Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 40

Simfonia 1812 a lui Tchaikovski începe cu o bine-cunoscută uvertură care celebrează succesele Rusiei în apărarea ţării în timpul invaziei lui Napoleon, în anul 1812. În acelaşi an, Basarabia, care ajunsese sub controlul Rusiei, începea să se îndepărteze în mod considerabil de „România”. Atât naţionaliştii români, cât şi cei ruşi sunt de acord în privinţa acestui fapt important din istoria Moldovei.

În 1812, „România” era doar o idee, un vis, o speranţă a membrilor unei etnii ce suferise tirania secolelor de ocupaţie străină. Oare aceşti oameni fuseseră sclavi, aşa cum sugerează numele de rumân? Sau români, descendenţi ai Imperiului Roman? Ei bine, ei ştiau cine sunt. Şi, în 1859, au unit ţinuturile Valahia şi Moldova, cărora li s-a alăturat, în 1918, Transilvania. Deci, România s-a născut în 1918. Loialitatea românilor faţă de Puterile Aliate în timpul Primului Război Mondial a fost răsplătită prin faptul că aceştia au primit teritorii în care românii erau majoritari. Li s-a dat propriul lor stat suveran, recunoscându-li-se drepturile în noua orânduire a lumii. Aceasta s-a făcut în conformitate cu principiile Ligii Naţiunilor, predecesoarea Naţiunilor Unite. România era o ţară prosperă în perioada interbelică. Aceasta în ciuda conducerii proaste de către monarhia de origine germană, instituită în mod arbitrar. Un anacronism ce ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă ca şi împărăţia. În 1918, cele două jumătăţi ale provinciei Moldova (ambele denumite, în mod confuz, Moldova) s-au (re)unit ca parte a „României Mari”. Tratatul de la Paris, din 1920, este adesea invocat ca reprezentând ratificarea acestei uniri. (Mai multe despre aceasta într-un capitol ulterior). Moldova de Vest a fost, în mod evident, o parte importantă a României. Dar Moldova de Est (Basarabia) a fost tratată ca teritoriu ocupat.
Conducătorii cei noi ai Basarabiei, de etnie germană, erau cruzi şi foloseau forţa militară şi atunci când nu era necesar. În mod paradoxal, aceasta a dus la scăderea siguranţei ţării. În 1940, când sovieticii au cerut să controleze Basarabia, monarhia germană s-a supus imediat. Armata monarhiei s-a retras din Basarabia cu oarecari pierderi. Moldovenii s-au bucurat să-i vadă plecaţi.
Deci, în 1940, sovieticii au preluat controlul Moldovei din partea de est a Prutului. Apoi au cedat Ucrainei părţi importante din teritoriul Basarabiei, în schimbul unei fâşii de teritoriu nou create – Transnistria. În 1941, armata română s-a întors, puternic sprijinită de nazişti, să-i alunge pe sovietici. Sovieticii s-au întors în 1944, zdrobind forţele germane şi române, care erau deja slăbite. Au urmat mai mulţi ani foarte dificili pentru moldoveni. Dar condiţiile economice şi sociale ale Moldovei s-au îmbunătăţit treptat, după moartea lui Stalin în 1953.
După 1989, când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică, a apărut noua Republică Moldova – un stat nesigur pe sine şi adesea ignorat. Ştirile BBC din anii ’90 l-au prezentat ca fiind o regiune extrem de săracă desprinsă de România. Ceva mersese groaznic de rău în această ţară (din nou).
Mass media din vest prezintă adesea argumente în favoarea (re)unificării Moldovei şi României. Recent, într-o emisiune BBC s-a afirmat că Moldova a făcut parte din România până la al doilea război mondial şi că a fost „anexată de Stalin”. De asemenea, s-a spus că „majoritatea oamenilor din Moldova vorbesc limba română” – afirmaţii tipice ale moldovenilor care sprijină (re)unificarea. Cineva mi-a spus: „Suntem acelaşi popor. Ar trebui să ne unim.”
Dennis Deletant, cel mai mare expert britanic în chestiuni legate de România şi Moldova, susţine şi el reunificarea, din motive istorice. Deletant s-a născut în estul Angliei şi este profesor de Studii Româneşti la o universitate din Londra. Este coautor al unui manual şi CD pentru învăţarea limbii române fără profesor, pe care îmi place să le folosesc. Profesorul Deletant menţionează subiectul reunificării chiar şi în acest manual. Dar argumentele sale sunt prezentate mai pe larg în cartea „Studii în Moldovenească”. O colecţie de eseuri despre Moldova scrise, în principal, de către experţi din vest. Unele părţi se referă la limbile română şi moldovenească. După cum am afirmat şi în capitolul 20, acestea reprezintă, desigur, una şi aceeaşi limbă. De exemplu, unul dintre autori afirmă că diferenţele dintre limba vorbită la Iaşi şi cea vorbită la Bucureşti sunt mai mari decât cele dintre Moldova şi Iaşi. Profesorul Deletant a mai observat că, conform recensământului din 1897 din Rusia, 47.6% dintre basarabeni erau vorbitori de limba română. Limba şi nu etnia era considerată decisivă în evaluare. Este important că nu s-a menţionat nimic despre „limba moldovenească”. Dar 11.8% vorbeau Idiş (erau evrei) iar 3.1% germana. Populaţia acestor grupuri s-a redus dramatic 50 de ani mai târziu. În acelaşi timp, a crescut mult natalitatea românilor din Moldova. Astăzi, etnicii români reprezintă aproximativ trei sferturi din populaţia Moldovei.
În 1989, republicile sovietice şi-au cerut independenţa, răzvrătindu-se împotriva sistemului sovietic. Limba a fost una dintre principalele motivaţii ale acestor mişcări, în special în Moldova. Sovieticii au declarat că „limba moldovenească” diferă considerabil de română. Această poziţie a fost dezvoltată şi susţinută prin numeroase scrieri. În anii 1960 s-a încercat, fără succes, combinarea limbilor română, rusă şi ucraineană pentru a forma un nou jargon. Aceasta s-a întâmplat după ce, înainte de război, se încercase formalizarea limbajului ţărănesc moldovenesc. Elementul cheie ce trebuie reţinut este că sovieticii s-au străduit întotdeauna, în mod obsesiv, să îi separe pe Moldovenii din est de cei din vest. O continuare a orientării imperiului rus. Ca şi la înaintaşii lor ţarişti, schimbarea politicilor legate de limbă era folosită pentru atingerea ţelurilor imperialiste.
Faptul că Uniunea Sovietică a controlat România până spre sfârşitul anilor 1950 este adesea trecut cu vederea. Astfel, multe familii care trăiau de o parte şi de alta a Prutului au fost silite să se despartă, în mod neaşteptat. Apoi au fost divizate în conformitate cu existenţa acestor două state ale Uniunii Sovietice. Politicile menite să justifice această diviziune interetnică artificială au produs contradicţii şi suferinţă. Eşecurile politicii statului comunist în România l au motivat pe preşedintele Ceauşescu să adopte o abordare naţionalistă, ce urmărea ataşarea Moldovei. Reacţia sovieticilor a constat, printre altele, în înăsprirea politicilor legate de limba vorbită în Moldova. În acelaşi timp, la Moscova, era larg acceptat faptul că românii din ambele state au aceeaşi origine „romanică” şi că vorbesc una şi aceeaşi limbă – româna.
Totuşi, cred că limba română scrisă cu litere chirilice poate fi considerată pe bună dreptate limbă moldovenească. Acest tip de scriere era larg răspândit în Basarabia în anii ’30 şi chiar şi înainte de această perioadă. Aceasta şi din cauză că maşinile de scris şi tiparniţele, care erau scumpe, conţineau, de obicei, caractere chirilice. Dar dincolo de Nistru, politica sovietică s-a schimbat între anii 1933 - 1938, astfel încât alfabetul latin a devenit obligatoriu. De aceea, în Moldova sovietică, care corespunde aproximativ cu Transnistria, limba română trebuia scrisă în forma sa obişnuită. Se poate spune că această politică era aproape opusul punctului de vedere actual!
Limba moldovenească scrisă cu litere chirilice a fost inventată de către sovietici în anii ’30 şi conţine un alfabet special. Sunt omise unele litere din limba română scrisă cu litere chirilice, care a fost limba standard până prin anii 1860-1862. La câteva luni după formarea României, noul stat a trecut la alfabetul latin.
După război, folosirea limbii române cu litere chirilice era justificată din punct de vedere administrativ. În Transnistria de astăzi, folosirea acestei scrieri reprezintă limba moldovenească. Moldovenii înşişi îşi descriu propria limbă ca fiind moldovenească.
Politicile de deschidere şi transparenţă în activităţile instituţiilor guvernului Uniunii Sovietice (Glastnost) i-au făcut pe moldoveni mai conştienţi de situaţia politică şi din ce în ce mai curajoşi. În 1989, sovieticii au propus noi argumente, bizare, pentru clasificarea limbii moldoveneşti ca fiind diferită de limba română. Lucrurile s-au lămurit atunci când, după o serie de demonstraţii, 500.000 de moldoveni au militat în faţa parlamentului într-o demonstraţie a Frontului Popular, în august 1989. Moldovenii doreau ca limba lor să fie recunoscută ca singura limbă oficială în stat. Numărul mare de demonstranţi a contribuit la instituirea legislaţiei dorite la 31 august 1989.
În ceea ce priveşte punctul de vedere pro-românesc, acesta este înţeles greşit de către cei din vest. În parte, problema constă în faptul că occidentalilor nu le place ca diverse popoare să invoce situaţia din urmă cu câteva secole pentru a-şi justifica poziţia actuală. Chiar şi 50 de ani în urmă este un timp îndelungat pentru asemenea argumente. Occidentalii trăiesc într-un mediu dinamic, axat pe aici şi acum. Într-adevăr, privim mereu în urmă, spre trecut. Dar ce-a fost a fost. Ştim foarte bine că atunci când oamenii folosesc trecutul pentru a încerca să se impună în prezent, consecinţele sunt aproape întotdeauna foarte proaste. Viaţa noastră de zi cu zi nu prea este legată, în mod semnificativ, de evenimente din trecutul îndepărtat. Dar în satele din Moldova, care sunt amestecate din punct de vedere etnic şi cultural, oamenii se confruntă cu probleme de limbă şi comunicare strâns legate de trecut. În plus, românii din Moldova ţin foarte mult la limba lor. Într-o carte ce conţine date impresionante, Charles King a prezentat entuziasmul cu care românii din Moldova au acceptat predarea în limba română, în perioada interbelică. România a susţinut introducerea propriilor profesori de limbă. Aceasta a fost una dintre puţinele politici româneşti de succes din Moldova şi cea cu impactul cel mai durabil.
Limba, în special cea exprimată în literatură, nu este doar un mijloc de comunicare. Este un mod de gândire, de înţelegere şi de a crede. Oamenii din întreaga lume îşi dau seama de acest lucru, în mod instinctiv. Învăţarea unei limbi implică învăţarea, înţelegerea şi, în caz fericit, îndrăgirea unei culturi. Cât despre mine, după ani întregi în care am încercat să învăţ limba franceză, am avut un eşec când am ajuns la un nivel avansat. Profesoara mea de franceză mi-a explicat că trebuie să-mi modific modul în care concepeam propoziţiile în minte. Să mă exprim în stil franţuzesc. Dar nu puteam şi, de fapt, nici nu voiam. Deci, într-un fel, învăţarea limbii este o măsură a acceptării unei culturi. Desigur, românii iubesc cultura franceză şi au adaptat limba română, astfel încât să conţină elemente franceze.
Apoi se mai pune şi problema naţionalismului românesc, care a fost criticat mereu de către mulţi ruşi. De fapt, aceşti critici sunt adesea naţionalişti ruşi! Dar, din punct de vedere istoric, cred că este o diferenţă în abordarea folosită de ruşi pentru a dovedi că naţionalismul lor nu ia forma imperialismului cultural. Ei au acceptat adesea alte culturi est-europene. Supuneţi-vă puterii Rusiei şi păstraţi-vă cultura. Astfel, poporul de origine turcească din Găgăuzia a fost încurajat să se stabilească în sudul Basarabiei, parte a Imperiului Rus în secolul al XIX-lea. Ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile iar rusa a devenit limba lor secundară. În Tiraspol, am mâncat într-un restaurant bine situat din Găgăuzia. Oamenii de origine turcă din Găgăuzia au fost sprijiniţi puternic, timp de decenii, de către ruşii din Tiraspol, în timp ce naţionalismul românesc era şi este privit ca o ameninţare în acea zonă.
Menţinerea limbii şi culturii româneşti de-a lungul secolelor de asuprire a asigurat supravieţuirea şi continuitatea românilor ca popor distinct. Sine qua non [latină] – fără de care nu ar fi fost nimic. În cele din urmă, aceasta le-a asigurat românilor propria naţiune. Unii moldoveni cred că statul lor ar trebui să se unească cu România, deoarece vorbesc aceeaşi limbă şi au culturi similare. Aceştia reprezintă o minoritate formată din tineri moldoveni. Sunt oameni care se simt dezavantajaţi de un sistem electoral ce îi favorizează pe vorbitorii de limba rusă, mai bine organizaţi. Mai târziu voi trece în revistă istoria mişcării de (re)unificare.
Român sau rus? De fapt, alegerea nu este atât de uşoară. În primul rând, aduceţi-vă aminte cum i-a distrat pe prietenii mei din Moldova faptul că acolo oamenii combină cuvinte din diverse limbi în vorbirea de zi cu zi. În plus, de multe ori, etnia nu dictează limba maternă sau preferinţa culturală. „Irka” (Irina) şi Inka sunt românce din Moldova a căror limbă maternă este rusa. Iubesc limba rusă. Irinei îi place foarte mult literatura rusă, piesele lui Cehov şi aşa mai departe. Prietena ei româncă, Doina, a făcut următoarea afirmaţie curajoasă într-un email: „cu toţii iubim limba rusă aici”. Inka mi-a trimis un email din Statele Unite în februarie 2008, ca să-mi spună că i-a făcut plăcere să citească traducerea în rusă a cărţii mele. Doreşte să-şi păstreze cunoştinţele de limba rusă. Aşa că s-a oferit să mă ajute cu nişte traduceri din engleză în rusă, dacă îi permite timpul. Am o corespondentă ucraineană din Moldova căreia nu îi place limba sau cultura rusă. Limba ei maternă este rusa. Îi plac limbile şi culturile engleză şi franceză. A învăţat bine româna şi o interesează istoria romanilor.
Înainte de a trece mai departe, doresc să menţionez că, fiind străin, am apreciat şi mi-au plăcut întotdeauna elementele ruseşti şi gândirea de tip rusesc din Moldova. Încă de la început, am văzut aspecte pozitive în moştenirea ocupaţiei sovietice. Consider că beneficiile au apărut după 1992. Bănuiesc că această perspectivă nu îi încântă pe reprezentanţii nici uneia dintre tabere! Dar, ceea ce e important, cred că părerile şi gusturile mele sunt împărtăşite de mulţi alţi occidentali. Cred că Moldova devine tot mai „la modă” aici. Creşterea interesului faţă de Moldova a fost determinată în mai mare măsură de schimbarea gusturilor celor din vest decât de dezvoltarea acestei ţări.