Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

1 (1), P.L., voi. XXXIV, c. 321: Sfîntul Augustin a comentat capitolul I al Genezei fără să prevadă că secţiunea despre raiul pămîntesc cuprinde o a doua povestire a creaţiunii: ajuns la versetul 2, 4, rămîne fixat la acesta şi caută în el o intenţie tainică...

⁵⁹ Cetatea lui Dumnezeu 22, 18, P.L., voi. XLI, c. 779 (despre Efes. 4, 10-l6): totam ipsius circonstantiam lectionis considerare debemus „trebuie să luăm în considerare întregul context"; Depeccatorum meritis 1, 30 (58), P.L., voi. XLIV, c. 143 (despre Ioan 3, l-21): totam ipsam circonstantiam evangelicae lectionis... videamus „să vedem... ansamblul textului evanghelic".

⁶⁰ De aici, acea virtuozitate, atît de deconcertantă pentru moderni, cu care compară, opune, comentează unul prin altul versete separate de contextul lor şi extrase din cărţi ale Bibliei dintre cele mai diferite în privinţa caracterului, a epocii, a finalităţii lor... De exemplu, De Trinitate 2, 15 (26); P.L., voi. LXII, c. 862 (explică Exodul 31, 18prinLuca 11, 20 şi Faptele Apostolilor 2, 1 -4); De Genesi ad litteram 3, 2 (2), P.L., voi. XXXIV, c. 279-280 (introduce în comentariul Genezei o quaestio privind II Petru 3, 6, unde pare să fie vorba de o nimicire a cerului prin Potop).

⁶¹ Va trebui, de altfel, să revin asupra anumitor consecinţe ale acestei stări de spirit (infra, p. 386).

⁶² Cf. partea întîi, p. 37. Să observăm aici că această metodă întru totui antică (spătantikel) se opune tehnicii medievale numite divisio „diviziune" (sau partitio „separare") care constă, dimpotrivă, în a nu aborda un text decît după o foarte limpede degajare a armăturii compoziţiei sale (să ne amintim de meticuloasele decupaje la care

ŞTIINŢA CREŞTINĂ LA LUCRU

III

349

Pînă aici, am lăsat deoparte ceea ce în exegeza gramaticală ţine de teh­nica tradiţională a stabilirii şi corectării textului {emendatio). Studiul ei poate fi făcut împreună cu cel al rolului pe care-l joacă utilizarea limbilor străine.

în critica textuală a Bibliei, Sfîntul Augustin se confrunta cu probleme mult mai complexe decît cele pe care învăţase să le rezolve, de pildă, în studiul lui Vergiliu. El analizează în profunzime reperele acestei critici în De doctrina christiana: cercetarea lui se bazează pe o Biblie latină, aşadar pe traduceri ce se raportează la un original grecesc şi (direct sau indirect) ebraic. Traduceri cîteodată mediocre (dar există oare, în general, traducere perfectă?), multiple şi divergente, suferind adesea de obscurităţi cauzate de un exces de literalitate: diferitele manuscrise aflate în circulaţie nu apar­ţineau unei tradiţii unice, ci depindeau de mai multe versiuni independente. Din toate aceste motive, emendatio, stabilirea textului, făcea necesară nu numai colaţionarea manuscriselor latine, ci şi recurgerea frecventă la origi­nalele greceşti ori ebraice⁶³.

în urma atîtor lucrări consacrate studierii lor, ne putem face astăzi o idee destul de precisă despre materialele pe care a putut să le aibă la dispoziţie Sfîntul Augustin cînd e vorba de textele biblice⁶⁴. Materiale disparate: a fost semnalat nu o dată caracterul eclectic şi nesigur al textului biblic la Sfîntul Augustin. El se serveşte, neîndoielnic, de vechile traduceri latineşti ale Bibliei, „Vetus latina", folosite pe vremea sa în Biserica din Africa, dar aceste texte aveau ele însele un caracter foarte complex: o multitudine de elemente foarte diverse se suprapuseseră, iar mai apoi se substituiseră treptat, în cursul secolului al IV-lea, vechiului text acceptat de Tertullian şi Ciprian; confuzia era mare mai ales în Noul Testament.

Pe de altă parte, trebuie să ne reamintim că Sfîntul Augustin se convertise şi îşi începuse studiile biblice în Italia: de la Mediolanum mai ales, dar poate şi de la Roma, adusese texte; opiniile cercetătorilor concordă în privinţa importanţei elementelor aduse de pe continent, pe care el le-a suprapus, în

supune Dante sonetele din Vita Nuova). Această tehnică nu s-a dezvoltat însă decît în secolele al XH-lea-al XHI-lea, adică atunci cînd cultura medievală încetează să se bazeze pe gramatică şi se supune dominaţiei exclusive a dialecticii (Cf. Pare-Brunet-Tremblay, Renaissance du XII' siecle, pp. 119, 229).

⁶³ De doctrina christiana 2, 11 (16)-2, 15 (22), P.L., voi. XXXIV, c. 42-46; 3,4 (8 sfîrşit), c. 68.

⁶⁴ Vezi îndeosebi Roensch, Lateinische Bibelubersetzungen; Douais, Saint Augustin et la Bible; Burckitt, Old Latin and hala; Monceaux, Histoire, voi. I, pp. 138-l94; Mclntosh, Augustine's Genesis; Capelle, Psautier latin; Vogels, De consensu, pp. 19 şi urm.; Billen, Heptateuch; numeroasele studii ale lui dom de Bruyne şi, mai ales, Saint Augustin reviseur de la Bible; Milne, Augustine's Gospel; vezi, de asemenea, Mohrmann, Sondersprache, p. 61, n. 2 şi lucrările la care ea trimite. Fără a mai vorbi de lucrările recent consacrate insolubilei probleme a identificării halei (cf. mai jos n. 104 de la p. 357).

350

DOCTRINA CHRISTIANA

practica sa, peste vechiul fond african. Trebuie ţinut seama, în sfîrşit, de ediţiile Sfîntului Ieronim: între 394 şi 400, Sfîntul Augustin adoptă treptat traducerea Evangheliilor făcută de acesta; aprobă, cînd ajunge la el (foarte tîrziu, ce-i drept), revizia hexaplară a cărţii lui Iov; în pofida antipatiilor sale teoretice, a utilizat uneori şi traducerile ex hebraeo „din ebraică" pentru Heptateuh, Psalmi, Proroci...

Acum, trebuie să vedem însă cum trudeşte Sfîntul Augustin la acest ansamblu de texte divergente, cîteodată contradictorii, şi să degajăm regulile metodei sale. Ar trebui să spun, mai degrabă, „să-i analizăm comporta­mentul", pentru că, la drept vorbind, el nu aplică nişte metode şi reguli foarte riguroase.

Aici, iese din nou la iveală profesorul de gramatică (grammaticus) antic: să ne amintim de caracterul empiric pe care-l avea la el emendatio „corec­tarea"⁶⁵. De fapt, dacă examinăm în ansamblu opera Sfîntului Augustin, constatăm că în ea critica textuală nu face obiectul unui studiu sistematic. Nici unul dintre comentariile sale nu presupune un efort preliminar de stabilire critică a textului; dificultăţile pe care acesta le ridică sînt rezolvate una cîte una, pe măsură ce sînt întîlnite în cursul lecturii. Nici un travaliu pregătitor, nici o analiză a tradiţiei manuscrise, a valorii precise a diverselor mărturii, a raporturilor dintre ele, a filiaţiei lor: Sfîntul Augustin se mulţumeşte să juxtapună pe masa sa de lucru cît mai multe variante⁶⁶. Poate că ar fi excesiv să spunem că pune toate textele pe acelaşi plan, căci pînă la urmă le distinge totuşi între ele pe cele mai corecte, emendatiores codices, şi le acordă mai multă autoritate; ştie de asemenea că unele sînt atît de corupte, încît încer­carea de a le utiliza ar fi o pierdere de vreme⁶⁷.

Alteori, va acorda preferinţă manuscriselor cele mai vechi, antiquiores, sau, numărînd mărturiile, va prefera lecţiunea din plures codices „mai multe manuscrise" celei din paucissimi „foarte puţine". Dar toate aceste noţiuni familiare şcolii antice rămîn pronunţat subiective şi mai ales nu oferă o bază unei practici riguroase.

Nu pe ele se bizuie în principal Sfîntul Augustin: în gîndirea sa, critica textuală trebuie să se bazeze în chip esenţial pe recursul la textul original, singurul potrivit pentru judecarea diverselor lecţiuni prezentate de manu­scrisele latine. Această problemă a recursului la greacă şi ebraică, a cărei fecunditate debordează cadrul îngust al lui emendatio „corectare", se cere

⁶⁵ Partea întîi, pp. 34-35.

⁶⁶ Comeau (Saint Augustin exegete, p. 55) observă pe bună dreptate cît de imprecis îi este vocabularul: Augustin nu pare, cel mai adesea, să distingă două copii ale aceleiaşi traduceri de două atestări a două versiuni independente (cf. însă De doctrina christiana 2, 14 [21 sfîrşit], P.L., voi. XXXIV, c. 46).

⁶⁷ Cf. id., 2, 12 (18), c. 44: non enim intelligendos sed emendandos tales codices potius praecipiendum est „trebuie avut în vedere că atare manuscrise se cuvin mai curînd să fie corectate decît interpretate".
ŞTIINŢA CREŞTINA LA LUCRU

351

examinată în întreaga-i generalitate, de ea trebuind să profite teoretic şi explanatio „explicarea". Să vedem dar cum procedează Sfîntul Augustin.

Cazul ebraicei e destul de delicat. De un contact direct nu putea fi vorba, şi, de altfel, nici n-ar fi putut găsi în Africa pe cineva capabil de un atare contact, decît dacă s-ar fi adresat „perfizilor evrei"⁶⁸.

Un recurs indirect a devenit posibil cînd Sfîntul Ieronim şi-a publicat traducerile ex hebraeo „din ebraică". Se ştie însă cu cîtă reticenţă le-a întîm-pinat la început Sfîntul Augustin: el nu era filolog, ci înainte de toate om al Bisericii; cum să nu fi pregetat înainte de a admite autoritatea unei versiuni noi, ce contrazicea în atîtea puncte venerabilul text al Septuagintei, pe care se întemeiaseră de la origini, de la Noul Testament, întreaga tradiţie creştină, toată pietatea, liturghia şi dezvoltarea doctrinală a Bisericii universale⁶⁹.

Pînă la urmă, neîndoielnic, a găsit mijlocul de a recunoaşte legitimitatea Vulgatei fără a sacrifica Septuaginta⁷⁰, şi uneori îl vedem consultînd-o

⁶⁸ Cu toate acestea, s-a recurs uneori la ei în discuţiile pe care le-a stîrnit apariţia versiunilor ex hebraeo ale Sfîntului Ieronim; cf. păţania episcopului din (Ea [Tripoli], povestită răutăcios lui Ieronim însuşi de către Sfîntul Augustin, Scrisoarea 71,3 (5), P.L., voi. XXXIII, c. 242-243. El citează totuşi judecata lor favorabilă, ap. Cetatea lui Dumnezeu 18, 43, P.L., voi. XLI, c. 603. El însuşi l-a întrebat pe un evreu despre sensul cuvîntului „raca/racha" (De sermone Domini in monte 1, 8 [23], P.L., voi. XXXIV, 1241); de corectat judecata lui Courcelle (Les lettres grecques², p. 141), în lumina observaţiilor lui E. J. Goodspeed, Problems of New Testament Translation, Chicago, 1945, pp. 21 -23: „Raca" (de accentuat în greacă paxâ) vine nu din ebraică, ci din grecescul paxâţ, folosit ca injurie (cf. C. C. Edgar, A New Group ofZenon Papyri, Manchester, 1934, p. 2): Sfîntul Augustin poate fi deci scuzat că a şovăit înainte de a adopta ipoteza unei origini ebraice.

⁶⁹ Oricare va fi fost influenţa revizuirilor lui Origene, textul LXX a fost şi a rămas pînă în zilele noastre singurul text oficial al bisericilor de limbă greacă. Versiunile latineşti folosite înaintea Vulgatei se bazează şi ele pe LXX (Cartea lui Daniel fusese însă tradusă după textul lui Theodotion: Monceaux, Histoire, voi. I, p. 130). Despre acest fundal teologic al rezistenţelor lui Augustin, cf. de Labriolle, Histoire, pp. 478-481.

⁷⁰ S-ar putea încerca fixarea în felul următor a evoluţiei Sfîntului Augustin (cf. deja de Bruyne, R.B., 1913, pp. 305 şi urm.): la început, a fost ispitit să se îndoiască de exactitatea traducerii realizate de Ieronim (Scrisoarea 71, 2 [3]-3 [5], P.L., voi. XXXIII, c. 242-243, versul 403; cf. temerile a priori din Scrisoarea 28, 2 [2], c. 112: 394-395); mai tîrziu, i-a suspectat în mare măsură pe evrei de a fi corectat, după începuturile creştinismului, textul lor ebraic pentru a elimina din el profeţiile favorabile creştinilor pe care LXX le găsiseră şi traduseseră corect (Scrisoarea 82, 5 [34-35], c. 290-291: versul 405); ipoteza unei contrafaceri anticreştine datorate rabinilor a fost uneori foarte serios reluată de exegeţi contemporani (astfel, J. Cales, Le livre des Psaumes, Paris, 1936, voi. 2, p. 347, în legătură cu Ps. 110, 3); de cele mai multe ori, Sfîntul Augustin o menţionează ca fiind avansată de alţii, înaintea lui, dar nu şi-o asumă explicit; fără să renunţe vreodată cu totul la această idee (cf. infra, n. 73), pînă la urmă a admis, cel puţin teoretic, autoritatea textului ebraic „modern" şi, ca atare, şi a Vulgatei, dar această autoritate o dublează, fără a i se substitui, pe cea a LXX, pe care Sfîntul Augustin o consideră inspirată, cum făcuse deja iudaismul alexandrin (Philon, Viaţa lui Moise 2, 6); versiunea lor, încărcată de sens profetic, are valoarea unei a doua revelaţii (vezi Cetatea lui Dumnezeu 18, 42-43, P.L., voi. XLI, c. 602-604: între 420 şi 426; şi, în special, finalul

352

DOCTRINA CHRISTIANA

pe cea dintîi şi luînd în considerare mărturia ei în discutarea unui anumit număr de texte⁷¹.

Dacă examinăm însă cu grijă aceste pasaje, vom observa că Sfîntul Augustin nu prea trage folos din ea pentru emendatio „corectarea" pro-priu-zisă, pentru stabilirea textului. Ezită de fiecare dată înainte de a da dreptate versiunii ex hebraeo împotriva Septuagintei⁷², chiar şi atunci cînd toate argumentele par a-l îndemna s-o facă⁷³; în mod mult mai firesc, invocă autoritatea ei în sprijinul unei lecţiuni furnizate deja de textul grecesc⁷⁴.

Redus la aceste limite, recursul la ebraică nu se vădeşte de o mare fecun­ditate ; acest recurs a fost de altfel prea tardiv şi a rămas întotdeauna discon­tinuu ; exegeza augustiniană a Vechiului Testament suferă deseori datorită bazei fragile pe care se sprijină, critica sa textuală neputîndu-se întemeia pe originalul ebraic⁷⁵.

Recursul la original era necesar însă nu numai pentru stabilirea textului, ci trebuia să intervină şi în explanatio „explicare". Sfîntul Augustin şi-a dat

pasajului indicat; de asemenea, privitor la inspiraţia LXX: De consensu evangelistarum 2, 66 (128), P.L., voi. XXXIV, c. 1139; De doctrina christiana 2, 15 (22), ibid., c. 46; Quaestiones in Heptateuchwn 1, 169, ibid., c. 595; Cetatea lui Dumnezeu 15, 14, 2, P.L., voi. XLI, c. 455; 15, 23, 6, c. 470} şi mai ales 18,42-45, 1, c. 602-606: această teorie, pentru noi atît de ieşită din comun, se sprijinea pe legenda miraculosului acord dintre cei şaptezeci şi doi de interpreţi, admisă fără aprehensiune de Augustin. De reţinut mai ales că această doctrină a dublei inspiraţii se bazează pe ideea că nu trebuie minimalizată bogăţia revelaţiei, doctrină înrudită cu cea, pe care o vom întîlni curînd, a pluralităţii sensurilor literale {infra, n. 57 de la p. 390) şi care, la fel ca aceasta, trebuie interpretată din perspectiva strict augustiniană a iluminării.

⁷¹ Recursul la Vulgata (ea interpretatio quae est ex hebraeo „această traducere făcută din ebraică"), după cum observă Bruyne, R.B.., 1913, pp. 306—307, îşi face apariţia brusc în mijlocul lucrării Quaestiones in Heptateuchum (5, 20), P.L., voi. XXXIV, c. 758.

⁷² Astfel, el menţine, în pofida tăcerii Vulgatei, „adăugirile" din LXX: Quaestiones in Heptateuchum 5, 54, c. 772; 6, 19, c. 784, străduindu-se să arate că se pot accepta deopotrivă lecturile amîndurora: id., 6, 15, c. 783; 7, 16, c. 797.

⁷³ De pildă, Cetatea lui Dumnezeu 15, 10-l1, P.L., voi. XLI, c. 448-450: e vorba de computul anilor lui Matusalem. Cifrele avansate în LXX ridică o dificultate (plasînd moartea lui Matusalem după Potop), pe cînd cele din Vulgata nu. Abia după o lungă discuţie el se decide să conchidă, în cîteva cazuri, în favoarea originalului ebraic: id.,15, 13,3,'c. 454; 15,14, 2, c. 455.

⁷⁴ De pildă, în De Trinitate 15, 19 (34), P.L., voi. XLII, c. 1084 (despre Ps. 87, 19: Sfîntul Augustin a cunoscut deci tîrziu psaltirea ex hebraeo „tradusă din ebraică").

⁷⁵ Comentariile la Geneză, în special, insistă pe dificultăţi, dar se şi pierd în mulţimea acestora, situaţie pe care recursul la textul ebraic le-ar fi evitat; de pildă, la Geneză 1,20 (textul latinesc pare să spună că păsările au ieşit din apele mării): De Genesi contra Manichaeos 1,15 (24), P.L., voi. XXXIV, c. 184; De Genesi lib. imperfectus 14 (44), ibid., c. 237-8; 15 (49), c. 239; De Genesi ad litteram 3, 7 (9), ibid., c. 282-283; 3, 10 (14), c. 285. Privitor la alte pasaje, cf. De Genesi ad litteram 2, 15 (32), c. 276 (Vulgata e mai clară); 5, 1 (3), c. 32l-322 (Vulgata e mai puţin precisă); 5, 7 (21 şi urm.), c. 328 (pentru cuvîntul fons „izvor, fîntînă", textul ebraic indică aburi); 8, 10 (23), c. 381 (ebraica înlătură amfibologia). Or, cel puţin pentru această din urmă lucrare, Sfîntul Augustin ar fi putut dispune de Vulgata.

ŞTIINŢA CREŞTINA LA LUCRU

353

seama, neîndoielnic, că numeroase pasaje din Biblia latină nu puteau fi înţelese decît repunîndu-le în contextul ebraic, după care fuseseră transcrise în mod prea literal.

De altfel, un anumit număr de referinţe la Vulgata nu ţin de emendatio, pentru că nu servesc la corectarea versiunii tradiţionale, ci la lămurirea ei în diverse locuri unde este mai puţin clară decît traducerea recentă făcută din ebraică⁷⁶.

Pe de altă parte, Sfîntul Augustin s-a străduit să utilizeze cît mai bine puţinul pe care-l ştia, pe care putea să-l întrevadă sau să-l ghicească din ebraică, pentru a preciza sensul anumitor cuvinte⁷⁷ şi, mai mult, pentru a determina adevăratele înţelesuri ale idiotismelor păstrate de versiunea latină⁷⁸. Dar mijloacele sale de informare erau prea limitate, şi constatăm că de multe ori se poticneşte în faţa unor dificultăţi pe care o cunoaştere mai precisă a ebraicei şi a influenţei sale asupra stilului biblic le-ar fi înlăturat cu uşurinţă⁷⁹.

Recursul lui Augustin la greacă se prezenta în condiţii mult diferite. Totul contribuia la determinarea acestui demers: autoritatea pe care o recunoştea acestui text în ambele Testamente, faptul că în fond cunoştea îndeajuns această limbă, documentaţia de care dispunea. Numeroasele şi variatele aluzii pe care le face la codices graeci „manuscrisele greceşti" atestă că din biblioteca sa nu lipseau manuscrise greceşti ale diverselor părţi din Biblie.

Ştia de existenţa a cinci dintre cele şase versiuni greceşti reunite de Ori-gene⁸⁰; cîteodată, se referă la Symmachus şi Aquila, dar totdeauna, pare-se, din mîna a doua⁸¹. Codices „manuscrisele" de care se serveşte reprezintă

⁷⁶ Quaestiones in Heptateuchum 5, 20, P.L., voi. XXXIV, c. 758; 7, 37, c. 804; 7, 47, c. 809.

⁷⁷ De pildă, în De Genesi ad litteram 1, 10 (36), P.L., voi. XXXIV, c. 260 (invocă mărturia unei versiuni syriace: superferebatur „era purtat deasupra" din Gen. 1, 2 are sensul unui fovebat „proteja"); De Genesi contra Manichaeos 2, 13 (18), ibid., c. 206 (în ebraică, cuvintele care desemnează bărbatul şi femeia sînt înrudite ca în latină vir-virago „bărbat-femeia bărbată"; informaţia e dată din a doua mînă: dicitur sic sonare „se zice că aşa sună"; de fapt, cerut de explicaţia din versetul din Geneză 2, 23, acesta trebuie să fi fost un loc comun la comentatori).

⁷⁸ Numeroase exemple în Locutiones in Heptateuchum, de pildă 1, ad Gen. 4, 2; 4, 8; 7, 5; 8, 9; 8,12 etc. ... P.L., voi. XXXIV, c. 487-488. Dar majoritatea idiotismelor astfel descoperite nu sînt depistate în virtutea unei cunoaşteri directe sau indirecte a ebraicei (cf. folosirea punicei ad Gen. 8, 9; Exod 24, 10, ibid., c. 488, 512); numai practicarea stilului biblic, acea familiaritas „familiaritate" dobîndită prin lungi lecturi l-a făcut puţin cîte puţin pe Sfîntul Augustin să înţeleagă semnificaţiile anumitor moduri de exprimare: cine oare nu-şi dă seama de empirismul şi limitele unei asemenea metode?

⁷⁹ Voi avea prilejul să reamintesc că multe din obscurităţile şi misterele pe care Sfîntul Augustin credea că le descoperă în Biblie nu aveau altă cauză decît necunoaşterea de către el a idiotismului ebraic (infra, pp. 387-388).

⁸⁰ Cetatea lui Dumnezeu 18, 43, P.L., voi. XLI, c. 603 (LXX, Aquila, Symmachus, Theodotion şi Quinta editio).

⁸¹ De pildă, id., 15, 23, 3, c. 470; Quaestiones in Heptateuchum 4, 52, P.L., voi. XXXIV, c. 742-743.

354

DOCTRINA CHRISTIANA

deci diverse exemplare mai mult sau mai puţin divergente ale aceleiaşi ver­siuni a Septuagintei. Avea de asemenea mai multe texte de valoare inegală ale Noului Testament.

în ce mod şi în ce măsură s-a slujit de ele? Să deschidem Enarrationes in Psalmos; e de-ajuns să citeşti cîteva pagini ca să-ţi dai seama de rolul pe care-l joacă aici apelul la codices graeci. Sfîntul Augustin se foloseşte efectiv de acestea pentru emendatio „corectare": cu ochii aţintiţi la textul grecesc, el judecă valoarea diverselor lecţiuni din manuscrisele sale latineşti; divergenţele dintre ele îşi pot avea sursa în ambiguitatea originalului⁸²; acest examen se soldează adesea cu stabilirea unui text critic: el o alege dintre diversele traduceri latineşti, pe cea care-i pare conformă cu originalul⁸³; dacă nu-l satisface nici una, nu pregetă să propună el însuşi o lecţiune nouă, elaborată direct pe baza textului grecesc⁸⁴.

Explanatio „explicarea" profită şi ea de aceste confruntări: sub aspect gramatical, greaca îi permite evitarea multor contrasensuri, limpezirea obscurităţilor⁸⁵, a ambiguităţilor de construcţie⁸⁶ sau de vocabular⁸⁷ din latină. într-un mod mai profund, îl vedem pe Sfîntul Augustin străduindu-se să regîndească în greacă acest text latinesc, ce nu e decît reprezentantul ei şi nu are o autoritate proprie: greaca înlesneşte înţelegerea cîte unei particu­larităţi care, surprinzătoare în latină, ar putea să pară voită şi să împingă

⁸² Astfel, Enarratio in Psalmum 118, 15, 5, P.L., voi. XXXVII, c. 1542: consolatus sum, exhortatus sum; utrumque enim potuit interpretări de verbo graeco quod est naptKXr\Qr\v „m-am consolat, am prins curaj; căci verbul grecesc 7tapEKAf|6r|v putea fi interpretat şi într-un fel, şi într-altul" (mă rezum la cîteva exemple, pe care le aleg anume din acelaşi comentariu, spre a da cititorului o idee despre frecvenţa relativă la care pot ajunge aceste diverse remarci; dar alegerea Enarr. in Ps. 118, scriere cu un caracter atît de special, este poate întrucîtva contestabilă); 17, 1, c. 1547; 25, 6, c. 1575; 32, 7, c. 1595.

⁸³ ld., 10, 3, c. 1526: vias meas, vias tuas „căile mele, căile tale": manuscrisele greceşti întăresc autoritatea majorităţii celor latineşti şi determină alegerea primei lecţiuni; 11,6, c. 1530-l531; 13,3, c. 1537; 14,2, c. 1539; 15, 2, c. 1542; 15,8, c. 1543; 19,2, c. 1554; 20,1, c. 1557-l558; 24,7, c. 1568-l569.

⁸⁴ ld., 10, 4, c. 1526: insinua mihi, instrue me; quod expressius de graeco dicitur fac me intelligere „fă-mă să cunosc, învaţă-mă; fă-mă să înţeleg ceea ce în greacă e spus într-un mod mai pregnant"; 22,1, c. 1562; 25, 1, c. 1571; 26, 2, c. 1577. Traducerile propuse astfel de Sfîntul Augustin sînt adesea găsite cu mare fineţe (un bun studiu despre ele, deşi poate cam prea laudativ, se găseşte în de Bruyne, Saint Augustin reviseur de la Bible, pp. 544-578; ele urmăresc un triplu scop: exactitate, claritate, puritate a limbii latine).

⁸⁵ ld., 29, 3, c. 1588: immaturitate „ în mod prematur" explicat prin ev âcopia „mai devreme".

⁸⁶ ld., 15, 8, c. 1543: textul grecesc arată că pronumele haec [neutru, nu feminin] nu se raportează la lex „lege", aşa cum ar putea să pară după cel latin.

⁸⁷ ld., 4, 1, c. 1509: