Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

3. Argumentul teleologic (fizico-teologic)

Străduinţa omului pentru cunoaşterea lumii şi a vieţii s'a manifestat totdeauna în două direcţii, şi anume: a) să ajungă la cunoaşterea cauzelor diferitelor fenomene ce se petrec necontenit în jurul său, adică să dea răspuns la întrebarea: de ce şe petrece cutare fenomen sau cutare lucru? sau: care este cauza care pro­duce acest fenomen?, şi b) să afle pentru ce sau în ce scop sc produce cutare sau.

50

Dogmatica generală

cutare fenomen. în primul caz, raţiunea omenească vrea să afle explicarea lucrurilor prin legea cauzalităţii, iar în al doilea caz ea caută explicarea acestora prin legea finalităţii (lat. finalis = scop). în argumentul cosmologic, pe temeiul legii cauzalităţii, raţiunea omenească postulează cu necesitate existenţa lui Dumnezeu, iar în argumentul teleologic (fizico-teologic¹) aceeaşi raţiune deduce existenţa lui Dumnezeu pe temeiul legii finalităţii.

Argumentul teleologic pleacă în dovedirea existenţei Lui de la ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume. Se poate astfel constata că, cu toată imensitatea universului, cu toată complexitatea lui, el este un mecanism care funcţionează perfect, supunându-se anumitor legi, în el domneşte cea mai desăvârşită ordine, nimic nu se petrece la întâmplare, iar mersul lui regulat de mii şi milioane de ani şi frumuseţile pe care el le conţine nu se pot datora întâmplării, ci trebuie să aibă ca autor o fiinţă inteligentă, atotperfectă, care a orânduit şi organizat astfel universul şi lumea, încât el, în totalitatea sa, ca şi diferitele lui părţi componente, să-şi poată împlini fiecare scopul său.

Argumentul teleologic, pe cât este de simplu, pe atât este de clar şi de evident. EI se găseşte şi în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: "Cerurile^ spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps 18, 1). A fost folosit de numeroşi Sfinţi Părinţi, precum şi de filozofi în toate timpurile. Sfântul Irineu zice: "Lucrul însuşi arată pe meşterul său şi ordinea lumii vesteşte pe cel ce o conduceiar Fericitul Augustin spune: "Observând lumea, simetria din ea, părţile şi mişcarea ei, varietatea şi frumuseţea ei, oricine va mărturisi că ea n'a putut fi făcută decât de Dumnezeu Cel nespus de mare şi frumos".

Filozoful Kant, prin afirmaţia sa: "Două lucruri m-au minunat: cerul
înstelat şiJegea morală din omT, arată că preţuieşte acest argument. în privinţa
argumentului teleologic, acelaşi filozof spune: "Acest argument merită să fie
pomenit totdeauna cu respect. El e cel mai vechi, cel mai clar şi mai potrivit cu
raţiunea omenească". "

Poate tocmai din pricina simplităţii şi evidenţei Jui, el a fost atacat foarte adeseori. însuşi Kant, care 1-a preţuit şi 1-a lăudat adeseori, afirmă că argumentul teleologic dovedeşte numai existenţa unui orânduitor, organizator sau a unui arhitect al lumii, al unui demiurg, dar nu a autorului sau creatorului lumii.

La această obiecţie se poate răspunde cu mult succes. Dacă prin acest argument admitem existenţa unei fiinţe superioare în afara lumii, care a putut-o organiza dându-i o deplină ordine, armonie şi frumuseţe, ceea ce dovedeşte că această fiinţă este inteligentă, desăvârşită şi atotputernică, de ce i-am retrage acesteia tocmai atributul de creatoare? în cazul că îi retragem această însuşire, ne
¹ 1 se spune fizico-teologic, deoarece deduce existenţa lui Dumnezeu din originea fizică a lumii.

51
vedem nevoiţi să admitem existenţa a doi dumnezei: unul creator, iar altul organizator al lumii. Dar nu există nici o raţiune suficientă pentru a susţine aşa ceva.

S'a obiectat apoi din partea unora că în lume nu există finalitate, nici frumuseţe, nici ordine şi nici armonie, dovadă existenţa atâtor fenomene care nu au nici un rost, ba chiar ar putea lipsi, iar cât priveşte frumuseţea lumii, ea nu e o însuşire obiectivă a acesteia, ci o opinie subiectivă a celor ce privesc unele aspecte ale ei, în timp ce altele sunt catastrofale şi dezgustătoare, iar unele provoacă o adevărată dezordine şi lipsă de armonie în lume. Alţii afirmă că şi dacă admitem ordinea, frumuseţea sau chiar finalitatea din lume, acestea se datorează procesului evoluţiei sau chiar întâmplării, astfel că ele nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu.

Acestor obiecţii li se poate răspunde următoarele: Nu se poate spune că nu ar exista finalitate în lume, ci cel mult se poate admite că în stadiul actual, noi nu putem cunoaşte scopul tuturor lucrurilor. Căci dacă, bunăoară, unii au susţinut că apendicele la om nu are nici un rost, ci, dimpotrivă, este nociv, deoarece provoacă multor persoane boala numită apendicită, care adeseori poate fi fatală dacă nu se face o intervenţie chirurgicală la timp, în ultima vreme biochimia a dovedit că apendicele, prin secreţiile sale, facilitează o serie de procese în organismul uman, evitându-se astfel unele complicaţii şi boli. Cât priveşte frumuseţea lumii, pe care unii o neagă, a fost dovedită prin faptul că marii artişti ai tuturor timpurilor au creat opere nemuritoare, inspirându-se tocmai din frumuseţile naturii. Grecii antici au numit universul cosmos, ceea ce înseamnă frumuseţe.

în ceea ce priveşte existenţa unor fenomene catastrofale sau dezgustătoare în lume (vulcani, cutremure de pământ, uragane, boli cumplite ca ciuma, holera, lepra şi altele), trebuie să ţinem seama de două lucruri, şi anume: a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună şi mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator, dar pe care noi nu le putem cunoaşte în întregime, b) Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: "Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-lstăpâniţi... " (Fac l, 27) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privinţă. Şi de ce n'am recunoaşte această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a tăcut în decursul timpului şi mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? Cât priveşte existenţa unor boli, aceasta este legată dc existenţa răului în lume, dc care ne vom ocupa în capitolul Providenţa divină.

Referindu-ne, în sfârşit, la cei cc afirmă că ordinea, armonia, frumuseţea ori chiar finalitatea din lume s'ar datora întâmplării, acestora li se poate răspunde că mai uşor putem concepe ca, dintr'un sac plin cu litere, pe care îl golim la întâmplare pe o foaie de hârtie de dimensiunile unei camere, să apară scrisă o pagină din Biblie sau din Critica raţiunii pure a lui Kant, decât să admitem că

52

Dogmatica generală

ordinea, armonia, frumuseţea şi finalitatea din lume s'ar datora întâmplării sau hazardului. Dacă grecii vechi au numit universul "cosmos", care înseamnă frumuseţe, podoabă, ordine, toate aceste atribute nu pot fi datorate hazardului sau întâmplării, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într'o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce presupune o inteligenţă care a introdus în univers scopuri bine definite.

In concluzie, ordinea, armonia, frumuseţea şi finalitatea care există în lume nu pot fi explicate îndeajuns decât prin existenţa unui creator şi organizator al lumii, care este Dumnezeu.
4. Argumentul moral

Este incontestabil că alături de viaţa biologică a oamenilor — indiferent de timpul, locul şi societatea în care trăiesc — se poate constata şi o viaţă morală a lor, în sensul că în orice timp, loc şi societate, oamenii în general îşi trăiesc viaţa respectând şi conformându-se anumitor principii, norme sau legi morale, obiceiuri, datini etc, care se reflectă în propria lor conştiinţă, încât ei totdeauna fac deosebire între bine şi rău, drept şi nedrept, permis şi nepermis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat. Şi indiferent dacă acestor prescripţi i morale li se atribuie o origine religioasă — cum e cazul mai ales în societăţile primitive — sau dacă ele sunt considerate ca provenind prin tradiţie de la societate, esenţialul este că, în general, ele sunt respectate şi ascultate, exercitând în conştiinţa individuală un fel de necesitate sau constrângere internă, pentru ca omul să-şi conformeze viaţa potrivit acestor prescripţii.

Aşdar, omul îşi raportează permanent activitatea sa la un principiu general de acţiune, reglementându-şi comportarea sa prin ideea de bine, fără însă a formula totdeauna un raţionament explicit în acest sens. Având în vedere raportarea activităţii omului la ideea de bine, în această privinţă se poate vorbi de un apriorism moral, în sensul că nu se poate nicidecum afla sau deduce o dată sigură sau un moment când el ar fi câştigat conştiinţa de bine, fără să o fi avut mai înainte de acea dată şi astfel ea să apară ca rezultatul vreunei experienţe din care ar fi scoasă, în această privinţă, filozoful Kant spunea: "Legea morală e dată oarecum ca un fapt al raţiunii pure, de care suntem conştienţi apriori, şi care e apodictic-cert, chiar şi dacă n'am putea găsi în experienţă nici un exemplu în care ea ar fi urmată întocmai".

Cu alte cuvinte, legea morală, ca expresie a binelui, nu e în conştiinţa omului produsul unei experienţe, ci este anterioară oricărei experienţe, încât ea aparţine naturii umane în mod structural, constitutiv. Ea se găseşte în natura umană ca un dat primar, prin ea făcându-se deosebire între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil, între merit şi culpabilitate. Filozoful stoic Zenon atribuie această

53
lege raţiunii divine, lui Zeus, care pătrunde toate, iar Cjicero spune că ea este adevărata lege, raţiunea cea dreaptă în concordanţă cu natura, răspândită la toţi oamenii, constantă, veşnică, dată omului de creatorul acesteia. Acelaşi Cicero mai spune despre ea: "A fost întotdeauna convingerea oamenilor cu adevărat înţelepţi că legea morală nu e ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veşnic, după care trebuie să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie e doar Dumnezeu, care porunceşte şi opreşte, şi această lege e atât de veche ca Duhul lui Dumnezeu însuşi".

Această lege — legea morală naturală — este împărtăşită omului prin însuşi actul creaţiei. Despre ea. Apostolul Pa^efşpune că e "scrisă în inima omului" (Rm 2, 15). Prin această expresie se arată că ea ţine de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toţi oamenii, chiar şi cei lipsiţi de orice altă lege; aceasta înseamnă că ea e inerentă şi indispensabilă, naturii omeneşti. Despre ea se poate spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naştere predispoziţia ca, în mod spontan, să-şi formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine şi rău şi totodată să înţeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.

Dar în viaţa oamenilor mai există o realitate de netăgăduit: conştiinţa morală. Alături de legea morală, norma obiectivă a moralităţii, conştiinţa morală este norma subiectivă a moralităţii. Legea morală are un caracter impersonal şi universal, în timp ce conştiinţa morală are un caracter personal şi subiectiv, fiind organul de cunoaştere şi manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conştiinţei morale, omul este în stare să judece şi să aprecieze — prin prisma legii morale — fiecare caz în parte din experienţa lui şi a semenilor săi, şi aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanţei lui cu cerinţele legii morale. în acest fel, conştiinţa morală e dispoziţia sufletească de a îndruma activitatea morală a omului, îndemnându-1 să se conformeze legii morale. în raport cu legea morală, conştiinţa este organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire a legii morale de către om. Ea face o apreciere, o valorificare a faptelor, motivelor şi consecinţelor acestora prin prisma ideii de bine, dându-şi în fiecare caz în parte verdictele ei. Acţiunea ei se manifestă şi înainte dc săvârşirea unei fapte, îndemnând, poruncind sau oprind făptuirea acesteia, în timpul săvârşirii ei, dar şi după ce fapta a fost săvârşită.

Conştiinţa morală şi legea morală se află într'o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conştiinţa morala, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realităţi există în om cu toată pervertirea lui prin păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta e lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Căci când păgânii, care n 'au leşe,_din fire focale legii (ceea ce le porunceşte legea), aceştia neavănd lege, îşi sunt loruşi lege, ceea

54

Dogmatica generală

ce arată fapta legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără... " (Rm 2, ! 4-15).

Argumentul moral pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu se bazează pe realitatea legii morale şi a conştiinţei morale în om, ca şi pe importanţa pe care acestea o au în viaţa oamenilor. Căci orice am face. gândirea logică nu poate evita întrebarea: de unde provin atât legea morală, cât şi conştiinţa morală în om'.' Răspunsul la această întrebare se impune cu stringenţă: Atâl legea morală, cât si conştiinţa morală îşi au izvorul în fiinţa atotperfectă. Dumnezeu, care a sădit în natura omului atât legea morală naturală, cât şi germenii conştiinţei morale, care apoi s'a dezvoltat. Ordinea morală din lume, pe care nimeni n-o poate contesta, pretinde existenţa unei fiinţe atotperfecte, care cslc creatorul acestei ordini şi care a înzestrat omul cu tot ceea cc îi era necesar pentru înfăptuirea ei. Căci precum ordinea fizică este legată în mod necesar dc fenomenele naturii, ordinea logică dc activitatea gândirii omeneşti, la fel ordinea morală din lume c legată în mod necesar dc viaţa şi activitatea oamenilor. Iar creatorul acestei ordini nu poate li dccăi Dumnezeu.

Dintre toate argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, alături dc argumentul teleologic, filozoful Kant preţuieşte in inod deosebit argumentul moral. Dar el îi dă acestuia o formulare deosebită, neîntâlnită la alţi gânditori. Este firesc şi logic, spune el, ca în lume dreptatea să aibă drepi răsplată fericirea, cu alte cuvinte oamenii virtuoşi să fie fericiţi, în timp cc păcătoşii şi vicioşii să fie nefericiţi, Dar în lumea aceasta, acest raport între virtute şi fericire, viciu şi nefericire nu se realizează totdeauna. Dimpotrivă, se poate constata că adeseori oamenii virtuoşi sunt nefericiţi, în timp cc răii şi vicioşii triumfă prin însăşi răutatea lor. Mintea sănătoasă nu se poate împăca însă cu această situaţie, de aceea ca pretinde, postulează existenţa unei alte lumi, în care virtutea să fie totdeauna răsplătită, iar răul şi viciul pedepsit. Dar pentru ca să sc realizeze totdeauna acest raport, în acea lume trebuie să existe un judecător atotdrept, care să răsplătească pc fiecare după faptele sale. Acest judecător nu poate fi dccâl Dumnezeu.

Precum se poate vedea, în această argumentare, morala devine izvorul si temelia religiei; aşadar, în concepţia lui Kant, religia sc bazează pe morală şi nu invers.

5. Argumentul ontologic

Dintre toate argumentele pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, argumentul ontologic a fost cel mai dezbătut şi contestat, cunoscând de-a lungul vremii ascensiuni şi decăderi pe care nici un alt argument nu Ic-a avut. Deşi de provenienţă creştină — ceea ce n'a fost cazul cu celelalte argumente — acesl

55
argument a fost obiectul unor permanente controverse şi contestaţii, chiar şi din

partea unor cercuri si a unor gânditori creştini. Dc altfel, şi ca procedeu logje.
anvimf-infuLontologic sc deosebeşte radical de celelalte..argumente,,deoarece în
fimp ce arr.sfcn foţosr'sr. raţionamentul, inriur.tui, plecând de la constatarea unor
fenomene din lumea aceasta, care nu-si pot găsi cauza lor ultimă şj necesară decât
în Dumnezeu. dimROţnvă^argumen^ se foloseşte dc raţionamcnlu 1

deductiv, deducând existenta lui Dumnezeu din noţiunea dc Dumnezeu, existentă în mintea noasiră.JSlumirca de argument ontologic provine dc la cuvântul grecesc ov = cel ce este, Mintă.

Argumentul ontologic ridică însă o problemă mai generală dc gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi anume a posibilităţii cunoaşterii întemeiate pe experienţa subiectivă, în afara oricărei experienţe obiective. Împotriva empirismului — reprezentat prin filozofii Locke, Hume şi Berkclcy — care considera spiritul omenesc la naştere ca o labula rassa şi afirma că toate cunoştinţele omului provin exclusiv din experienţă, numeroşi filozofi au susţinut înaintea lor şi după ci că în intelectul omenesc există anumite idei înnăscute, fără dc care nu s'ar putea organiza cunoştinţele dobândite prin experienţă. Aceste idei premerg oricărei-experienţe obiective, fiind condiţiile fundamentale necesare pentru orice cunoaştere şi adevăruri primare, absolute, de asemenea necesare. Ele au o valoare axiomatică, întrucât asa cum în matematică se fac o seric de deducţii din axiome, la fel din adevărul lor absolut se pol scoate, pe baza deducţiei, adevăruri evidente şi indiscutabile. Astfel, argumentarea ontologică c apriorică, pe când celelalte argumentări sunt aposterioriec.

Cel care pentru prima_oară a pus temelii pentru argumentul ontologic a fl-Ki Fericitul Anpnstin ELajiiccat dc la convingerea că experienţa interioară a Q'VlJjklLcsţc maisigură decât celelalte izvoar.c_.ale cunoaşterii. Numai în această experienţă putem descoperi adcvăml neschimbat, anume ideea dc Dumnezeu. Raţiunea omenească fiind chipul lui Dumnezeu in om. ca îl gândeşte pc Dumnezeu atât ca exis.tcnţă, cât şi ca fiinţă. Aşadar, noi avem în însăşi raţiunea noastră chipul lui Dumnezeu, deoarece fiind făcuţi după chipul şi asemănarea Iui Dumnezeu. II avem pc Dumnezeu în-mintea noastră.

Dar adevăratulIjntemeictor al argumentului ontologic este Ansclm, arhiepiscop de CanterJ2ijxyXLQ13d.iri9). Argumentarea sa s_c.prczintă_astfcl:

In piintea mea, zice el. există ideea uncifiinţc atotperfecte, decât care nu poate fi cugetată o alta -fiinţă mai fterfectă. mai desăvârşită. Dar pc lângăjoate însuşirile pr f.-mr lr a ir rn tîinlă atotpert'er.lă rajrebiiic să ajbă si însmirea existenţei i cale, pentru că dacă ea nu ar exista în realitate, ar însemna că c li.pşjlă.dc_u_na din însuşirile care îi determină perfecţiunea, ceea cc înseamnă că atunci poate fi f-.ii^i-l:ilâ 11 nil A fiipţ;"| mai prrfrrtn rlrrâl m cxir.a cc fir fi un nnnsyn»: Aşadar, pentru ca fiinţa cugetată în mintea mea să fie atotperfcciă, existenţa ci reală, si nu

56

Dogmatica generală

numai în minte, este condiţia absolut necesară în acest scop Dr.r.yjinţa supremă carg-C^JEtă în mintca-j_aea, pentru a fi atotperfeclă—trebuie să existe în renlitn,ţc_ Deşi argumentarea lui Anselm a fost ispititoare şi la timpul său a fost acceptată cu entuziasm de către cercurile ecleziastice, puterea ei de convingere este insuficientă. De aceea, încă în acea vreme, călugărul Gaunilo a contestat valoarea acestui argument — între el şi Anselm existând o adevărată polemică — afirmând următoarele: existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi prin argumentul lui Anselm, fiindcă din simpla existenţă mintală a unui lucru nu se poate deduce în nici un caz existenţa lui reală. Căci, spune Gaunilo mai departe, dacă în mintea mea îmi făuresc ideea unei insule astfel încât nu poate fi concepută alta» mai frumoasă, nu înseamnă că această insulă trebuie să existe şi în realitate, căci una este să existe insula în mintea mea şi alta este existenţa ei reală.

T— Anselm i-a spus lui Gaunilo că ideea unei insule atotperfecte nu c o idee universală şi necesară, precum este ideea de Dumnezeu, şi chiar dacă ideea unui lucai nu implică existenţa lui reală, pentru fiinţa suverană trebuie admisă o excepţie.

Toma de Aquino a acceptat în tinereţe argumentul lui Anselm, dar cu unele rezerve. Mai târziu însă, el a criticat argumentarea lui Anselm, afirmând că nu se poate trece de la ordinea ideală (existenţa lui Dumnezeu ca idee) la ordinea reală a lucrurilor. De asemenea, el conclude că nu se poate demonstra apriori că Dumnezeu există, ci numai aposteriori, şi anume prin efecte, care ne sunt bine cunoscute.

Filozoful Descartes, un adept al concepţiei ideilor înnăscute, a fost un apărător şi susţinător al argumentului ontologic. Folosind "dubitaţia metodică" spre a ajunge la cunoştinţe sigure, el se îndoieşte de tot ceea ce există, deci şi de propria sa existenţă. Dar dacă se îndoieşte, înseamnă că el cugetă, iar dacă cugetă, înseamnă că el există: "Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum".

După Descartes, orice idee adevărată trebuie să poarte pecetea distincţiei şi a clarităţii. Dar dintre toate ideile care există în mintea mea, zice el, cea mai clară şi mai distinctă este ideea de Dumnezeu. Această idee n'a fost creată dc mine, ci este înnăscută în mine. Ea posedă în cel mai înalt grad însuşirea clarităţii şi distincţiei, şi ea n'ar putea exista în mine dacă Dumnezeu n'ar putea exista cu adevărat, căci El este Cel ce a sădit-o în mine.

Dar nici argumentarea lui Descartes nu rezistă unei critici serioase, căci raţionamentul lui este un sofism {petitio principii sau cercul vicios). în fond, Descartes vrea să dovedească existenţa lui Dumnezeu prin ideea de Dumnezeu. După el, această idee es.te sădită în noi de Dumnezeu, dar la observaţia că ea ar fi putut fi sădită în mintea noastră de o fiinţă care vrea doar să ne înşele, Descartes răspunde: Nu se poate, deoarece ea a fost pusă în mintea noastră de către însuşi Dumnezeu. De aici se poate vedea că în loc ca ideea de Dumnezeu să servească drept teniei pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, ca însăşi, adică ideea de

57
Dumnezeu, are nevoie de a se sprijini pe existenţa lui Dumnezeu, spre a rămâne în picioare.

Indrcptându-şi critica nu numai împotriva lui Anselm, ci şi a lui Descartes, Kant dc asemenea a contestat valoarea acestui argument, spunând: Dacă îmi închipui Că am în buzunar 100 dc taleri, aceasta nu înseamnă că îi am şi în rcalilate, cu toate că atât unii, cât şi cedaţi posedă aceleaşi însuşiri. Kant recunoaşte că, deşi ideea de Dumnezeu etc foarte utilă, este însă, spune el, cu totul nepotrivit ca prin mijlocirea ei să se poată determina ceva în legătură cu existenţa. Ideea dc Dumnezeu ca fiinţa cea mai înaltă şi absolută e postulată dc raţiunea practică drept un con­cept limitativ, ca ultima margine a activităţii regulativc a raţiunii practice în stabilirea unităţii cunoştinţelor, şi la ca trebuie să ne oprim, nu dc la ca să începem. Existenţa în sine nu poate fi conţinută în concept sau noţiune, şi ca atare nici nu poate fi dedusă din concept, oricare ar fi acela.

Acest argument a mai fost utilizat de Spinoza, Lcibniz, Fichtc, Hcgel şi Schelling.

Hcgcl refuză să acorde o valoare prea marc argumentului moral, atât de mult preţuit dc Kant, în schimb el acordâjgca mai marc valoare jirgiimenluliii ontologic, în care existenta lui Dumnezeu decurge din însăşi noţiunea de Dumnezeu. noţiune în care Dumnezeu si existenta sunt unuLşiacclaşi lucru. Dumnezeu trebuie să fie în mod expres acel ceva care nu poate fi cugetat decât ca existând şi care implică existenţa, implică siguranţă şi necesitatea existentei lui Dumnezeu.

Dintre filozofii france7J__V foiisin dă n formă personală .acjestui .axgu.7_s ment, afirmând că însuşi faptul conceperii lui Dumnczcy__cu. îiimtj^Liixuilică si;/urnnta tuicccsitatca cxistentajin Dumnezeu.

Urmând lui Toma de Aquino, Biserica RoinanoX'.atoliră i îmnifrslrit o^ .mare rezervă fată dc acest argument, dauui 1-a condamnat, deoarece mimcroşi părinţi si doctori ai ei l-au utilizat si apărat.

Dintre d^frniatifjtii f rt'-Htogi, i, Maranc şi Cjmev .nacordă mai mult o valoare
psihologjcjLJeolopii greci si în special Andrutsos îl respinge,Jar..dintre teologii
români, Mihălcj?şcjjji_j^ lui valoare logică, y. Găină arc mari

rezerve faţă de. el, iar 1 G_Saviw^a încercai din plin şă-1 reabiliteze, ajungând la următoarea formulare a lui: Ideea de Dumnezeu, dată cu necesitate cugetării noastre, implicăjKLC(a^iîxiiaenig.i, fiindcă existenţa însăşi nu poate fi cugetată decât numai prin ideea absolută dc Dumnezeu (1. G. Savin, Apologetica voi II, Existenţa iui Dumnezeu, Partea I-a, Proba ontologică. Bucureşti, 1940, pag. 278).

_rln concluzie, argumentul ontologic admis de unii, combătut şi respins de alţii, rămâne totuşi, alături dc celelalte argumente, o dovadă că existenţa lui Dumnezeu sc impune minţii noastre cel puţin în măsura în care sc impune existenta tuturor realităţilor cu care omul vine în contact.

58

Dogmatica generală

Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu în general nu se bucură dc nici un credit la protestanţi, deoarece ci consideră că nu se poale şti nimic sigur cu privire la Dumnezeu pe bază raţională. Dc aceea, unii le resping pe considerentul că ele nu pot dovedi nimic, iar alţii, deoarece l-ar face pe om prea încrezător în puterile raţiunii. Ceea ce se poate constata însă din expunerea acestor argumente este că fiecare dintre ele, plecând dc la premise diferite, dovedeşte totuşi că ideea de Dumnezeu nu este o ficţiune sau un produs arbitrar al minţii omeneşti, ci ea se impune cu mai mult sau mai puţină stringenţă corespunzând unei realităţi mai presus de lumea în care trăim şi care este izvorul întregii existenţe. Vorbind însă în general despre valoarea şi puterea de convingere a acestor argumente, trebuie să recunoaştem că ele nu sunt atât dc puternice, încât să genereze credinţa în Dumnezeu în sufletele celor cc nu cred în El, dar pot să o trezească acolo unde ca cadormită, slăbită sau zdruncinată dc îndoieli, deoarece ele arată oricui cel puţin că din punct de vedere raţional, existenţa lui Dumnezeu nu e un nonsens.