Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 37

Întâlnirea cu Ana la staţia Waterloo s-a dovedit a fi destul de dificilă. Deşi ajunseserăm amândoi acolo, ne-a fost greu să explicăm unul altuia unde ne aflăm. Într-un final am reuşit să ne întâlnim, ceea ce mi s-a părut aproape ireal.

Mă urcasem în tren la staţia Gillihgham, Kent. Ca să o scutesc pe Ana de plata unei conversaţii pe telefonul ei mobil belgian, i-am trimis mesaj de pe tren. Mă simţeam vinovat deoarece îi lăsasem pe colegii mei să lucreze la un proiect referitor la raportarea detaliată a preţurilor unor servicii medicale de pe întreg teritoriul ţării. Datele trebuiau obţinute până la termenul limită de prezentare a acestora.
Imediat după ce am întâlnit-o pe Ana, mi-am scos aparatul de fotografiat pe care îl cumpărasem în magazinul spitalului.
A.: Nu, te rog! Sunt foarte obosită.

E.: Sunt un nemilos!

I-am făcut o poză reuşită.
Era o arşiţă nemaipomenită în acea zi. Era 18 iulie 2006, ziua de naştere a ambilor mei părinţi şi cu o zi înainte de cea mai fierbinte zi înregistrată în Marea Britanie. Mama mea nu a fost prea încântată când i-am povestit cu ce mă ocupam în acea perioadă. Biata Ana avea un interviu în Londra ziua următoare. Temperatura a atins cote maxime, ajungând la 36.3 grade în acea după amiază în zona Surrey, prin care am trecut cu maşina. La viteza de peste 110 kilometri pe oră, cu ambele ferestre deschise, aerul cald ce pătrundea ne făcea să ne simţim la fel de rău ca şi dacă am fi rămas cu geamurile închise. Era o căldură mai mare decât prinsesem în Moldova.
În Italia fusese şi mai cald, după cum am aflat de la Ana, care a fost acolo în vara lui 2005. Ana mi-a mărturisit că are rude în Italia. Ea a participat la prima petrecere 129 Columna. La întoarcerea din Transnistria, aşteptam cu nerăbdare o nouă petrecere de acel gen, într-o seară de aprilie.
I-am urat rămas bun Marishei şi am pornit către apartamentul Zinei. Pe drum, mă întrebam cum mă va primi de această dată. Dar, cum nu aveam mult timp în după-amiaza aceea, Rita şi cu mine ne-am grăbit la 129 Columna. Trebuia să mă instalez în apartament. Pe parcursul primei mele vizite în Moldova, Zina îmi povestise despre proprietara acelui spaţiu.
Rita râdea, deoarece găsise o carte de vizită în camera în care eram cazat. Mi-a întins-o cu hotărâre, în timp ce gazda, Galina, ne privea. Era a unui italian pe nume Alfredo. M-am strâmbat.
R.: El este proprietarul.

E.: Ce! Credeam că este doar intermediar.

A urmat un schimb de cuvinte între Rita şi Galina, în română.

R: El este proprietarul.

Rita s-a distrat bine.
Am coborât, pe treptele exterioare, în camera unde organizasem petrecerea anul trecut. Alt an, altă petrecere, alţi invitaţi. Rita era singura persoană care mai fusese si cu un an în urmă.
R.: Aş dori să jucăm nişte jocuri.

Am privit-o cu suspiciune. Există diverse tipuri de jocuri de petrecere...

E.: Ce jocuri?

R.: Păi…

A dat din cap gânditoare, dar hotărâtă:

E.: Nu avem timp suficient pentru jocuri. Oaspeţii vor veni în zece minute.

Nu peste mult, au sosit Ştefana şi prietena ei Mihaela. Am intrat în casă. Rita şi Ştefana au povestit vesele si pline de entuziasm. La un moment dat au început să cânte, şi mi se părea că textul era în limba română. Dar era, de fapt, în italiană. Amândouă păreau foarte fericite.
R.: Mulţumesc pentru discul DVD. Subtitrarea m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de italiană.
Cu ocazia reîntoarcerii mele în Moldova am aflat, cu mirare, că limbile română şi italiană sunt destul de asemănătoare. Românii şi italienii se înţeleg bine. Uitasem să menţionez acest fapt în cartea mea. Doamne, cum este posibil să citeşti o grămadă despre o ţară şi totuşi să îţi scape lucruri importante.
Moldovenii ar fi plăcut surprinşi dacă ar şti cât de interesaţi sunt cei din Anglia de Moldova. De câte ori pomenesc ceva despre Moldova aici, în Anglia, oamenii răspund cu un zâmbet călduros. Englezii ar dori să ştie mai multe despre această ţară. Ca să fiu sincer, cred că aceasta se datorează miturilor ce s-au răspândit în legătură cu estul Europei. Scriitorii şi producătorii de filme au contribuit la promovarea acestor mituri.
“De ce ai venit în Moldova?”, am fost întrebat de multe ori. Şi întotdeauna îmi venea în minte concediul nostru nereuşit din 1973 din România, modul negativ în care am vorbit despre această experienţă, răspunsurile celorlalţi şi dorinţa mea de a afla adevărul. Noi, cei din vest, avem o mulţime de motive pentru a vizita Moldova. Eu le sugerez şi altora nu doar de ce, dar şi cum să procedeze în vizitarea Moldovei. Pentru mine personal, un motiv esenţial este să înţeleg mentalitatea românească şi sunt fascinat de Moldova şi de moldoveni.

CAPITOLUL 38

„O, nu! Numai nu la români!” a exclamat mama mea. Era în luna decembrie, 2004 şi discutam despre o posibilă vizită a mea în Moldova. Tata dădea din cap, aprobator. După război (şi până în 1979), el şi a petrecut o mare parte din timp zburând în diverse ţări. Primii 27 de ani de după război a fost inginer de zbor la compania British Overseas Airways, care ulterior s-a transformat în British Airways (BA). Tata nu vorbea niciodată urât despre alte ţări sau alte popoare. Eu însă eram mult mai critic. Am povestit de multe ori despre experienţele negative din vacanţa noastră din 1973, când am fost la schi în România. Dar apoi am întâlnit oameni care fuseseră în România sau cunoşteau pe alţii care vizitaseră această ţară. Unii lucraseră acolo mai multe luni. Aceştia nu erau deloc de acord cu opinia mea. Ziceau că românii sunt nişte oameni încântători şi România e o ţară frumoasă.

Călătoria noastră începuse prost încă din aeroportul Heathrow din Londra, atunci, în decembrie 1973. Încă înainte de-a ne fi urcat în avion. Vameşii erau în grevă. Eram mulţime de oameni îngrămădiţi într-o sală neîncăpătoare. Aceasta după ore de aşteptare. Cel puţin două femei au leşinat din cauza aglomeraţiei. Eu nu sunt o persoană puternică, aşa ca m-am resimţit după ce am fost nevoit să car o valiză grea timp de o oră. Eram tot mai furios deoarece, în acea nebunie, mă pierdusem de părinţi. O altă femeie a leşinat. Bebeluşul ei a fost cărat pe sus, pe o mare de mâini, până la un vameş negru care apăruse deasupra unui perete înalt, de lemn. Pe atunci erau puţini negri în această ţară şi lumea îi privea altfel decât îi privim azi. Când bărbatul s-a întins să ia copilul, acesta a izbucnit în lacrimi. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine. Mi am făcut drum prin mulţime, până la capăt. Apoi nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Am auzit ultima strigare, prin difuzoare, pentru zborul nostru Tarom. Printre alţi pasageri, m-am uitat în urmă şi i-am văzut pe părinţii mei cu cinci sau şase rânduri mai în spate. Mi-am dat seama că singurul mod de a trece de vameşi era să creez un val de mişcare. Şi acest lucru îl puteam face doar dacă îi împingeam pe ceilalţi pasageri, care pe urmă m-ar fi împins înapoi. Dar şi oamenii din primul rând trebuiau să înţeleagă acest lucru. Deci eu, un copil de 13 ani, timid dar nervos, m-am uitat în ochii lor şi am comunicat cu ei din priviri, în pofida zgomotului de fond puternic. Valul s a format încetişor şi în cele din urmă linia s a rupt, într-unul din momentele mele de maximă mândrie din viaţa mea. Am năvălit peste mesele din faţa noastră asemenea unui torent, într o învălmăşeală nebună. Vameşul de lângă avion, speriat, nici nu a mai încercat să ne verifice... victorie!
Dar, o dată ajunşi în avionul Tarom, am fost ignoraţi de către personalul de serviciu, care se ocupa doar de pasagerii români. Când ne-am plâns de acest lucru, au fost nepoliticoşi cu noi. Eram înfometaţi şi epuizaţi, dar trebuia să aşteptăm mult timp pentru a fi serviţi cu orice.
Ulterior, când am vizitat Moldova, Părintele Bill a povestit şi el despre cât de proaste sunt serviciile Tarom. Lumea îl aproba din priviri. Apoi a continuat cu o poveste interesantă.
„Turist?!” s-a repezit la mine un bărbat cu un Kalaşnikov în mână la 4 dimineaţa, în aeroport. Obosit şi nedumerit, mi-am dat seama destul de greu ce mi-a spus. „Da, turist”, i-am răspuns. Femeia din spatele meu (tot din UK) era indignată de prezenţa armei.
Am dormit o parte a drumului către Poiana Braşov. După ce am ajuns epuizaţi, ni s-a arătat camera în care urma să stăm. „Plină de produse de lux din vest”, ne-a spus, batjocoritor, noul nostru ghid. Acest om a ajuns să ne urască. Ne solidarizam adesea împotriva lui, ceea ce era destul de neobişnuit. Este foarte ciudat să vezi un grup de turişti britanici care-şi unesc eforturile împotriva unui ghid străin. În prima zi, un medic din cadrul grupului nostru ne-a spus că a cumpărat o cantitate mare de medicamente pentru stomac, deoarece se aştepta să avem probleme cu mâncarea. El ne-a spus „Nu vă sfiiţi, veniţi la mine”. După două zile, i se şi epuizase stocul de pastile...

A doua zi a fost o nebunie, un adevărat coşmar birocratic până ne-am obţinut echipamentul şi schiurile. Acest program ne-a înghiţit toată dimineaţa. Nemulţumit, m-am dus cu echipamentul la ascensor. Ştiam că trebuia să le aştept pe cele două însoţitoare urâte şi grase. Nu le-am văzut, aşa că am decis să risc. Mare greşeală! Au apărut ca din pământ. S-au înghesuit în ascensorul minuscul şi au ţipat la mine din ambele părţi, în română. Conform regulilor, ele amândouă aveau datoria de a acompania orice pasager.

După prânz, am urcat cu telecabina până în vârful muntelui. Păşind la lumina soarelui, am dat de o privelişte bizară. Un grup de 8 sau 9 adolescenţi, îmbrăcaţi identic şi cu părul negru tuns la fel, stăteau în picioare, nemişcaţi, în haine maro. Îngrămădiţi, se holbau în linişte într o singură direcţie, ca şi cum ar fi privit un punct fix aflat la distanţă. Aceasta a avut un efect foarte puternic asupra mea. Încă şi acum îmi amintesc foarte clar acel grup. Mi-a creat o senzaţie foarte neplăcută. În 1989, la căderea regimului lui Ceauşescu, am auzit despre tratamentul oribil al multor băieţi care erau îndoctrinaţi să creadă că Preşedintele este tatăl şi salvatorul lor.
M-am îndepărtat, pe schiuri, cât de repede am putut. Imediat după aceea m-am trezit, speriat, că mă îndreptam înspre un şanţ de vreun metru şi jumătate adâncime. Aşa era pârtia pe care trebuia să cobor. Pe când mă pregăteam sufleteşte pentru o cădere urâtă, a apărut în faţa mea capul unui schior. Nu ştiu cum am reuşit să-l evit. Am sărit rapid peste adâncitură şi am atins partea îndepărtată a şanţului. Împingându-mi greutatea înainte, am evitat, la limită, căderea în groapă. M-am uitat în jur, foarte surprins. Totul părea ireal. Adolescenţii trebuie să fi văzut scena, dar continuau să privească, impasibili, la punctul imaginar de la distanţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mod paradoxal, aş fi preferat ca băieţii să fi râs de mine, la fel ca orice alţi adolescenţi de oriunde.
Gabriela a fost mirată când i-am povestit experienţele mele de la schi. Şi ea schiase acolo şi, evident, staţiunea s-a schimbat mult în ultimul timp.
G.: „Ce zici de pietre?”

E.: „A, pietrele. Uitasem de ele!”

Pe pârtie, în vârful muntelui, erau şi pietre, unele abia ieşite la suprafaţă. După toate cele întâmplate, am ajuns jos cu bine în acea zi. Dar trei zile mai târziu, în ajunul Crăciunului, am avut o nouă surpriză coborând acele pârtii.
Între timp, într-o seară, am fost duşi cu trenul la o zonă împădurită, unde se cânta muzică populară. Am fost serviţi cu carne de mistreţ, considerată o delicatesă. Carnea mi s a părut foarte tare şi, în general, nu am fost impresionat. Mama mea povesteşte despre acea seară ca fiind punctul culminant al excursiei, unul dintre puţinele lucruri făcute bine de români.
La televizor îl arătau pe preşedintele Ceauşescu, care îşi făcea vizitele prin fabrici, lăudând muncitorii. În plus, ne uitam la un serial britanic de succes, „Linia Maritimă Onedin”, despre o firmă de produse marinăreşti. Din câte îmi amintesc, filmul era sincronizat în limba română, dar tot era o uşurare să ne uităm la el. În afară de asta, mai era filmul „Vlad Ţepeş”, pe care se pare că îl difuzau în mod repetat. Românii păreau foarte mândri de el. Eu n-am prea înţeles din ce cauză şi mă îngrijora. Era oare Vlad Ţepeş cel mai bun exemplu pe care această ţară îl putea oferi din istoria ei? Televizorul alb-negru nu avea semnal bun şi s-a şi stricat de două ori. Ghidul nostru, nefericit şi fără tragere de inimă, a trebuit să se îngrijească de repararea acestui „obiect de lux vestic”.
Pe lângă hotel nu era nimic de văzut, cu excepţia unui magazin care rareori era deschis şi care conţinea rafturi preponderent goale, având pe ele doar două tipuri de conserve. Am fost preveniţi încă de la început că nu aveam dreptul să cumpărăm lei cu lire sterline de la persoane neautorizate şi că dacă am face acest lucru, ne-ar putea închide la puşcărie fără ca ghidul nostru să fie în măsură să ne ajute. Ghinionistul care ar face asta ar rămâne pur şi simplu acolo.
Interesant e că în grupul nostru era şi o tânără blondă, care însoţea un chitarist renumit. În mod surprinzător, ea petrecuse un an într-un oraş din apropiere, ca parte a pregătirii sale universitare. Părea să aibă probleme în relaţia cu prietenul său. Deşi eram foarte timid, i am pus nişte întrebări legate de şederea ei în România. Nu a vrut să vorbească despre asta. De aici am dedus că experienţa ei fusese parţial negativă. Poate că îşi chemase acolo prietenul deoarece locurile îi erau cunoscute şi pentru că era foarte ieftin.
Următoarea excursie a fost la „Castelul lui Dracula” sau Castelul Bran.

După ce am urcat un deal alunecos acoperit cu gheaţă, am fost lăsaţi să aşteptăm trei sferturi de oră în frig până când o doamnă de cincizeci şi ceva de ani ne-a deschis uşa. A trebuit să ne scoatem pantofii. Fotografiatul era interzis, ca parte a strategiei de apărare a României. Dar eu am văzut înăuntru o mulţime de arme şi un arc şi, crezând că avertismentul nu e decât o glumă, am făcut nişte fotografii. Supraveghetoarea m-a prins şi s-a isterizat timp de câteva minute. Surprinzător, restul grupului s-a solidarizat pentru a mă scăpa de ea. Acest comportament nu este deloc caracteristic britanicilor pentru că dacă încalci nişte reguli clare, trebuie să suporţi consecinţele. Din fericire, nu mai erau alţi români prin zonă care să o ajute pe doamna respectivă în păstrarea acestei părţi vitale a apărării naţionale a României.

Cu peste un an în urmă, citind ziarul în metrou, am văzut că s-a scos la vânzare Castelul Bran. Suma care se cerea era de 40 de milioane de lire.
Hmmm… aceasta mă readuce la povestea mea, mai precis în ajunul Crăciunului. Pe la ora 4 am ajuns într-un loc familiar, la jumătatea muntelui, prin obişnuita cărare şerpuitoare şi înzăpezită tăiată prin pădure. Acest loc era un luminiş mare de tot, ce se întindea din partea de sus a muntelui până la bază. Era foarte abrupt dar se schia de-a curmezişul. Gabriela nu recunoaşte acest loc pe baza descrierii mele, deci poate că a fost îmbunătăţit în vreun fel. Se întuneca, iar când am ajuns acolo am auzit strigăte. Un schior se oprise după ce parcursese jumătate din acea porţiune şi părea speriat. Schiorul, precum şi oamenii aflaţi de o parte şi de alta a zonei dădeau sfaturi, strigând puternic. Apoi un alt schior foarte bun a încercat să traverseze şi a avut tot felul de probleme. Zăpada era gheţoasă. Eu schiam un pic mai bine decât un începător care nu ştie decât să facă plugul. I-am privit o vreme pe toţi aceşti schiori foarte buni şi am văzut că întâmpinu dificultăţi. Au strigat şi la mine, dar eu am încercat să fiu încrezător. Oricum nu mă puteau ajuta. Timp de un sfert de oră după ce ei plecaseră, am stat acolo cuprins de frică. Nu a mai venit nimeni, era mult prea târziu. Într-un final, am decis să mă pornesc pe schiuri, cotind puternic, şi să intru în pomii din pădurea de pe partea cealaltă. Aşa am şi făcut şi nu m-am accidentat, pentru că m-am ridicat la timp. Apoi m-am dus, pe jos, prin pădurea întunecată. Când m-am întors, foarte târziu, părinţii mei cinaseră deja, aşa că am coborât singur la restaurant.
Mâncasem doar pâine cu gem timp de două zile, aşa că m-am hotărât să încerc şi altă mâncare românească. O chelneriţă tânără mi-a dat o pulpă de pui. Arăta atât de ciudat, mai degrabă ca o bucată de gumă decât ca un pui. Am chemat-o pe domnişoara şi i-am arătat cât era de tare carnea: nu putea fi tăiată cu cuţitul. Mi-a adus un cuţit ascuţit. Dar nici acesta nu a fost suficient, chiar dacă m-am străduit din răsputeri să tai carnea. Am dus puiul la gură în mod demonstrativ şi am încercat să muşc carnea cu caninii, dar tot în zadar. Chelneriţa a ridicat din umeri şi a plecat. S-a întors după 10 minute. Deja eram epuizat emoţional. Am reuşit să-i explic că vreau pâine şi gem şi m-am culcat, din nou, flămând.
Pe la jumătatea excursiei, am avut o întâlnire la care au participat toţi membrii grupului nostru şi ghidul. Nu a fost o bucurie pentru el. Şi ghidul, la rândul său, abia putea să îşi ascundă antipatia faţă de noi. După ce l-am chestionat, am aflat că vacanţele de schi la Poiana Braşov (şi în România) se organizaseră timp de trei ani de către diverse firme şi firma noastră (Cosmos) era a treia. Se părea că fie anul următor urma să fie o a patra firmă care să organizeze o excursii, fie nu se va mai organiza nimic pentru turişti din vest. Trebuie să menţionez că am mai avut şi un alt ghid ocazional, pe tren. O femeie frumoasă, încântătoare, atât de diferită de restul oamenilor de acolo. Deci, există şi români atrăgători. Ne-a prezentat punctul de vedere acceptat de către guvern. Toată lumea are loc de muncă etc… Unora dintre pasagerii de sex masculin le-a făcut plăcere să îi pună întrebări despre interdicţiile la care erau supuşi cetăţenii români şi despre lipsa de libertate a acestora. Nu s-au lăsat păcăliţi sau induşi în eroare de argumente false. Au descusut-o şi contrazis-o în repetate rânduri, punându-i diverse întrebări. Dar niciodată nu i-au curmat veselia. Am devenit mai apropiat cu această doamnă. Apoi, după un timp, a dezvăluit că este franţuzoaică! O comunistă convinsă care a decis să emigreze permanent în România. Aha, deci de aceea era ea atât de diferită! Aceasta m-a ajutat să trag o concluzie; nu există români atrăgători.
În cele din urmă, uşuraţi, ne-am întors cu trenul la Bucureşti, iar apoi acasă. Când am ajuns la hotelul nostru din Bucureşti, am fost goniţi de la restaurant din cauza unei mari conferinţe militare. Am văzut ofiţeri militari cu ranguri superioare şi mâncăruri extravagante. După ce am aşteptat mult timp, ni s-a dat carne de porc gătită insuficient şi cam atât. Tatăl meu era reţinut, ca de obicei. Dar, pentru mama mea, aceasta a fost ultima picătură. Eu am încercat, plin de teamă, să o opresc, dar ea a pornit de una singură să îndrepte situaţia. Eram tare îngrijorat. Totul se întâmpla în timpul Războiului Rece. Aceşti oameni erau duşmanii noştri, reali sau potenţiali. Deci căutam necazul cu lumânarea, înfruntându-i pe ofiţerii unei armate despre care bănuiam că e hotărâtă să ne invadeze ţara. (Citind aceste rânduri, mama mea a subliniat că aceia erau de fapt ofiţeri ruşi, în cinstea cărora s-a organizat petrecerea). După o aşteptare plină de emoţii a apărut şi mama, iar apoi am primit ceva mâncare acceptabilă.
Ghidul nostru cel incompetent ne-a spus să nu ne punem ceasurile deşteptătoare să sune, deoarece urma să ne trezească el pe toţi. M-am dus să mă culc în camera mea. Dintr-o dată, în toiul nopţii, s-a pornit alarma. Înspăimântat, am ieşit pe geamul situat la un metru deasupra podelei, care s-a deschis complet. Când mi-am dat seama ce făceam, eram deja cu un picior afară. M-a lovit aerul rece. Dumnezeule! Eram pe jumătate ieşit pe geam, la etajul opt, şi nu era nimic între mine şi sol. Alarma era de la ceasul meu deşteptător şi o folosisem ani buni de zile. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Şi nu mai văzusem niciodată un geam de hotel atât de periculos, cu o masă alături. Un copil ar fi putut să iasă cu uşurinţă şi să cadă.
Am coborât la micul dejun cu părinţii, cărându-ne şi bagajele. Toată lumea era acolo, cu excepţia ghidului. Într-un final, cineva l-a trezit şi pe el. Era deja foarte târziu. El a insistat să-şi termine micul dejun, în ciuda furiei pe care o provoca. Conform regulilor, ghidul trebuia să ne conducă la aeroport şi se părea că o să pierdem zborul. Nu ştiu dacă şi-a terminat masa, dar am ajuns la timp la avion. Îmi închipui ce scrisori de nemulţumire i-or fi scris aceşti oameni ulterior.
16 ani mai târziu, l-am văzut pe Ceauşescu într-un balcon, gesticulând speriat, fără a-şi da seama că teama lui neaşteptată e surprinsă de camera de filmare. Dedesubt, unii oameni din mulţime strigau „Timişoara” (locul unde începuse revolta), riscând să fie torturaţi, închişi sau chiar ucişi. Prea mulţi pentru numeroasa poliţie secretă (Securitate). Întotdeauna am considerat că jocul lui Ceauşescu era demn de premiul Oscar. Unul dintre actorii noştri preferaţi, John Mills, a câştigat premiul Oscar pentru apariţia sa genială, în rolul unui nebun, în filmul „Fiica lui Ryan”. Şi Ceauşescu ar trebui să primească un Oscar. Rolul pe care l-a jucat, personificarea răului ar trebui prezentate în formă artistică pentru a preveni generaţiile următoare. De asemenea, ar trebui celebrat curajul celor care l-au înfruntat. Filmul „A fost sau n-a fost”, premiat pe plan internaţional, ridică semne de întrebare legate de implicarea reală a românilor în revoluţia din 1989. Monumentele publice sunt, în general, mai puţin ambigue.
Cât despre mine, desigur că am ajuns să-mi dau seama că mă înşelasem în legătură cu românii şi, aşa cum spunem noi: „Cei care se convertesc sunt cei mai răi…”