Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 42

Duminică dimineaţa am plecat de la 129 Columna pentru a o întâlni, la locuinţa ei, pe Natalie Donets. M-am bucurat să o revăd pe Natalie. Era îmbrăcată într-o haină groasă şi vorbea în stilul ei precaut, rezervat. S-a relaxat treptat, în timp ce ne plimbam pe strada Moscovei, cu pomi de o parte şi de alta a drumului. Iniţial, ne gândisem să mergem la McDonald’s. Dar, în loc de asta, ne-am dus la Andy’s Pizza. Acolo mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de-a ei. Restaurantele fast-food răsăreau ca ciupercile după ploiaie peste tot în Moldova După clasica mâncare prăjită, mi-am luat rămas bun de la prietena lui Natalie. Natalie şi cu mine ne-am întors pentru a ne întâlni cu Anastasia, în faţa locuinţei ei. Am întâlnit-o pe Moscovei iar eu le-am fotografiat pe cele două femei în faţa apartamentului familiei Donets, având ca fundal blocul Doinei. Conexiunile dintre toate aceste persoane şi dintre apartamentele lor urmau să capete o cu totul altă însemnătate după trei zile, când m-am întors. Mi am luat rămas bun de la Natalie, dezamăgit că programele noastre încărcate ne-au permis doar o întâlnire atât de scurtă. Anastasia şi cu mine ne-am îndreptat către staţia de autobuz.

„Arăt bine?”, m-a întrebat Anastasia, zâmbind, când am ocupat un loc din faţă în autobuzul către Chişcăreni. Am privit-o dezorientat, apoi am bănuit că se referea la cum îi stă părul, vopsit uşor roşcat. „Da, eşti bine”, am răspuns neliniştit, îngrijorat de faptul că era atât de evident preocupată ca mie să îmi placă cum arată ea. Şi în emailuri avea acelaşi stil, ceea ce m-a îngrijorat. „Cum vrei să fiu?”, „Sunt OK pentru tine?” Într-un fel, n-o puteam învinovăţi. Eu o convinsesem să-mi fie ghidă. De asemenea, privind în urmă, îmi dau seama de unele diferenţe culturale care au generat neînţelegeri. Întorcându-mă spre ea, i-am vorbit într-o franceză stricată, în parte pentru a mă da grozav. Mi-a răspuns în franceză şi engleză, dar nu voia să vorbească decât în engleză.
Şedeam acolo şi mă întrebam, îngrijorat, unde vom petrece a treia seară, deoarece încă nu era stabilit. Schimbasem câteva emailuri legate de posibilitatea de a sta într-un apartament din Bălţi, al cărui proprietar este un asociat al Marishei. Îl rezervasem, crezând în mod eronat că este ocupat de gazdă şi că are mai mult de o cameră. Când i-am spus Anastasiei cum stau lucrurile în realitate, ea mi-a răspuns: „Nu-mi doresc o situaţie neclară.” Dar ce a vrut să spună cu asta (în engleza ei şovăitoare)?
Călătoria cu autobuzul spre Chişcăreni a fost plăcută şi lipsită de evenimente deosebite, doar muzica moldovenească era prea tare. Când m-am uitat, pe calculatorul de acasă, la filmuleţul făcut în acea călătorie, fiul meu William, care e deosebit de liniştit şi calm, a fost uimit şi teribil de amuzat de acele zgomote ciudate. Când am intrat în acel orăşel de 4.000 – 6.000 de oameni, m am aşteptat s-o găsesc măcar pe Loo în staţia de autobuz. Îmi închipuisem că staţia e pe drumul principal dintre Chişinău şi Bălţi, la mai mulţi kilometri de Chişcăreni. Dar autobuzul a luat-o pe un drum care arăta mai degrabă ca un drum de ţară. Îi comunicasem cu hotărâre lui Loo că doresc să fiu aşteptat. Am insistat să aibă în vedere poziţia şi sentimentele moldovencei tinere şi frumoase cu care călătoream. „Loo”, adică Lucica, în vârstă de 16 ani, a fost mirată de seriozitatea mea. Când am ajuns, am înţeles de ce. Autobuzul s-a oprit chiar în Chişcăreni, departe de şoseaua principală ce leagă cele două oraşe mai mari. Familia ei ne aştepta.
Am fost duşi, nişte drumuri de pământ, la locuinţa primarului. Mama lui Loo, Silvia Turcanu, era primar în comuna Chişcăreni. Fusese primar timp de mulţi ani, câştigând mai multe runde de alegeri una după alta. Loo, pe care o întâlnisem pe o pagină de internet obscură, îmi ascunsese aceste lucruri timp de mai multe luni. Dar orice occidental trebuie să ştie că sunt şanse mari să întâlneşti pe internet oameni importanţi din Moldova. Cel puţin aceasta a fost experienţa mea. Cred că, în parte, se datorează existenţei unei ierarhii în această ţară extrem de competitivă. Ţine de mândria moldovenilor că, atunci când simt că s-au realizat, doresc să le arate şi altora acest lucru. Evident, şi opusul este parţial adevărat. Nefiind interesat în căsătorie, moldovencele mai puţin realizate mi s-au părut mai reticente în ceea ce priveşte corespondenţa. Dar e foarte adevarat că majoritatea dintre acestea din urmă erau foarte tinere. Şi chiar şi fetele foarte deştepte şi cu încredere în sine din Moldova vor să-şi demonstreze abilităţile înainte de a câştiga o recunoaştere.
Când mergeam spre locuinţa familiei, Loo a ţinut să-mi arate nişte suporturi de bicicletă pe care le proiectase ea. I-am spus că trebuie să denumească străzile. Voisem să-i trimit un cadou prin Amazon [un binecunoscut site pentru cumpărături pe internet – n.tr.], dar nu a fost posibil, deoarece niciuna dintre case nu avea o adresă corectă. În loc de aceasta, am trimis două obiecte cam de aceeaşi mărime. Unul din ele a ajuns la poşta din Bălţi, iar celalalt în Sîngerei. Acesta din urmă a fost retrimis după două săptămâni.
La reşedinţa doamnei primar, am fost primit foarte bine, au fost făcute prezentările. Am fost primit cu o ospitalitate tipic moldovenească. Mi s-au pus în faţă cantităţi enorme de mâncare şi băutură. Două familii locuiau în acea casă, care era formată din două clădiri, în stil tipic moldovenesc. Era o cameră de oaspeţi în faţă, iar la stânga, perpendicular, o clădire aproape identică, cu spatele la stradă. Acelaşi aliniament ca şi la mătuşa şi unchiul Nadinei, în Soroca. Doamna primar, cele două fete şi sora ei, împreună cu soţul acesteia, dentist, locuiau împreună. Au eliberat casa de oaspeţi, ca să dorm în ea. Cu toţii s-au mutat în cealaltă casă. În faţa casei şi în spatele locuinţei pentru oaspeţi era câte o fântână din care scoteau apă. În jurul fântânii din spate era o construcţie decorată migălos. Izvoarele şi fântânile au adesea semnificaţii religioase în România şi Moldova. Aceste conotaţii ţin de superstiţiile create de-a lungul secolelor. Acest tip de gândire s-a păstrat şi în unele regiuni din Franţa şi Spania.
Imediat după ce am ajuns, aproape de apusul soarelui, doamna primar şi sora ei ne-au arătat Chişcăreniul mie şi Anastasiei. Turul aşezării nu a durat mult. Erau doar două clădiri de vizitat. Centrul de calculatoare şi reşedinţa primăriei. Ambele la mai puţin de un kilometru de casă. Nişte italieni plănuiau să cumpere centrul de calculatoare. Dar totul tărăgăna de mai multe luni. Mi am amintit de modul în care ne-am vândut noi casa, în 1996. Primiserăm o ofertă bună de la nişte italieni. Le-a plăcut mult locuinţa – italianul repeta „bellissimo, bellissimo”. După vizita lor, am contactat imediat agenţia imobiliară. „Dacă celălalt cumpărător potenţial poate oferi încă 500 de lire pentru a egala noua ofertă, chiar dacă nu o depăşeşte, casa este a lui”. Şi-a mărit oferta şi s-a rezolvat. După mai multe săptămâni, agentul imobiliar m-a întrebat: „Ştii ce s-a întâmplat cu acei italieni?” „Nu, habar n-am”, i-am răspuns. Atunci mi-a spus: „Am încercat să-i contactăm în lunea de după acel sfârşit de săptămână. Tipul plecase în Portugalia pe două săptămâni. Nu ne-au mai contactat niciodată.”
La începutul cinei şedeam destul de stresat, întrebându-mă dacă această familie citise prima parte a cărţii mele, pe care le-o trimisesem pe email în trei limbi. Şi, dacă da, ce părere şi-au format despre ea. Prin Anastasia, le-am spus că o cunoscusem, întâmplător, pe verişoara lor Silvia. Au fost oarecum mulţumiţi, dar complet surprinşi. Gândindu-mă acum, mă întreb dacă a fost cu adevărat o coincidenţă. Până la urmă, musafirii din occident reprezintă o noutate foarte mare în acele părţi. Supărat din cauza problemei cu staţia de autobuz, o rugasem pe Anastasia să o contacteze direct pe doamna primar, cu câteva săptămâni înainte. Loo, şocată, mi-a trimis imediat un email. Uitase că îmi dăduse numărul lor de telefon.
Dentistul, un bărbat arătos şi puternic, mi-a comunicat două lucruri prin Anastasia. Auzind că venisem din Transnistria, mi-a spus că studia la universitatea din Tiraspol atunci când a izbucnit războiul civil. Împreună cu alţii, a luptat împotriva separatiştilor. Păreau să fi fost incidente serioase! Al doilea comentariu a fost că românii pot învăţa italiana în şase săptămâni, atât de apropiate sunt cele două limbi. Aceasta m-a pus pe gânduri…
Dimineaţa, Anastasia şi cu mine ne-am dus la şcoală cu Loo şi sora ei. Am făcut cunoştinţă cu Angela, profesoara de engleză. A urmat o zi foarte interesantă în sala de clasă. Am fost pus să vorbesc toată ziua în faţa elevilor, în timp ce doamna Angela se uita mulţumită sau mirată. Era clar că are încredere în mine, deoarece mă lăsa singur câte 15-20 de minute. De fapt, în toate şcolile am fost pus să predau o mare parte din timpul petrecut acolo.
Când am întâlnit-o pe doamna Angela, era evident că ştie limba engleză foarte bine. Aşa că, atunci când i-am arătat manualul de engleză publicat la Oxford pe care îl aveam la mine, mi-am spus în sinea mea: o nu, poate că e o alegere proastă. Sau măcar ar fi trebuit să mai am şi alte cărţi decente. Cartea de la Oxford este absolut excepţională pentru învăţatul şi predatul englezei chiar şi pentru vorbitorii britanici, care ştiu bine engleza. Dar, cumva, nu părea chiar potrivită.
Citisem un articol despre calitatea scăzută a predării limbii engleze în zonele rurale. Articolul spunea că guvernul Moldovei oferă beneficii financiare considerabile profesorilor care sunt dispuşi să se mute la ţară. Zina şi cu mine am avut un schimb de emailuri pe această temă. Ea era foarte sceptică, sugerând că ar fi vorba, foarte probabil, de o înşelătorie. O altă corespondentă din Moldova, profesoară de engleză, a împărtăşit, şi ea, această viziune.
Unul din subiectele cu care îmi începeam ora era originea numelui Chişcăreni, conform spuselor Silviei. Anastasia le explica. Copiii se uitau total pierduţi. Părea că nu mai auziseră asta niciodată.
Mă interesa multiculturalismul din şcoală. O tânără serioasă, pe jumătate ucraineancă, dorea să devină medic. Am întrebat-o dacă auzise de Revoluţia Portocalie din Ucraina. Se pare că nu auzise. Fie nu era de acord cu revoluţia, fie, după cum părea, chiar nu ştia de ea. E trist dacă, într adevăr, nu auzise. „Sergiu, băiatul rus” era mult mai distractiv. Acestui tânăr obraznic chiar i-a făcut plăcere vizita mea. L-am certat de mai multe ori. El deseori se ruşina, dar apoi ne arăta ce actor înnăscut e. Ceilalţi elevi din clasă râdeau împreună cu el.
Mi s-a spus că există şi o şcoală rusească, mult mai mică. Dar se pare că nu merita să o vizitez. Nu am vrut să mă cert. Pe un forum de internet supravegheat de Marisha, www.englishmoldova.com, sunt înregistrate detalii legate de declinul şcolilor ruseşti din Moldova. Aceasta se datorează, în parte, schimbării de către stat a cerinţelor educaţionale. Este probabil că, la ţară, predatul în limba rusă se va reduce drastic în următorii ani. Mare păcat.
În dimineaţa următoare ne-am dus din nou la şcoală. Însă erau mult mai puţini elevi, deoarece se îmbolnăviseră din cauza unui virus afurisit ce a afectat întreaga Moldovă. Experienţa din aceste şcoli m-a ajutat, pentru că mă obsedaseră de mult timp nişte întâmplări din şcoala pregătitoare particulară la care am umblat. Acolo, copiilor mai mari, din clasa a şasea (de 13 ani), li se cerea să supravegheze clasele mai mici. Eu nu eram bun la asta şi îmi era groază de această sarcină, deoarece îmi era greu să menţin disciplina. Totuşi, când m-am întors în Moldova, am vrut să încerc să predau engleza unor elevi care nu erau englezi. Îmi doresc să fac asta. În Marea Britanie, cu legile ei stricte, nu am avut şi nu am o asemenea oportunitate.
Două adolescente m-au ignorat parţial, răsfoind un catalog Avon. Părea că produsele de frumuseţe din catalog le impresionează, le distrează şi le intrigă. Soţia mea a vândut produse Avon, în sistemul de vânzări directe. În momentul în care scriu aceste rânduri locuiesc la o pensiune (întrucât lucrez temporar într-un alt oraş), iar proprietara apartamentului de la parter este manager regional pentru Avon şi are o maşină mare de firmă. Soţul ei e cel care pregăteşte micul dejun „complet englezesc”. Este interesant să vezi conexiunile comerciale şi diferenţele culturale dintre ţări.
Elevii din clasa doamnei Angela s-au distrat, evident. Eram primul englez pe care l-au întâlnit vreodată. A fost un privilegiu să fac asta şi mi-a fost şi foarte ieftin, deoarece am fost hrănit şi îngrijit atât de bine. Ştiţi, dacă aş fi foarte bogat, mi-ar plăcea foarte tare să mă duc prin şcolile din Moldova şi Transnistria să predau engleza. Dar, data viitoare, ar trebui să planificăm totul în avans şi să cădem de acord asupra materialului discutat la oră.