şi egală cu a celor fixate în scris rezultă şi din alte locuri din Sfânta Scriptură, precum: 1 Tim 6, 20; 2 Tim 2, 2; 3, 4 ş. a. Acelaşi Apostol numeşte Tradiţia "dreptarul învăţaturilor sănătoase " (2 Tim 1,13), îndemnându-1 pe Timotei să-1 păzească cu multă grijă (1 Tim 6, 20).

Dar ceea ce mai trebuie reţinut şi_sjibIiiuat-CGto faptul că însăşi Sfânta

V _sScriptură~a fost scrisă pe temeiul SfjnţejJTjragitii^fărî la început-a fost numai Tradiţia şiăpoî S'a scris Scfiptură~caoparte a acesteia. Cea mai veche carte a Sfintei Scripturi s'a scris abia la anuj_43, deci după un deceniu de propovăduire orală a Evangheliei lui Hristos de către Apostoli, iar scrierile Sfântului Apostol Ioan s'au scris abia la sfârşitul veacului I d. Hr.. Marcu şi Luca şi-au scris Evangheliile lor pe temeiul Sfintei Tradiţii, care a existat mai înainte de a fi fost scrisă vreo carte a Noului Testament.

Mâi mult, în unele locuri din cărţile Sfintei ScripturL_autorii lor redau învăţături şi fapte care nu provin decât din Tradiţie^Astfel, ^ntuTÂpostol PaycJ— f_ip_3drpsf*ază pce^bjjsrilg£jiirijurul Efesului, adunaţi la Milet, cu următoarele cuvinte: "Toate vi le-am arătat..., aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Jisit*. că FI a vş^Maifericit este a da~^ecătaluq'' (FA 20, 35). La fel este locul din 2 Tim 3, 8, unde se aminteşte de Iannes şi Iambres, care i s'au împotrivit lui Moise în Egipt, ca şi locul din epistola lui Iuda (v. 9), unde se vorbeşte despre

71

Revelaţia dumnezeiască

cearta dintre Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru trupul lui Moise, precum şi alt loc din această epistolă (v. 14-15), unde se vorbeşte despre proorocia lui Enoh, al şaptelea de la Adam. Aceste învăţături şi fapte n'au putut fi luate decât din Sfânta Tradiţie, deoarece Sfânta Scriptură nu aminteşte nicăieri de ele.

Sfinţii Părinţi au învăţat în unanimitate că Sfânta Tradiţie este păstrătoarea Revelaţiei divine. Astfel, Sfântul Vaşile cel Mare spune; "Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le. avem ţn învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit dinjradiţia Apostolilor. Şi unele şi altelem^ceeasLputere". La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Este evident că Apostolii n'au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă". Mărturii asemănătoare avem de la Sfinţii Părinţi care vorbesc în scrierile lor despre Revelaţia dumnezeiească, precum: Ignatie de Antiohia, Policarp de Smirna, Irineu, Ciprian, Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa şi alţii.
2. Aspectul statornic şi dinamic al Tradiţiei. Sfânta Tradiţie
diunnezeiească, apostolică (ca una ce cuprinde Revelaţia dumnezeiească ce ni s'a
transmis şi păstrat prin Sfinţii Apostoli în chip nealterat) are două.aspecte: Un
aspect statoţ-ryc. în care Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti
apostolicepreluate de ea, şi un aspect dinamic, în care Biserica, preluând TraditTa
apostolicâşTramânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice
şJ~gxlgrio.are. ca răspuns la problemele fiecărei epoci.

Aspectul statornic al Traditiei poate fi delimitat în timp, ea începând la Cincizecime si tinand pana la moartea ultimului Apostol fiind fixata apoi în scris de Biserică_până în epoca Sinoadelor ecumenice. iar aspectul dinamic al Tradiţiei este continuare şi nu se va termina până la sfârşitul veacurilor. întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul Sfânt, răspunde mereu tuturor problemelor din fiecare epocă, stând ferm în Tradiţia apostolică. în Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura care corespunde unor nevoi temporare ale Bisericii şi care e numită de regulă "tradiţia bisericească", ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credinţă, catehisme, canoane, practici de cult etc. şi care deşi îşi are baza ei în Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare şi actualizare a ei, totuşi multe din elaborările acestei tradiţii bisericeşti, nu au o valoare egală cu Tradiţia dumnezeiască apos­tolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o mărturie a continuităţii credinţei apostolice de-a lungul veacurilor. Aceste elaborări, deşi se bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o dezvoltare mai puţin organică a Tradiţiei apostolice, fiind făcute în mare grabă sau suferind unele influenţe eterodoxe, au prin urmare unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale Tradiţiei apostolice au intrat în Tradiţia apostolică sub aspect statornic, respectiv în Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele care redau fără ştirbire credinţa apostolică.
3. Monumente sau documente ale Sfintei Tradiţii: Sfânta Tradiţie s'a
păstrat în epoca apostolică prin grai viu şi în practica Bisericii, dar începând c

u

veacul al II-lea, numeroase învăţături si practici ale ei au fost fixate sau consemnate de Biserică într'o serie de monumente sau documente. Acestea sunt următoarele:

0. 
   Hotărârile^ Sinoadelor ecumenice şi particulare, definiţiile lui dogmatice: vechile simboluri si mărturisiri de credinţă: canoanele'apostolice; canoanele Sfinţilor Părinţi;
   
1. 
   Viaţa bisericească oglindită în datinile^obiceiurile şi practicile sale;
   
2. 
   Cultujjdivjn ogjindiţjq^ărţile decult şi îndeosebi în cele trei Sfinte Lirrrr^hii;
   
3. 
   Scrieri ale Sfinţilor Părinţi:
   
4. 
   Monumentele de artă bisericească (inscripţii, arhitectură, pictură, sculptură, monumente funerare etc);
   
5. 
   Mărturisirile de credinta mai noi ale Bisericii, catehisme şi alte lucrări în care se oglindeşte tradiţia dinamică bisericească¹.
   

Desigur, nu toate aceste documente sau_monumente în care se află consemnate părţi ale Sfintei Tradiţii au aceeaşi valoare. Dar ţinând seama de cele două criterii după care putem cunoaşte adevărata Tradiţie, vechimea si ecumeniciţatea, vom putea descoperi în fiecare dintre acestea unele sau altele dintre învăţăturile revelate, păstrate şi transmise prin Sfânta Tradiţie. De subliniat este faptul că scrierile anterioare în care s'au consemnat unele din învăţăturile Sfintei Tradiţii nu s'au scris sub inspiraţia Sfântului Duh, deci ele nu au valoare de Scriptură.
¹ Ţinem să menţionăm aici că, alături de cele două modalităţi de transmitere a Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care sunt principalele izvoare de care se foloseşte Teologia dogmatică în expunerea adevărurilor de credinţă, ea se mai foloseşte — ca izvoare sau călăuze secundare — şi de expunerile sau Mărturisirile de credinţă aprobate de unele sinoade din Bisericile Ortodoxe locale şi acceptate ulterior de întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel de Mărturisiri sunt: Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată în Sinodul de la Iaşi, din 1642, la care au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe româneşti, greceşti şi ruseşti; Mărturisirea lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobat de sinodul din Ierusalim, de la anul 1672.

într'o măsură mai mică sunt folosite şi alte Mărturisiri, cel puţin în părţile în care învăţătura ortodoxă este expusă fără rezerve; acestea sunt: Mărturisirea lui Ghenadie Şcolarul, făcută de patriarhul Ghenadie la cererea sultanului Mohamed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului; Răspunsurile patriarhului Constantinopolului Ieremia al 11-lea către teologii protestanţi din Tiibingen, între anii 1574 şi 1581, şi Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos din prima jumătate a veacului XVII.

Alături de aceste Mărturisiri, Teologia dogmatică mai foloseşte, tot ca izvoare secundare, catehismele mai vechi sau mai noi apărute în Biserica Ortodoxă, începând cu cele ale mitropoliţilor Moscovei, Platon şi Filaret, de la începutul veacului al XlX-lea şi până în zilele noastre, existente în aproape toate Bisericile Ortodoxe locale.

73

Revelaţia dumnezeiască

4. Criteriile Sfintei Tradiţii. Dacă Tradiţia s'a păstrat si transmis pe cale orală, nu este de mirare dacă alături de tradiţiile adevărate au apărut si tradiţii falset unele având la temelie o pietate sau evlavie cutotul exagerată a unora dintre creştini, iar altele, create în mod interesat de către unii dintre eretici, în scopul de a-şi justifica, pe baza Tradiţiei, învăţătura lor greşită. Ca exemplu putem da o serie întreagă de false tradiţii în legătură cu copilăria lui lisus, cu viaţa Sfintei Fecioare Măria, cu viaţa unora dintre Apostoli şi altele care ulterior au stat la temelia multor cărţi apocrife, care s'au răspândit printre creştini.

Aşadar, nu este de neînţeles faptul că în decursul timpuhn Sfintei Tradiţii i s'au adăugat false tradiţii, ori false elemente, aşa că, din acest motiv, ea a fost atacată de unele confesiuni creştine. Acestea o atacă motivând nu numai că unicul izvor al credinţei, unicul principiu formal al ei este Scriptura, ci şi pe considerentul că ar fi imposibil să se deosebească Tradiţia apostolică de tradiţiile ulterioare care au învăţat şi denaturat în decursul timpului Tradiţia apostolică.

Dar Biserica este în stare si în măsură să deosebească Tradiţia adevărată de tradiţiile false. Criteriul de deosebire a fost fonnulaţjde scriitorul bisericesc Vincenţiu de Lerin (sec. IV), cajg a precizat că tradiţia adevărată constă "în ceea ce s'a crezuţtoţdeauna, pretutindeni si de către toti" — "quod semper, quodubique ed quod ad omnibus creditum est". Aşadar^ca urmare a acestui prinr.ipjn, Tradiţia adevărată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: _

1. 
   Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut totdeauna în Biserică^ în^Sr^n^cji^sejicjJVpiilie;
   
2. 
   Ceea ce se găseste.înTraditie să fie crezut în toate Bisericile creştine de pjemţmg^nju.
   
3. 
   Ceea ce se găseşţejn Tradiţie să fie la fel consemnat de către Părinţii şi scriitorii bisericeşti, de catre cea mai mare parte dintre ei.
   

Rezultă deci că Sfânta Tradiţie sau Tradiţia adevărată cuprinde toate învăţăturile care s'au păstrat neştirbite şi nealterate în Bisericile creştine dejşeste toTlocul şT întotdeauna, iar cele cuprinse în ea au aceeaşi valoare cucele cuprinse în Sfânta Scriptură.

Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Sfânta Scriptură, de acegajaţă de aceasta ea este completivă şi explicativă. Exemple de tradiţie completivă: cele nouă cete îngereşti/rvnrhiri ie si ordine^ToTterarhică; diverseierurgiiîn[legătură cu Tainele: împărtăşirea copiilor îndată după botez; invocarea sfinţilor; cinstirea icoanelor şi moaştelor ş.a.

Exemple de traxLjţjg explicativă: colegialitatea apostolică; ierarhia bisericească sacramentală: naşiUa-botez şi la nuntă: rituatuT săvârşirii Tainelor; şf în general înţelegerea Sfmtei Scripturi în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

74

Dogmatica generală

5. Deosebiri interconfesionale. Biserica Ortodoxă si cea Romano-Catolică mărturisesc împreună_că forma de credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfanta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Spre deosebire de acestea, Protestanţii susţin că unicul izvor al credinţei şi principiul formal al ei este Sfânta Scriptură. Tradiţia neavând nici o valoare dogmatică, ci cel mult una istorică^ Unii dintre ei admit într'o anumită măsură tradiţia explicativă, dar cu toţii resping tradiţia completivă.

Djar şi în privinţa Sfintei Scripturi, protestanţii se deosebesc de ortodocşi şi de romano-catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică susţin că numai autoritatea bisericească (Biserica învăţătoare) este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi aceasta numai în spiritul Tradiţiei, aşad«*> ele con­sideră că norma sau regula de credinţă este învăţătura Bisericii, Sfânta Scriptură fiind numai un izvor al acesteia, protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să tâlcuiască Sfânta jjcrjptură, ea însăşi fiind unicul izvor si unica normă de credinţă, ea interpretându-se singură (Scriptura Scripturae interpres).

înlăturând aportul Sfintei Tradiţii la explicarea sau tâlcuirea Sfintei Scripturi, protestanţii motivează în diferite feluri că un credincios,.fără să fie versat în ale teologiei, poate înţelege şi tâlcui corect Scriptura. Astfel, teologii protestanţi mai vechi învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oncărui_credincios clffejciteşte Scriptura, spre a o înţelege corect. Teologii mai noi afirmă că Scriptura se înţelege prin ea însăşi, căci un loc lămureşte alt loc. Dar în ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucrurile stau astfel, atunci de unde vine varietatea de sensuri pentru aceleaşi texte în protestantism şi de ce, în general, teologii protestanţi, când explică un text controversat, folosesc expresia "după părerea mea".

O altă parte dintre teologii protestanţi mai noi recunosc numai raţiunii drepţuj He_a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată d^urmnue ejjiaturale şi de critica istorică, precum şi de critica textelor, poate nu numai să explice, ci chiar să modifice uneori textul Scripturii. Dar câţi din cei ce citesc Scriptura dispun de cunoştinţele despre care e vorba şi care e norma de conducere chiar pentru cei ce posedă aceste cunoştinţe? Şi apoi cum pot aceşti teologi să se încreadă în luminile raţiunii, dacă, după doctrina protestantă, ea a rămas cu totul întunecată după păcatul strămoşesc? Şi atunci cum rămâne cu ironia adresată de Luther "Doamnei Raţiuni" (Frau Vernunft)!

Dar şi între Biserica Ortodoxă si cea Romano-Catolică există deosebiri in

privinţa modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia este învăţătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în epoca Sinoadglor_gcumenice (primele opt veacuri), care în parte a fost exRUjjă_şi_fQrmulată oficial în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica n'a adăugat nimic._ Biserica RomanorCatoîică extinde Tradiţia peste epoca celor şapte Sinoade ^cumenice, incluzând în ea hotărârile concjliilor ei aşa-zise ecumenice până în zileje noastre, de asemenea multe bule sau alte hotărâri papale. Ca atare, după ea, Tradiţia nu-i necesar să

75

Revelaţia dumnezeiască

poarte pecete apostolică, nici să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci e considerată ca un depozit sau o vistierie a credinţei, la care Biserica este îndreptăţită să recurgă când stabileşte vreo dogmă nouă, Biserica putând astfel să ridice la rangul de dogme păreri teologice mai noi sau chiar opinii teologice greşite.

Faţă de acest mod de a înţelege Tradiţia, Biserica Ortodoxă — după cum se exprimă teologul grec Andrutsos — "este paznicul credincios şi cuvios al Tradiţiei. Biserica Apuseană se manifestă faţă de Tradiţie mai mult ca un creator de tradiţie, transformând-o după voinţă şi născocind multe ca să împace cele noi cu cele vechi şi să înnoade firul rupt de învăţătura apostolică..." (Hr. Andrutsos, Simbolica, trad. din 1. gr. de Justin Moisescu, 1955, p. 101).

Unii teologi apuseni mai noi (ca Mohler) vorbesc de o Tradiţie ideală, deosebită de cea transmisă de Biserică, pe care o numesc Tradiţie din punctjie _ vedere subiectiv^ acesta fiind spiritul catolic dătător de viaţă, care leagă prezentul cu trecutul si. care este cuvântul lui Dumnezeu care grăieşte în conştiinta comuna, in general fiind cugetarea bisericeasca.

Dar această Tradiţie, pe care ei o con­sideră creatoare, nu poate fi invocată decât pentru justificarea Unor noi dogme pe care le inventează Biserica Apuseană.