Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu
Yüklə 0,58 Mb.
|
|
întrupării, prelungită sub două acoperăminte, al Euharistiei şi al papei; Biserica referă la papa toată iubirea pe care o nutreşte pentru Domnul; Hristos a adunat, a condensat toată Biserica în papa; Fericită Romă! Ea singură posedă două tabernacole: tabernacolul euharistie, în care lisus Se împărtăşeşte pe Sine tuturor inimilor, şi Vaticanul, de unde lisus, prin gura papei, transmite tuturor oamenilor cuvântul adevărului, imuabil şi infailibil. Faţă de aceste elogii eretice la adresa papei, glasurile mai noi ale unor teologi catolici, ca Hans Kiing, şi alţii, rămân neauzite şi neascultate. 291 Dumnezeu Sfinţitorul Evanghelia, un al doilea criteriu, anume pe cel al primirii Tainelor Botezului şi Euharistiei. Acolo unde se vesteşte drept cuvântul lui Dumnezeu şi unde se administrează Botezul şi Euharistia, este sigură prezenţa unor credincioşi adevăraţi, deci prezenţa nevăzută a Bisericii celei adevărate. în Confesiunea Augustană, Biserica este definită astfel: "Biserica este comunitatea sfinţilor în care se învaţă drept Evanghelia şi se administrează corect Tainele" (art. 7). Şi după Calvin, Biserica este tot invizibilă, ea cuprinzându-i pe cei aleşi de Dumnezeu şi cunoscuţi numai de El. Dar pe parcursul activităţii sale, Calvin socoteşte tot mai mult ca aleşi (predestinaţi), deci ca membri ai Bisericii, pe cei care mărturisesc credinţa, dau exemplu de viaţă creştină şi se împărtăşesc de Taine, prin aceasta manifestându-se legătura dintre Biserica văzută (a celor chemaţi) şi Biserica nevăzută (a celor aleşi). Biserica nevăzută coboară şi lucrează în cea văzută ca mamă şi şcoală, formând caractere religioase superioare ce evoluează spre trepte tot mai înalte de viaţă creştină, Biserica văzută fiind astfel mijlocul exterior de care se serveşte Dumnezeu spre a crea credinţa în om, credinţa mântuitoare, şi spre a-1 ridica tot mai sus. La fel, Calvin accentuează şi necesitatea menţinerii fraternităţii credincioşilor. El condamnă separatismul sectar şi afirmă că cine se desparte de Biserică renunţă la Dumnezeu şi la lisus Hristos. Biserica este paznicul adevărului. Toate aceste formule, luate separat, nu apar ca protestante. Teologia ortodoxă consideră că distincţia pe care teologia protestantă o face între Biserica văzută şi cea nevăzută, ca şi accentul pus pe această distincţie în felul cum sunt prezentate, nu sunt acceptabile, întrucât cuprind contradicţii interne. Aceasta se poate vedea din următoarele: a. Afirmându-se că Biserica cea nevăzută nu-i legată de nici un loc în
b. Apoi, afirmându-se că numai acolo se găsesc membri adevăraţi „ai adevăratei Biserici, unde se vesteşte drept EvanghefiIjLi_se săvârşesc corect Tainele, nu se spune însă cine judecă asupra corectitudinii acestora. Sfânta Scriptură însăşi nu judecă, ea fiind interpretată în diferite chipuri, după confesiuni şi secte. Iar dacă se recunoaşte Trupului Bisericii, deplinătăţii ei, dreptul de decizie, atunci judecător este întreaga grupare de aderenţi la Biserică şi atunci este evident că Biserica apare ca fiind văzută. Şi astfel, ordinea justă a elementelor din definiţia 292 Dogmatica specială Bisericii nu este cea anunţată oficial: Biserica adevărată este acolo unde se predică drept Evanghelia şi se administrează corect Tainele, ci invers: Evanghelia se predică drept, iar Tainele se administrează corect acolo unde este Biserica adevărată! c. Teoretic, protestantismul desparte substanţial Biserica văzută,
d. Ca urmare a valorii prea reduse care se acordă în protestantism Bisericii văzute, este şi inexistenţa unui for de autoritate, care să poată hotărî asupra corectitudinii predicării învăţăturii şi săvârşirii Tainelor, întrucât corectitudinea intră în definiţia protestantă a Bisericii, fără să se arate criteriul obiectiv de judecată. Istoria Bisericii arată însă care este acest for: el este Sfânta Tradiţie, al cărei subiect purtător şi temei este Biserica văzută. Este uşor de înţeles că pentru protestanţi este un impediment în recunoaşterea Tradiţiei, faptul că aşa le şi începe istoria, prin respingerea unor elemente afirmate ca făcând parte din Tradiţie, iar apoi, ajungându-se la exagerări. Dovadă sunt grupările sectare, cu pretenţie de predicare dreaptă a Evangheliei şi răstălmăcirile pe care reformatorii niciodată nu le-au voit. în concluzie, concepţia protestantă despre fiinţa Bisericii, privită în general, apare ca o opoziţie puternică faţă de concepţia romano-catolică prea exterioristă, prea juridică, prea instuţionalistă; această concepţie se îndreaptă poate tocmai datorită punctului ei opoziţionist de plecare, spre o exagerare în sens contrar, anume punând accentul numai pe partea nevăzută a Bisericii. Şi tot astfel, privite în special, adică în elementele componente ale definiţiei Bisericii, aceste elemente rămân nearmonizate între ele; persistă contrarietatea dintre ele, mai ales între invizibilitatea Bisericii adevărate, considerată astfel, şi criteriile ei externe: propovăduirea şi Tainele. însuşirile Bisericii: unitatea, sfinţenia, universalitatea (sobornicitatea) şi apostolicitatea, mărturisite în Simbolul Credinţei, în protestantism sunt atribuite mai mult tot Bisericii nevâzut^umtatea şi Hw'versa//fatea/(catolicitatea) înseamnă că credincioşii de pretutindeni şi de totdeauna formează Biserica cea una; sfinţenia este a harului şi a cuvântului dumnezeiesc, fără forme de instituţiorîblizăre exterioară; iar apostolicitateq, poate fi atribuită Bisericii văzute, ca fiind, cum se pretinde, identitatea predicării protestante cu cea a Apostolilor. în teologia protestantă mai nouă, poate şi pentru a găsi un temei pentru ecumenismul contemporan, temei corespunzător viziunii protestante, circulă şi
293
Dumnezeu Sfinţitorul opinia conform căreia adevărata Biserică nu este încă realizată, ea fiind doar o idee, un deziderat, un ideal spre care numai se tinde. Astăzi, în realitate, Bisericile se prezintă în multiple forme, fiecare deţinând ceva din adevăr, mai mult sau mai puţin amestecat cu greşeli, dar înaintând spre adevărul pur. Evident, această opinie este fără temei, pentru că Mântuitorul n'a vestit numai un ideal al Bisericii, ci a întemeiat-o de fapt, El fiindu-i Cap pururea viu şi nedespărţit de ea. Intrând prin Botez în această Biserică, oamenii se pot mântui şi desăvârşi. Nu pe parcursul timpului se desăvârşeşte Biserica, ci ea este desăvârşită de la începutul ei, putându-şi astfel îndeplini misiunea de mântuire şi sfinţire a membrilor săi. Revelaţia lui Hristos, păzită şi vestită de Biserică, este desăvârşită de la început, pentru aceasta ea n'are nevoie de contribuţie omenească, având desăvârşirea prin Domnul şi Duhul Sfânt. Fără existenţa Bisericii stabile şi constante, păzitoare şi vestitoare infailibilă a Revelaţiei, aşadar numai cu Biserici separate, toate egale în putere şi decizie, evident că Revelaţia nu mai are în ea nimic stabil şi sigur, ci doar opinii, teorii şi presupuneri ale diferitelor persoane, fără un criteriu prin care să se distingă adevărata învăţătură a lui Hristos şi astfel să se întemeieze convingerea nezdruncinată a celor ce primesc de la ea adevărul şi cred în el. Ierarhia după protestanţi. Ierarhie bisericească, sacramentală, de drept divin, după concepţia protestantă, nu există în Biserică. Protestanţii fac deosebire între preoţie (săcerdotium) şi slujire preoţeasc& (ministeriumj^m sensul că preoţia aparţine de dreptcfivin (jure divino) tuturor credincioşilor,' fiind primită prin Taina Botezului, iar slujirea preoţească se încredinţează, după drept uman (jure humano) celor aleşi de comunitatea credincioşilor, jpentruVa predica Evanghelia şi a administra Tainele, această încredinţare fiind revocabilă. ~~ Numirile care se dau treptelor preoţiei slujitoare sunt diferite, după felul comunităţilor protestante:(episco^^/superintendenţ4 presbiteri>pastori,5diaconi, deosebirile dintre trepte fii™*excTusiv de ordin administrativ. Identificarea preoţiei sacramentale cu preoţia generală sau universală, a tuturor creştinilor, primită prin Botez, stă în vădită contrazicere, la protestanţi, cu Sfânta Scriptură, pe care aceştia spun că o preţuiesc atât de mult. Sfânta Scriptură dă mărturii clare despre preoţia harică, sacramentală, care se conferă prin Taina Hirotoniei: a. Mântuitorul dă Apostolilor şi, evident, urmaşilor lor puterea de a lega
b. Sfântul Apostol Pavel scrie în Timotei: "Nu fi nepăsător faţă de darul care este întru tine, ce ţi s 'a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor'"((1 Tim 4, 14^şi: "Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu care este 294
Dogmatica specială în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6): Iar presbiterilor din Milet şi Efes le-a grăit: "Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v 'a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a căştigat-o cu însuşi scump Sângele Său " (FA 20, 28). c. Apostolul Petru îi numeşte pe creştinii cărora le scrie epistola I-a: "seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu " (1 Ptr 2,9), dar aceste numiri se referă la toţi creştinii, întrucât ei sunt deosebiţi de păgâni prin harul Botezului, trebuind să aducă slujire lui Dumnezeu, aşa cum în Vechiul Testament, poporul ales, deşi avea preoţia levitică (aronitică), fiindcă trebuia să aducă slujire lui Dumnezeu, era numită "preoţie împărătească" (Exod 19, 6; Is 61, 6; Ps 23, 6). Interpretarea greşită dată de protestanţi textului de la 1 Petru 2, 9, se înlătură prin alt text din aceeaşi epistolă a lui Petru: J'Pepreoţii cei dintre voi îi rog, ca umil ce sunt împreună preot... " (1 Ptr 5, 1), din care rezultă că numai unii dintre creştini sunt cu adevărat preoţi, având aceeaşi preoţie ca şi Sfântul Apostol Petru. d. Harul special al preoţiei nu-1 are poporul, obştea credincioşilor, şi de aceea nici nu poate fi vorba de transmitere de har din partea poporului credincios. Plenitudinea harurilor preoţiei au avut-o Apostolii, prin coborârea Duhului_Sfânt peste ei în zjua.Cinxazecimii, haruri pe care le-au transmis urmaşilor lor, episcopii, prin hirotonie, iar aceştia, preoţilor şi diaconilor. Acestea sunt clar exprimate în Sfânta Scriptură (FA 14, 23; 2 Tim 1, 6; Tit 1, 5). e. Nici un slujitor al Bisericii, ales de comunitate, indiferent de slujba care i se încredinţează, nu devine părtaş la puterea harică a ierarhiei. Numai prin Taina Hirotoniei se conferă această putere. Renunţând la preoţia sacramentală, protestantismul a ieşit din succesiunea apostolică, din care n'a păstrat decât Taina Botezului. Teologul ortodox'S. Bulgakov ^caracterizează astfel situaţia protestanţilor: "Suprimarea ierarrnei a deposedat lumea protestantă de darurile Cincizecimii, comunicate în Tainele şi cultul Bisericii prin ierarhie, care a primit puterile ei de la Apostoli şi de la urmaşii lor. Din această cauză lumea protestantă devine asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului lisus, n'au primit pe Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus" (cf. S. Bulgakov, Ortodoxia, trad. rom. p. 55). Sfintele Taine într'un capitol anterior am vorbit despre harul divin ca energie dumnezeiască necreată ce se revarsă asupra oamenilor prin lucrarea Duhului Sfânt, în scopul mântuirii şi sfinţirii acestora. Dar harul divin, pierdut prin păcatul lui Adam, a fost redobândit oamenilor prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului: "Căci legea prin Moise s 'a dat, iar harul şi adevărul prin lisus Hristos au venit" (In 1, 17). Efectele sau roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului sunt redate în mod simplu, dar cuprinzător, în Troparul Sfintelor Patimi: "Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău, pe cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te; nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie". (Triod, ed. 1946, pag. 682). Prinjertfadepecruce s'a înfăptuit ceea ce se numeşte mântuirea obiectivă sau răscumpărarea, adică slobozirea sau eliberarea oamenilor din robia păcatului şi a morţii, care stăpânea omenirea de la Adam încoace (cf. Rm 5, 12, 17, 19), sau împăcarea omului cu Dumnezeu, cum spun protestanţii, acest termen arătând pacea care sălăşluieşte în sufletul credinciosului. Fără mântuirea obiectivă sau răscumpărarea prin jertfa lui Hristos, neamul omenesc ar fi rămas pururea în această robie, dar, prin harul redobândit în lisus Hristos, "cei ce au luat prisosinţa harului şi darului îndreptării vor împăraţi în viaţă prin Unul lisus Hristos" (Rm 5, 17). Astfel, din jertfa de pe cruce a Mântuitorului izvorăşte o putere nemărginită pentru cei ce cred, căci "cuvântul crucii... pentru noi, care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu " (1 Co 1,18). Această putere, harul divin, îi îndreptează şi îi sfinţeşte pe credincioşi, ridicându-i de la starea lor firească la viaţa suprafirească în Hristos şi le dă tăria necesară de a putea progresa în această nouă viaţă. îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează însă în Biserică, Trupul tainic al lui Hristos, aşezământ întemeiat de El şi înzestrat cu puterea şi mijloacele necesare spre a împărtăşi credincioşilor mântuirea obiectivă sau răscumpărarea. Dar această putere sau energie care izvorăşte din jertfa de pe cruce, care îi îndreptează şi îi sfinţeşte pe credincioşi, nu lucrează în mod nemijlocit asupra acestora, ci este legată de anumite semne şi lucrări văzute, care sunt organele purtătoare sau transmitatoare ale harului, deci sunt mijloace de mântuire şi sfinţire a credincioşilor. Spre deosebire de protestanţi, care consideră cuvântul lui Dumnezeu ca purtător al harului divin pe o treaptă cel puţin egală, dacă nu mai înaltă ca Tainele, 296
Dogmatica specială Biserica noastră, deşi socoteşte şi ea cuvântul lui Dumnezeu ca purtător sau transmiţător al harului, nu-1 consideră în această funcţie sau în acest rol nici în aceeaşi măsură, nici în acelaşi fel ca Sfintele Taine. Căci dacă rodirea cuvântului atât la convertire, cât şi la îndreptarea omului este în funcţie de anumite condiţii subiective ale celui ce crede şi în primul rând de libera primire şi conlucrare a acestuia cu cuvântul, este evident că acţiunea lui nu-i legată de harul divin nici în acelaşi fel, nici în aceeaşi măsură ca Sfintele Taine, despre care însuşi Domnul ne-a învăţat că sunt purtătoarele şi transmiţătoarele harului divin în mod real. Fiinţa Tainelor
Spre deosebire de Biserica noastră^protestanţii şi unele^enpjriinjjtmni_ creştine neagă caracterul supranatural, haric şi sfinţitor.al.Tainelor, văzând în ele simple simboluri sau semne externe, asemănătoare cerernonjih}^ Vechiul Testament. După ei, aceste semne se săvârşesc în amintirea vreunui eveniment ori moment din viaţa Mântuitorului, cu scopul de a-i întări pe creştini în credinţă. Prin ele se trezeşţe^se jntăreşte sau se adeverite credinţa, dârele nu suntL^rganejjurtătoare s^ujnijJocjtoanLjde hjmduj.,. în ^enşuJ_câ_ac£s_ţa_ax_iL inseparabil legat de ele. De asemenea, spun ei, ele sunt făgăduinţe ori garanţii pentru dobândirea harului de către cei predestinaţi la mântuire. Pe de altă parte, doctrina despre predestinaţie, comună celor maLmulţi._dinţre protestanţi şi denominaţiunile creştine, limitând efectul Tainelor numai la cei predestinaţi la mântuire, pentru cei predestinaţi la osândă ele nu sunt decât "semne goale", precum le numise Luther la început, şi alături de el şi alţi reformatori. Cu timpulinsă, în afară de calvinii extremişti, mărturisirile de credinţă protestante şi îndeosebi cele luterane afirmă caracterul supranatural al Tainelor, precizând că "Taina este o ceremonie ori un act în care Dumnezeu ne transmite ceea ce se oferă de făgăduinţa legată de ceremonie" (Apoi. 253). Cu toate acestea, până astăzi, poziţia protestanţilor faţă de Taine ca purtătoare sau transmitatoare ale harului a rămas ambiguă. Dar o astfel de concepţie care nu recunoaşte deschis că Tainele sunt organe purtătoare sau transmitatoare ale harulme^te_greşită^imdjn_contr^icfie^u^ fanta Scriptură, din care rezultă că ele se dau "spre iertarea păcatelor ", "spre sfinţire ". "spre înnoirea vieţii", sau că "Duhul Sfânt a venit asupra lor" (FA 2, 38; 8^ 17;
Dumnezeu Sfinţitorul 297 22, 16; 1 Co 6, 11; In 3, 5-7; Tit 3, 5 etc), ceea ce dovedeşte că lucrarea Tainelor^ o lucrare văzută, este împreunată cu ojucrare sfinţitoare a Duhului Sfânt, de unde rezultă că Tainele sunt cu adevărat mijloace de împărtăşire reală a harului divin, deci de sfinţire a credincioşilor. Toate Tainele au câteva trăsături sau însuşiri esenţiale, şi anume: 1. Tainele au fost jnstituite de Mântuitorul Hristos. Axestadevăr rezultă
4, 10), întrucât ei au îndeplinit toate din încredinţarea şi în numele lui lisus Hristos (cf. Fapte 3, 6; 9, 34; 10, 48; 19, 5; 1 Cor. 11, 23; Iacov 5, 14 etc.). Dacă în Noul Testament nu şe vorbeşte decât despre instituirea unora dintre Taine, în schimb se arată practicarea tuturor Tainefor^de asemenea se dau indicaţii suficiente din care rezultă că toate Tainele au fost instituite de lisus Hristos. Un autor vechi din sec. IV-V spune: "Cine e autorul Tainelor, dacă nu Domnul lisus? Din cer au venit aceste Taine" (Ps. Ambrozie IV, 4). De altfel, ioaţe Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe subliniază.acas.ţ fapt. Dar chiar dacă s'ar admite că unele dintre Taine au fost instituite numai indirect de Mântuitorul, iar direct de Sfinţii Apostoli, valoarea lor rămâne neschimbată, deoarece izvorul lor rămâne tot Domnul lisus Hristos.
Spre a nu se crea confuzii, e necesar de subliniat că partea văzută (materia, actele, cuvintele rostite) din rânduiala Tainei, deşi e esenţială acesteia, nu trebuie considerată un instrument magic care lucrează de la sine, transmiţând harul în chip mecanic. Căci ea, deşi e rânduită de Biserică, este expresia voinţei întemeietorului Tainelor, lisus Hristos, Care lucrează mijlocit în Biserica Sa prin Duhul Sfânt. Deci partea văzută lucrează în Taină nu de la sine şi prin sine, ci prin prezenţa Duhului Sfânt, în conformitate cu voinţa Celui ce le-a instituit. Modul 298 Dogmatica specială lucrării însă rămâne tainic şi nepătruns de mintea omenească, de aceea separarea celor două părţi e numai produsul unei abstracţiuni, căci prin ceea ce se vede nu e numai cât se vede, ci este lucrarea harului. Din acest motiv, partea văzută a Tainei poate fi schimbată sau modificată de Biserică, după dreapta ei socotinţă, aşa cum s'a întâmplat la Taina Mirungerii şi cum rezultă din rânduiala unor Taine din Bisericile Vechi-Orientale. La fiecare Taină există un săvârşitor şi un primitor. Desigur, adevăratul săvârşitor al Tainelor este Cel ce le-a instituit, lisus Hristos, Care îşi continuă prin ele lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică, prin Duhul Sfânt. Episcopii şi preoţii cărora li s'a transmis prin hirotonie puterea harică, de la Sfinţii Apostoli, de a săvârşi Tainele, posedă acelaşi har şi aceeaşi putere pe care Apostolii le-au primit de la Mântuitorul Hristos. Ei sunt îndreptăţiţi la săvârşirea Tainelor, deoarece sunt posesorii unui har care le conferă o putere specială prin Taina Hirotoniei (cf. 1 Tim 4, 14; 2 Tim 1, 6; FA 6, 6; 20, 28; Tit 1, 5 ş.a.) şi aceasta o fac în numele lui lisus Hristos. împotriva concepţiei protestante şi a celorlalte denominaţiuni despre preoţia generală sau universală (obştească), potrivit căreia orice creştin este îndreptăţit la săvârşirea Tainelor deoarece toţi creştinii sunt preoţi (cf. 1 Ptr 2, 5 şi 2, 9), atât Biserica noastră, cât şi cea Romano-Catolică învaţă că numai preoţia harică sau sacramentală, primită prin Taina Hirotoniei, îl îndreptăţeşte pe cel ce o posedă la săvârşirea Tainelor (cf. Fapte 20, 28; 1 Co 12, 28 — 29; Ef 4, 11; Evr 5, 1; 1 Ptr 4, 10; 5, 1 etc). Yüklə 0,58 Mb. Dostları ilə paylaş:
|