Argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu

Şi de aici şe. poate vedea neasemuita măreţie a Fiului întrupat, Capul trupului Său celui tainic, BJşerka^şJa^ereLLui, a Celui Care îi ridică pe oameni, prin jertfa Sa deplină, în uniunea Sfintei Treimi, şi Care, totodată, coboară Treimea în oameni, întreţesându-le iubirea reciprocă.

2. Există şi un temei natural-omenesc al comuniunii bisericeşti, a,cela_a|

naturii comua^umaiis., temei care se reflectă din cel dumnezeiesc, deci este un
reflex al acestuia, Dumnezeu însuşi.nep^

purtător_al chipului, lui Dumnezeu, ^re efoţar din creaţie (Fc 2, 18)fţgam£ djŢ) şingurătate^ăzuind din firea sa, creată de Dumnezeu, spre comuniune, altfel nesimţindu-se întreg. Dumnezeu l-a creat pe Adam dual, "bărbat şi femeie", în pluralitatea aceasta unitară fiind după chipul Lui şi fiecare purtător al chipului lui Dumnezeu, atât cei doi, cât şi urmaşii lor. Comunitatea umană ca neam mântuit de Dumnezeu este Biserica.

3. Ţeandria fiinţială bisericească, se constituie din întâlnirea şi unirea
tainică, nş^D^săJ^^mie,(^^^d^MS^:yx supranaturaluL)a ceea celeste omenesc
cu ceea ce eşţe dumnezeiesc, mai întâi în întrupare şi apoi în înviere, asiguxaJă,
apoj.comunităţii la Cincizecime, când mai multe persoane — ca la trei mii — sunt
cuprinse în comunitatea duhovnicească născută din lucrarea harului divin asupra
celor ce se botează; acesta este începutul Bisericii.

Biserica este întemeiată de Dumnezeu, prin Fiul întrupat, prin moartea, învierea şi înălţarea Lui, făcute accesibile oamenilor care se deschid sufleteşte şi aderă la ele prin consimţământ personal şi liber; şi tot astfel, în viaţa Bisericii.de după întemeiere, există pentru totdeauna o împletire neîntreruptă, vie, organică între lucrarea harică dumnezeiască şi împreună-lucrarea omenească, prin liberă integrare în atmosfera harului. De aceea, în existenţa Bisericii nu poate interveni nici o întrerupere, după cuvântul Domnului: "niciporţile iadului nu o vor birui" (Mt 16. 18).

277

Dumnezeu Sfinţitorul

^- 4..Existenţa păcătoşilor în Biserică nijqŢn^ţe^tiji^, nir.i afecta sfinţenia. Cfiinţială a Bjs^ncii^carg rămâne fără pată (Ef 5. 27). sfinţenia ei fiind aceea pe care i-o dă Capul ei şi a Duhului Sfânt sălăşluit în ea, Biserica având tocmai menirea de a duce la mântuire şi pe cei păcătoşi. Aşadar, membri ai ei, mădulare ale ei sunt şi păcătoşii, pentru că prin Botez s'au unit cu Hristos şi îi au în adâncul lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, deosebindu-se prin aceasta de cei ce nu sunt membri ai Bisericii. Credincioşii sunt toţi păcătoşi, dar vrând şi dorind să rămână în ea, au posiblitatea de a se îndrepta prin Sfintele Taine, voia lor în acest sens fiind chiar un semn al prezenţei harului divin în ei, precum şi a unei credinţe încă neformate. După cum ştim, nici un credincios al Bisericii, nici un membru al ei nu poate pretinde că este fără păcat, căci "dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şfadevărul nu este întru noi" (1 In 1, 8).

5CBiserica este şi instituţie,Mar nu numai în sensul obişnuit de aşezământ

juridic de reglementare a raporturilor exterioare dintre membrii ei, sau a acestora
cu cei dinafară ei, reglementare dependentă de opinii şi interese omeneşti,
subiective şi schimbătoare, deoarece ea îşi are normele de viaţă de la Dumnezeu.
Ea este şi rămâne aceeaşi instituţie vie, mereu neschimbată, avându-L temei
instituţional pe însuşi Hristos, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Caracterul
exterior de instituţie al Bisericii nu stă în opoziţie cu cel interior al ei, de comunitate
în iubire. Biserica este o instituţie total diferită de altele, ea fiind un organism
fiinţând prin Duhul lui Hristos Care îi îmbrăţişează pe toţi şi Care revarsă în Sfintele
Taine iubirea Sa peste toţi; El rămâne Hristos Cel neschimbat în oferirea bunurilor
către credincioşi şi în poruncile pe care le cere îndeplinite de aceştia, ca mijloc de
desăvârşire pentru cei ce voiesc să-L urmeze. Organizarea instituţională nu lipseşte,
dat fiind şi existenţa ei terestră. _^

6. Biserica are un aspectf văzut)şi altulf nevăzut) Fiind comunitate a credincioşilor şi instituţie pentru ei, în scopul bunei orânduiri a vieţii lor, cu ierarhie păstrătoare şi propovăduitoare a învăţăturii lui Hristos şi administratoare a Sfintelor Taine, Biserica este văzută. Nevăzut este Capul ei, Hristos, precum şi harul sfinţitor şi mântuitor din ea, în Duhul Sfânt, ca şi unirea duhovnicească a mădularelor ei, credincioşii, cu Capul, cu Domnul, unire tot aşa de nevăzută cum e cea a sufletului cu trupul.

Aici trebuie subliniat că în cele referitoare la Biserică, termenii văzut şi nevăzut au un înţeles mai deosebit. Căci dacă pentru necredincioşi Biserica este o comunitate sau o instituţie ca oricare alta, în schimb pentru credincioşi, mai ales pentru cei mai ridicaţi duhovniceşte, toate sunt văzute cu ochii credinţei şi în lumina acesteia, chiar dacă nu în toată adâncimea ei. Aceasta şi pentru că, în actele văzute ale Bisericii, îndeosebi în cult, se păstrează statornicia şi unor forme văzute, bine stabilite, astfel că credincioşii ştiu că în actele văzute, care uneori sunt simboluri ale unor acţiuni nevăzute, se transmite tuturor harul lui Dumnezeu,

278

Dogmatica specială

astfel încât credinciosul este ridicat în credinţă şi în viaţa duhovnicească, văzând şi dincolo de ceea ce nu se poate vedea cu ochii trupeşti.

7.(f)e fiinţa Bisericii ţine şi infailibilitatea*eî) care înseamnă independenţa ei faţă de greşeală, adică neputinţa de a greşi, întemeiată pe calitatea ei de Trup tainic al Domnului, care niciodată nu e despărţit de Capul său, Hristos Cel pururea viu, ea fiind încredinţată de Mântuitorul cu propovăduirea cuvântului adevărului şi cu administrarea Sfintelor Taine. Prin administrarea Tainelor şi continuitatea clerului ei, Biserica asigură păstrarea neschimbată a învăţăturii revelate, precum şi dăruirea harului necesar mântuirii lor. Fiind permanent asistată de Duhul Sfânt, prin care Hristos este prezent în ea până la sfârşitul veacurilor, ea este astfel singurul mediu hotărât de Dumnezeu, prin care credincioşii îşi pot câştiga în mod ordinar (obişnuit) mântuirea. în Biserică se află "Duhul Adevărului", care învaţă "tot adevărul" (In 16, 13), prin Hristos şi Duhul Sfânt ea fiind "Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie q adevărului" (1 Tim 3, 15).

8. Biserica, odată întemeiată, rămâne pentru totdeaunaj_ca_şi^întruparea

Fiului lui Dumnezeu, viaţa Bisericii intră în veşnicie împreună cu Capul ei, Hristos.

între Biserica de pe pământ şi cea din cer există o legătură fiinţiaîă, anume continuitatea comuniunii, fiindcă îndumnezeirea credincioşilor începută aici pe pământ se continuă în viaţa veşnică, alături de Dumnezeu, de îngeri şi de toţi sfinţii. Pe pământ, Biserica se află în stadiul de strădanie spre a-şi ridica mădularele sale, pe credincioşi, pe cele mai de sus trepte ale vieţii duhovniceşti, stadiu de luptă cu toate ispitele şi păcatele întâlnite în cale; de aici, numirea deCBişerică luptăioară), dată Bisericii de pe pământ. în cer, puterea de luptă din stadiul vieţii pământeşti face loc vieţii dumnezeieşti fără de ispită, trăită în har, şi de aici numirea de (triumfătoare^) dată Bisericii din viaţa cealaltă. Dar nu sunt două Biserici, ci numai două stadii, două stări ale aceleiaşi Biserici, căci şi pe pământ oamenii trăiesc tot în Dumnezeu. Legătura dintre ele se manifestă şi prin faptul că Biserica celor vii adresează cereri şi rugăciuni îngerilor şi sfinţilor din cer, spre a mijloci pentru cei vii şi pentru cei morţi, către Părintele ceresc, iar Biserica celor din cer este împreună-rugătoare şi mijlocitoare către Dumnezeu pentru cei ce i se roagă, sfinţii şi îngerii cunoscând nevoile acestora.

9. Privită fiind astfel fiinţa Bisericii, cele două aspecte ale ei, cel interior
şi cel exterior, se întrepătrund într'o realitate teandrică, cu o parte vizibilă, dar pe
care mintea omenească nu o va putea înţelege niciodată pe deplin, aceasta
arătându-i permanenţa ei în veşnicie, puterea ei mântuitoare şi sfinţitoare, precum
şi caracterul ei infailibil. De asemenea, acest mod de a concepe fiinţa Bisericii ne
dă posibilitatea să înţelegem mai bine adevărul exprimat prin formula păstrată din
epoca scolastică: (-Exţra Ecclesiam nulla sallus^ (în afara Bisericii nu există
mântuire).

286

Dogmatica specială

Diferenţe interconfesionale cu privire la Biserică

Deşi toate marile confesiuni creştine consideră Biserica drept o instituţie divină, întemeiată de Mântuitorul Hristos, între ele există evidente deosebiri cu privire la modul în care acest organism funcţionează. După ce în cele anterioare am înfăţişat doctrina ortodoxă despre Biserică, în cele ce urmează vom arăta care este doctrina romano-catolică, iar apoi cea protestantă despre această instituţie.
1. Doctrina romano-catolică despre Biserică şi ierarhia bisericească.

în modul de a concepe Biserica, teologia romano-catolică mai veche pune accentul pe elementele văzute ale ei, considerând-o ca instituţie cu caracter juridic-religios, cu misiunea de răspândire a credinţei creştine în lume. Astfel, Biserica este societatea oamenilor uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe şi prin împărtăşirea cu aceleaşi sacramente (Taine), stând sub conducerea păstorilor legitimi, în frunte cu Pontificele roman. Evident, fără să fie tăgăduite elementele nevăzute care intră în componenţa Bisericii, acestea sunt lăsate la o parte, la periferie, sau rămân subînţelese.

înşirate pe rând, elementele constitutive ale Bisericii, ca în orice societate, au un caracter extern: oameni, scop comun şi autoritate, şi un altul intern: credinţă, speranţă, caritate (iubire) şi graţie sfinţitoare (har). Cele interne constituie trupul Bisericii.

Observăm însă că toate aceste elemente au un caracter uman, excepţie făcând doar graţia sfinţitoare; dar şi aceasta numai la prima vedere apare ca excepţie, întrucât în concepţia romano-catolică, graţia nu este energie necreată care izvorăşte din fiinţa lui Dumnezeu, ci o energie creată, aşezată de Dumnezeu în suflet, ea făcând astfel parte din sfera lumii create. De asemenea, nu este afirmată nici legătura Bisericii cu Hristos, Capul ei, nici prezenţa Duhului Sfânt, sufletul ei, nici participarea oamenilor după har la viaţa dumnezeiască, într'un cuvânt, este nesocotit caracterul teandric al Bisericii.

Desigur, nu se poate spune că teandria Bisericii a fost negată total de teologia catolică, ci doar lăsată în umbră, poate că din motive de avantaje şi necesităţi ale centralismului roman, care s'a impus avantajos pe plan social prin legi, disciplină şi structură ierarhică, diminuându-se astfel caracterul de organism teandric, constitutiv şi esenţial Bisericii.

Este un merit deosebit al teologiei catolice din veacul nostru de a fi luat în serioasă atenţie aceste lipsuri ale teologiei catolice anterioare, poate ca reacţie la criticile teologiei ortodoxe referitoare la ele. Pentru diminuarea acestor deficienţe eclesiologice, publicaţii şi teologi catolici de seamă caută să reaşeze în centrul eclesiologiei, în locul centralismului administrativ actual, realitatea teandricâ a Bisericii, prin care, după chiar expresiile acestor teologi, "se restabilesc între Hristos

287

Dumnezeu Sfinţitorul

Cel înviat şi membrele Sale raporturi organice, misterioase şi invizibile fără îndoială, dar mai reale ca toate realităţile simţite şi care ne fixează, de pe acum, în împărăţia Tatălui."

Expresii asemănătoare, ca şi numirea de "Trup mistic (tainic) al Domnului", dată Bisericii, se găsesc frecvent în teologia catolică mai nouă. Trupul tainic este complexul organic al celor care, ca membre, primesc de la Hristos, Capul, un influx supranatural, un curent dătător de viaţă. între Capul Hristos şi trupul Său tainic există o legătură intimă, o imanenţă reciprocă între El şi credincioşi, legătură făcută de Duhul lui Hristos, prezent şi în Hristos, şi în credincioşi, şi prin care se revarsă haruri şi daruri în mădularele trupului, credincioşii. în Biserică, între Hristos — Capul şi trupul — credincioşii este comuniune de viaţă. în aceeaşi teologie se găsesc expresii ortodoxe, ca: Biserica este viaţă în Hristos, ea este participare comună a oamenilor la Dumnezeire, la comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, este extensiune a Sfintei Treimi între oameni şi altele, la fel de frumoase.

Cu toate strădaniile lăudabile ale teologiei romano-catolice actuale de a ridica Biserica la nivelul dorit, vrednic, adevărat al Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, ele nu reuşesc să o facă, neavând un fundament trainic, nezdruncinabil. Şi acest fundament care se clatină este concepţia catolică a graţiei create, sfinţitoare, dar creată. Prin aceasta, între Dumnezeu şi Biserică rămâne de fapt o discontinuitate care nu se poate înlătura, Biserica rămânând închisă definitiv în sfera ordinii cre­ate. Căci oricâtă graţie ar primi, ar avea şi ar împărtăşi Biserica, ea nu poate sălta peste graniţele creatului. Astfel, în teologia romano-catolică, teandria Bisericii este dorită, dar nu reală.

în concepţia ortodoxă despre har ca energie dumnezeiască necreată, teandria Bisericii este reală, viaţa Bisericii şi a omului credincios fiind o împletire a puterilor umane şi a energiilor divine necreate. Căci omul renăscut prin botez trăieşte prin energiile divine revărsate peste el, dându-i putere de creştere. Omul credincios se îndumnezeieşte prin har şi creşte duhovniceşte până la desăvârşire.

Concepţia romano-catolică asupra fiinţejJBisericii se reflectă şi în modul în care sunt înţelese însuşirile Bisericii. Astfel,(wm'tatoTBisericii este concepută nu ca o unitate simfonică, în spirit, a membrilor Bisericii, ci ca o unitate exterioară, rezultată din autoritatea centralistă unificatoare, prin legi şi rânduieli pretutindeni obligatorii şi prin capul ei văzut, papa;(s/z«te«zâ£e privită iarăşi din exterior, ca moralitate şi activism social, nu ca participare la viaţa divină; catolicitatea^ste văzută ca universalitate spaţială, corespunzătoare tendinţei de întindereTşi stăpânire peste tot, sub conducerea şi autoritatea Pontificelui ro­man; iapostolicitatealeste înţeleasă ca o presupusă, imaginată subordonare a Apostolilor faţă de Apostolul Petru şi continuată în ascultare şi supunere faţă de episcopul Romei, urmaşul său.

288

Dogmatica specială

Cât priveşte ierarhia bisericească, două puncte din eclesiologia catolică o deosebesc pe aceasta de învăţătura ortodoxă despre ierarhie: dogma despre primatul şi infailibilitatea papală şi celibatul preoţesc impus ca obligatoriu.

După doctrina ortodoxă, Catolicismul a trecut peste faptul că, potrivit Scripturii şi Tradiţiei, episcopii, având acelaşi har, sunt egali între ei după drept divin, fiecare fiind centrul puterii duhovniceşti în eparhia sa, iar întruniţi în Sinod ecumenic, constituie organul infailibil al Bisericii. în concepţia catolică, toată puterea se concentrează în persoana papei, în calitate de cap văzut al Bisericii şi vicar al lui Hristos.. Sinodul episcopilor nu poate face nimic fără papa, dar papa poate face orice fără sinodul episcopilor.

Observaţiile următoare evidenţiază netemeinicia acestei pretenţii papale de autoritate supremă şi infailibilă în Biserică:

a. Textul de la Matei 16, 18: "Tu eşti Petru şi pe acesta piatră voi zidi
Biserica Mea ", pretins temei al primatului papal, nu se referă la Petru ca persoană,
ci la credinţa mărturisită de el în numele Apostolilor — mărturisire pentru care el
n'are nici un merit, deoarece conţinutul acesteia i-a fost descoperit de Tatăl ceresc
(cf. Mt 16, 17) — pentru că întrebarea a fost "Cine ziceţi voi că sunt Eu?", nu
"cine zici tu, Petre, că sunt Eu?". Putea, oare, Mântuitorul să zidească Biserica Sa
pe o astfel de temelie şubredă, ca persoana lui Petru sau credinţa sa personală,
ştiut fiind că Domnul i-a adresat cuvintele: "înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi
eşti" (Mt 16, 23), iar după prinderea lui lisus, el s'a lepădat de trei ori de Dânsul
(Mt 26, 70-74)? De altfel, Sfântul Apostol Pavel lămureşte deplin, înlăturând orice
nedumerire, că creştinii sunt "zidiţipe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra
cea din capul unghiului fiind însuşi lisus Hristos " (Ef 2, 20).

b. Nici Faptele Apostolilor, nici alte scrieri ale Noului Testament nu-1

arată vreodată pe Petru ca având vreo prioritate faţă de ceilalţi Apostoli. Dimpotrivă,
Petru este arătat şi mustrat pentru atitudini greşite. îl mustră mai întâi Mântuitorul,
prin cuvintele: "Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeti cele
ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Mt 16, 23), atunci când Petru I-a stat
împotrivă, rugându-1 să nu se supună patimilor, morţii şi învierii, pe care le vestise
pentru prima oară Apostolilor (Mt 16, 21). La fel, Sfântul Pavel l-a mustrat pe
Petru în Antiohia, când a văzut "că nu calcă drept, potrivit cu adevărul
Evangheliei" (Ga 2, 14), pentru problema creştinilor proveniţi din păgâni. Dacă
Petru ar fi avut vreun primat asupra Apostolilor, ar fi trebuit să prezideze el sinodul
din Ierusalim, ceea ce nu s'a întâmplat, sinodul fiind prezidat delacob, fratele
Domnului (FA, cap. 15).

c. Doctrina primatului papal contrazice şi Scripura, şi Tradiţia, ca şi

experienţa şi practica vieţii bisericeşti, în care nu conduce şi nu se dă ascultare
vreunui "corifeu", ci conduce Capul Bisericii, lisus Hristos, în Duhul Sfânt, în
unitate de credinţă şi iubire a membrilor ei cu Hristos. Hristos este plinirea Bisericii

289

Dumnezeu Sfinţitorul

şi nu vreun pretins vicar al Lui, care să fie cap văzut al Bisericii. "Din El (Hristos), tot trupul bine alcătuit şi bine închegat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării pe măsura fiecăruia dintre mădulare şi se zideşte în iubire" (Ef 4, 16).

d. Nu există nici o dovadă istorică despre un episcopat al lui Petru la
Roma, şi chiar dacă ar exista, acesta n'ar confirma nimic în înţeles de primat.
Apostolul Pavel, captiv la Roma între anii 61 — 63, în epistolele scrise de aici, nu
aminteşte nimic despre vreo prezenţă a lui Petru la Roma în acel timp. Pretinsul
episcopat al lui Petru la Roma, bazat pe textul din Faptele Apostolilor, în care se
spune că, după eliberarea lui miraculoasă din închisoare, Petru ieşind, "s 'a dus în
alt loc" (FA 12, 17), nu-şi dovedeşte temeiul.

e. Cu totul lipsită de temei este şi învăţătura catolică despre infailibilitatea

papală, întrucât, pe de o parte, Scriptura nu face nici o menţiune pe care să poată
fi sprijinită, iar pe de alta, istoria arată greşeli grave ale unor papi, ca Virgiliu,
supus total imperialismului bizantin şi captiv timp de zece ani la Constantinopol,
Liberiu, care a subscris o formulă de aderare la erezia semi-ariană şi Onoriu, care
a aprobat erezia monotelită. Explicaţia teologilor catolici că aceştia, în greşelile
lor, s'au pronunţat ca persoane particulare, şi nu "ex cathedra", adică oficial, în
calitate de învăţători ai lumii întregi, nu poate convinge pe nimeni. Acelaşi lucru
şi cu pretenţia papală de vicar al lui Hristos, pentru că Hristos n'a aşezat pe nimeni
în Biserică drept locţiitor sau vicar al Său ("vicarius Christi"), demnitate ce şi-o
pretinde episcopul Romei.

De asemenea, pare de necrezut pretenţia papală de a se substitui întregului trup al Bisericii, ca posesor al întregului adevăr şi singurul vestitor desăvârşit al adevărului, Duhul Sfânt, Duhul adevărului încetând a mai via în toată Biserica, în locul Duhului auzindu-se glasul episcopului de la Roma, "ex cathedra".

în veacul nostru, în teologia romano-catolică au apărut publicaţii¹ în care, cu referire la primatul papal şi la infailibilitatea papală, se găsesc expresii despre

'Astfel de articole au apărut în revistele: "Stimmen der Zeit", în "Observatore Romano", precum şi în unele cărţi ca: Mgrs. Prunei, Curs superior de religie; Episcop Bougaud, Biserica, si altele, toate scrise de teologi. Iată ce putem citi în astfel de articole şi cărţi: Papa e fiinţa unică, căreia i se atribuie onoruri aproape divine; strălucirea majestăţii sale supraumane, majestatea sa sfântă, dumnezeiască, concretizează, face vizibilă sfinţenia şi majestatea sa în mod determinant în demnitatea papei, ca purtător al primatului jurisdicţiei; după cum în Euharistie Hristos este prezent real, aşa şi în papa Hristos este prezent real; s 'ar putea spune că, în Euharistie, Hristos este numai jumătate prezent, fiind mut în Euharistie, cealaltă'jumătate a lui Hristos se găseşte în papa care vorbeşte; a doua jumătate a lui Hristos, s 'ar putea spune cea mai necesară, este în Vatican: ea este în papa. Papa este al doilea mod al prezenţei reale a lui lisus Hristos în Biserică; Hristos şi-a făcut aceste două moduri de prezenţă reală, amândouă inefabile: ele reunite, formează extensiunea totală a întrupării; mergeţi la lisus Hristos care vorbeşte, mergeţi la papa!; taina creştinismului constă în această minune a

290

Dogmatica specială

care ar fi greu să se creadă că au fost gândite şi rostite, dacă n'ar fi fost tipărite şi răspândite, cu aprobarea autorităţii bisericeşti. Autori acestor afirmaţii şi exclamaţii la adresa papei nu ar fi îndrăznit să vorbească sau să scrie astfel în epoca apos­tolică sau în cea a Sfinţilor Părinţi.

Celibatul preoţesc, impus printr'o hotărâre a sinodului de la Elvira (anul 306, în Spania), în catolicism este obligatoriu pentru toate treptele şi gradele clericale, până la ipodiacon. Aceasta, bineînţeles, fără ca doctrinar să se considere că viaţa conjugală ar fi în sine contrară preoţiei, ceea ce ar lovi în Taina Nunţii, ci, fără a se mărturisi deschis, pentru a ridica clerul deasupra mirenilor, ca o armată puternică, pusă la dispoziţia conducerii centrale a Bisericii.

în Ortodoxie, celibatul episcopilor s'a generalizat numai după Sinodul VI ecumenic, iar cel al preoţilor şi diaconilor este îngăduit, cei în cauză trebuind însă să se hotărască în mod liber şi personal la aceasta înainte de hirotonie, după care nu se mai pot căsători. Potrivit hotărârii Sinodului I ecumenic, cei care însă voiesc să trăiască şi să slujească în stare de căsătoriţi o pot face, dar trebuie să se căsătorească înainte de hirotonirea întru diacon, a doua căsătorie fiind interzisă (cf. 1 Tim 3, 2; Tit 1,6).

2. Doctrina protestantă despre Biserică şi ierarhia bisericească. După concepţia generală protestantă, atât luterană, cât şi calvină, adevărata Biserică este nevăzută. Aceasta, pentru că membrii Bisericii adevărate sunt cei care cred cu adevărat, iar pe aceştia nu-i cunoaşte decât Dumnezeu, ei necunoscându-se între ei. Concluzia: Biserica este invizibilă.

Dar cum teza aceasta generală, consecvent recunoscută şi menţinută, duce la dizolvarea Bisericii într'un şir nesfârşit de secte, reformatorii au căutat criterii externe prin care să întărească bisericile întemeiate de ei şi să se poată recunoaşte Biserica invizibilă.

Astfel, în această ordine de idei, Luther susţine că criteriul obiectiv după care cineva poate şti că aparţine Bisericii ca membru, este conformitatea lui spiri­tuală cu Evanghelia, acordul vieţii cu vestirea evanghelică şi credinţa dreaptă. Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, creează şi susţine Biserica invizibilă. Iar ceea ce se numeşte instituţie este cu totul străin de Biserică. Ulterior, Luther a adăugat la primul criteriu obiectiv, extern, conformitatea lui spirituală cu