Boris Pasternak

O jumătate de gubernie se hrăneşte datorită mie. O să vă vizitez des pentru aprovizionarea cu lemne. Bineînţeles, voi veni cu calul, de îndată ce se însănătoşeşte. Căci, dacă mi-ar fi fost calul bun de înhămat, m-aş fi zdruncinat eu în harababura asta? Se târăşte ca viermele şi mai zice că-i maşină. În timpul vizitelor mele la Varâkino o să vă fiu de folos. Pe Mikuliţâni îi cunosc cât se poate de bine.

— Vă este cunoscut scopul călătoriei noastre, ştiţi cu ce intenţii venim aici?

— Aproximativ. Îmi dau seama. Ghicesc. Eterna năzuinţă a omului spre pământ. Visaţi să vă hrăniţi din munca mâinilor dumneavoastră.

— Şi de ce nu? Mi se pare că nu prea sunteţi de acord, nu-i aşa? De ce?

— E un vis naiv, idilic. Dar de ce nu? Ajute-vă Dumnezeu. Dar nu cred. E utopic. Primitiv.

— Cum se va purta Mikuliţân cu noi?

— N-o să vă lase să-i călcaţi pragul, o să vă alunge şi va avea dreptate. Şi fără dumneavoastră trăieşte-ntr-un iad, într-o mie şi una de nopţi, uzinele stagnează, muncitorii s-au împrăştiat, mijloacele de subzistenţă se reduc cam la o ceapă degerată, peste tot e foamete şi, dintr-o dată, apăreţi dumneavoastră, aduşi de necuratul, ca să se bucure. Păi, şi dacă v-ar omorî, l-aş scoate basma curată.

— Vedeţi, sunteţi bolşevic şi totuşi nu negaţi că aceasta nu-i viaţă, ci ceva fără precedent, o fantasmagorie, o absurditate.

— Bineînţeles. Dar este o perioadă istoriceşte inevitabilă, prin care trebuie să trecem.

— De ce e inevitabilă?

— Ce, sunteţi mic sau vă prefaceţi? Aţi picat din lună? Mâncăcioşii tăietori de frunze la câini au stat în cârca truditorilor, au scos sufletul din ei şi aşa trebuia să rămână? Chiar nu înţelegeţi dreptatea mâniei populare, dorinţa norodului de a trăi în dreptate, căutările lui îndreptate spre adevăr? Sau vi se pare că această prefacere din rădăcini ar fi fost posibilă în Dume, pe calea parlamentarismului şi că puteam evita dictatura?

— Vorbim despre lucruri diferite, aşa că n-o să ajungem la nici o înţelegere. Ideile mele au fost foarte revoluţionare, însă acum cred că, pe calea violenţei, nu se poate obţine nimic. La bine se ajunge pe calea binelui. Dar nu-i vorba de asta. Să revenim la Mikuliţân. Dacă probabilităţile întâlnirii cu el sunt cele pe care mi le-aţi descris, de ce să ne mai continuăm drumul? N-ar fi mai bine să facem cale întoarsă?

— Fleacuri. În primul rând, credeţi că Mikuliţânii fac soarele să răsară pe cer? în al doilea rând, Mikuliţân e condamnabil de bun la suflet, e bun până la cea din urmă extremă. Va face scandal, va da din copite şi se va potoli, îşi va scoate şi cămaşa de pe el, va împărţi cu dumneavoastră şi ultima firimitură de pâine.

Şi Samdeviatov îi povesti.

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, încă student al Institutului Politehnic, Mikuliţân venise din Petersburg. Fusese deportat aici sub supravegherea strictă a poliţiei. Mikuliţân a venit, s-a angajat ca administrator la Krueger şi s-a însurat. Erau aici patru surori din familia Tunţev, cu una mai mult decât la Cehov, şi le curtau toţi studenţii din Iuriatin: Agrippina, Evdokia, Glafira şi Serafima. Prenumele tatălui lor, Severin. Parafrazând patronimicul de la acest prenume, fetelor li se spunea „nordice”1. Mikuliţân s-a însurat cu cea mai în vârstă dintre ele.

Curând tânăra familie avu un fiu. Fiind un prost din generaţia cu ideea libertăţii în cap, tatăl şi-a botezat băiatul cu numele rar de Liveri2. Liveri, în vorbirea de zi cu zi Livka, a crescut derbedeu, dezvăluindu-şi de timpuriu aptitudinile multilaterale şi ieşite din comun. A început războiul. Livka a falsificat un an în metrică şi, având numai cincisprezece ani, a şters-o voluntar pe front. Agrafena Severinova, care era foarte bolnăvicioasă, n-a suportat această lovitură, a căzut la pat, de unde nu s-a mai ridicat şi a murit acum două ierni, cu puţin timp înainte de revoluţie.

S-a sfârşit războiul. S-a întors Liveri. Cine-i dumnealui? Păi, e un sublocotenent-erou cu trei cruci şi, fireşte, e delegat-bolşevic bine lustruit de propaganda de pe front. Aţi auzit de „Fraţii pădureni”?

— Nu, scuzaţi-mă.

— Atunci n-are rost să vă mai povestesc. Se pierde o jumătate din frumuseţea istoriei. Dacă n-aţi auzit, n-are rost să vă tot uitaţi la şleaul acela. Căci prin ce este vestit şleaul? în timpul de faţă e vestit datorită partizanilor. Ce înseamnă partizanii? Sunt cadrele principale ale războiului civil. Pentru început, au participat la crearea acestei forţe. Organizaţia politică ce şi-a asumat conducerea revoluţiei şi soldăţimea simplă care, după pierderea războiului, a refuzat să se mai supună vechii puteri. Din unirea acestor două lucruri a rezultat oştirea partizanilor. Alcătuirea acestor trupe este foarte pestriţă. Cei mai mulţi sunt ţărani mijlocaşi. Însă, alături de ei, întâlniţi pe cine vreţi şi pe cine nu vreţi. Sunt şi săraci, şi călugări răspopiţi, şi feciori de chiaburi care luptă împotriva taţilor lor. Sunt şi anarhişti în idei, şi coate-goale fără identitate, şi flăcăi buni de însurat, imbecili, alungaţi din gimnazii. Sunt prizonieri austro-germani, atraşi de promisiunea libertăţii şi a întoarcerii în patrie. Aşadar, o unitate a acestei armate care cuprinde mii de oameni şi care se numeşte „Fraţii pădureni” este comandată de tovarăşul Lesnâh, Livka, Liveri Averkievici, fiul lui Averki Stepanovici Mikuliţân.

— Ce spuneţi?

— Ceea ce auziţi. Totuşi, să continuu. După moartea soţiei, Averki Stepanovici s-a recăsătorit. Noua lui soţie, Elena Proklovna, e o gimnazistă, luată de-a dreptul de pe băncile şcolii şi dusă la altar. E naivă din fire, dar naivă şi din calcul, tinerică, dar o şi face pe tinerica. Sub aceste înfăţişări ţârâie, gângureşte, o face pe neştiutoarea, pe prostuţa, pe ciocârlia. De cum vă va vedea va începe să vă examineze. „în ce an s-a născut Suvorov?” „Enumeraţi-mi cazurile de egalitate a triunghiurilor.” Şi se va bucura prinzându-vă cu mâţa-n sac şi făcându-vă de ruşine. Dar peste câteva ceasuri o s-o vedeţi cu ochii dumneavoastră şi-mi veţi putea verifica descrierea.

„Dumnealui” are alte slăbiciuni: pipa şi sloveneasca gimnazială: „să te-ndoieşti nu face, dacă şi pentru că”. Câmpul lui de activitate trebuie să fie marea. În institut era la secţia de construcţii navale, lucru care i-a rămas în gesturi, în deprinderi. Nu poartă barbă, pipa nu şi-o scoate din gură zile întregi la rând, vorbeşte cu jumătate de gură, amabil, fără grabă. Maxilarul de jos îi e ieşit în afară ca al oricărui fumător înrăit, ochii îi sunt cenuşii şi reci. Ah, mai că era să uit un amănunt: e eser, a fost alesul ţinutului în Adunarea Constituantă.

— E foarte important. Deci tatăl şi fiul sunt la cuţite? Sunt adversari politici?

— De formă, fireşte. Însă în realitate taigaua nu luptă cu Varâkinul. Totuşi, să continuu. Restul Tunţevilor, cumnatele lui Averki Stepanovici, locuiesc şi astăzi în Iuriatin. Sunt fete bătrâne. S-au schimbat timpurile, s-au schimbat şi fetele.

Cea mai mare dintre cele nemăritate, Avdotia Severinovna, lucrează ca bibliotecară în sala de lectură a oraşului. E o domnişoară drăguţă, sprâncenată, timidă peste poate. Din nimic este gata să se înroşească precum bujorul. În sala de lectură e o linişte apăsătoare, de mormânt. Dă peste ea un guturai cronic, are o serie de vreo douăzeci de strănuturi şi numai ce-o vezi că, de ruşine, e gata să intre-n pământ. Ce să-i faci? Nervii sunt de vină.

Mijlocia, Glafira Severinovna, e binecuvântarea surorilor. O fată aprigă şi muncitoare. Nu strâmbă din nas la nici o muncă. După părerea tuturor, Lesnâh, şeful partizanilor, seamănă cu această mătuşă a lui. Abia ai apucat s-o vezi într-un artei de confecţii sau făcând-o pe ciorăpăreasa. N-apuci să-ntorci capul şi vezi că-i frizeriţă. Aţi băgat de seamă că, la ieşirea din Iuriatin, ne ameninţa cu pumnul o femeie-acar? Na-ţi-o bună, m-am gândit eu, Glafira s-a năimit la calea ferată! Dar pare-se că nu era ea. Era prea în vârstă.

Mezina, Simuşka, e crucea familiei, nenorocirea ei. E o fată învăţată, citită. S-a ocupat de filosofie, îi plăceau versurile. Şi în anii revoluţiei, sub influenţa entuziasmului general, a marşurilor pe străzi, a cuvântărilor de la tribună printre pieţe, s-a sclintit, a căzut într-un fel de sminteală religioasă. De cum surorile ei pleacă la serviciu şi încuie uşa cu cheia în urma lor, ea sare pe fereastră şi-o porneşte pe străzi, dând din mâini, adunând spectatori şi prorocind cea de-a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii. Da, văd că m-am întrecut cu vorba şi staţia mi se-apropie. Dumneavoastră coborâţi la următoarea. Pregătiţi-vă.

După ce Anfim Efimovici coborî din tren, Antonina Aleksandrovna spuse:

— Nu ştiu ce părere ai tu, dar mie mi se pare că omul acesta ni l-a trimis soarta. Am impresia că va juca un rol benefic în existenţa noastră.

— E foarte posibil. Dar nu mă bucură faptul că eşti peste tot recunoscută datorită asemănării cu bunicul tău şi că de el oamenii îşi aduc încă atât de bine aminte. Chiar şi Strelnikov, de îndată ce am pomenit de Varâkino, mi-a zis-o caustic: „Varâkino. Fabricile lui Krueger. Nu cumva sunteţi rude? Poate sunteţi moştenitorii?”. Mă tem că aici vom fi mai la vedere decât în Moscova, de unde am fugit ca să putem trece nebăgaţi în seamă. Fireşte, acum nu mai putem face nimic. Când ţi se taie capul, nu plângi că părul îţi era frumos. Însă e mai bine să nu te arăţi, să te ascunzi, să te prefaci mai modestă decât eşti. Am nişte presimţiri rele. Hai să-i trezim pe-ai noştri, să strângem bagajele, să legăm curelele şi să ne pregătim de coborâre.

Pe peronul staţiei Torfianaia, Antonina Aleksandrovna număra a mia oară oamenii şi bagajele, pentru a se convinge că nu au uitat nimic în vagon. Simţea sub tălpi nisipul bătătorit al peronului, însă în acelaşi timp n-o părăsea nici senzaţia de spaimă că vor uita să coboare la timp. În urechi îi stăruia încă ţăcănitul trenului, deşi ochii o convingeau că acesta este oprit în dreptul ei şi că deja nu se mai mişcă de la peron. Aceste temeri nu o lăsau să vadă nimic, să audă sau să priceapă ceva.

Pasagerii care mergeau mai departe îşi luau rămas-bun de sus din uşa vagonului. Ea nu-i auzea. Nu băgă de seamă că trenul a plecat şi a descoperit dispariţia lui abia după ce a văzut linia a doua, dincolo de care începea câmpia verde, deasupra căreia plutea cerul albastru.

Clădirea staţiei era din piatră. În dreptul uşii, pe ambele laturi, erau două bănci. Călătorii de la Moscova, plecaţi de pe strada Sivţev, erau singurii pasageri coborâţi la Torfianaia. Lăsară bagajele jos şi se aşezară pe una dintre bănci.

Erau uimiţi de liniştea care domnea în gară, de pustietatea de aici şi de curăţenie. Li se părea un lucru neobişnuit faptul că nimeni nu se înghesuie şi nu înjură. Viaţa provinciei îndepărtate rămăsese aici în urma istoriei, întârziase. Mai trebuia să treacă destul timp până avea să ajungă la sălbăticirea din capitale.

Gara se ascundea într-un crâng de mesteceni. Când trenul intrase în staţie, în vagoane se făcuse întuneric. Pe mâini şi pe feţe, pe nisipul umed al peronului, pe pământ şi pe acoperişuri alunecau umbre mişcătoare aruncate de vârfurile abia clătinate ale copacilor. Cântecul păsărilor era cât se poate de potrivit cu aerul proaspăt de aici. Nişte triluri vădit sincere, trădându-şi candoarea, răsunau în toată pădurea şi o înţesau. Crângul era tăiat de linia ferată şi de un drumeag, umbrite la fel de crengile mari, pleoştite, ca nişte mâneci largi, care ajung până-n pământ.

Deodată Antoninei Aleksandrovna i se deschiseră ochii şi urechile. Brusc, îşi dădu seama pe ce lume se află. Cântecul sonor al păsărilor, curăţenia acestui loc izolat din pădure, netulburarea liniştii revărsate peste tot. Avea în minte o frază gata pregătită: „Nu credeam că o să ajungem vii şi nevătămaţi. Înţelegi, acest Strelnikov al tău ar fi putut să se arate mărinimos faţă de tine, dându-ţi drumul, după care, prin telegraf, ar fi putut ordona să fim arestaţi la coborâre. Nu cred, dragul meu, în onestitatea lor. Totul e de ochii lumii”. În locul acestor cuvinte prefabricate spuse altceva: „Ce splendoare!”. Exclamaţia îi fusese smulsă din piept de priveliştea încântătoare. Nu mai putu scoate o vorbă. O înecară lacrimile. Începu să plângă în hohote.

Auzind plânsetele, din clădire ieşi un bătrânel, şeful staţiei. Cu paşi mici, se apropie de bancă, salută respectuos, ducându-şi mâna la cozorocul şepcii roşii, şi întrebă:

— Domnişoara are nevoie de nişte picături calmante? Avem în trusa de prim-ajutor a gării.

— Nu-i nimic. Mulţumesc. Îi trece.

— Grijile de pe drum, neliniştea. Sunt lucruri fireşti, prin care trece oricine. În plus, căldura asta africană, rară prin locurile noastre. Şi evenimentele din Iuriatin.

— Am văzut din tren incendiul.

— Înseamnă că sunteţi din Rusia, dacă nu mă înşel.

— Din cetatea de piatră albă.

— Din Moscova? Atunci nu mă mai mir că nervii doamnei sunt zdruncinaţi. Aşa-i că acolo n-a mai rămas piatră peste piatră?

— Exagerări. Dar, ce-i drept, am văzut destule. Iată, ea este fiica mea. Acolo e băiatul lor. Iar aceasta este tânăra noastră doică, Niuşa.

— Vă salut. Vă salut. Îmi pare bine. Parţial, sunt încunoştiinţat. Samdeviatov Anfim Efimovici mi-a dat telefon din staţia Sakma. Doctorul Jivago din Moscova, împreună cu familia, rogu-te, zice, să-i ajutaţi în toate privinţele. Deci dumneavoastră sunteţi doctorul?

— Nu, doctorul Jivago este dumnealui, ginerele meu. Eu am altă specialitate, agricultura, sunt profesorul de agronomie Gromeko.

— Sunt vinovat, nu mi-am dat seama. Scuzaţi-mă. Sunt foarte bucuros să vă cunosc.

— Deci, judecând după cuvintele dumneavoastră, îl cunoaşteţi pe Samdeviatov?

— Cum să nu-l cunosc pe vrăjitorul nostru? El e speranţa şi sprijinul nostru. Fără el, de mult am fi dat ortul popii. Da, îmi zice, ajută-i în toate privinţele. Am înţeles, îi zic. I-am promis. Aşa că, dacă aveţi nevoie, vă fac rost de-un cal sau de altceva. Unde aveţi de gând să plecaţi?

— La Varâkino. E departe de aici?

— La Varâkino? Ah, şi nu-mi dădeam seama de cine-mi aminteşte fiica dumneavoastră. Şi mergeţi la Varâkino! Atunci totul se explică. Păi, eu şi Ivan Ernestovici am construit împreună calea ferată. Acum iau măsuri şi vă fac rost. Chem un om, găsesc o căruţă. Donat! Donat! Du lucrurile astea, cât mai stăm noi de vorbă, în sala de aşteptare. Şi cum facem rost de-un cal? Trage-o fugă, frăţioare, până la ceainărie, întreabă dacă nu s-ar putea. Parcă l-am văzut dimineaţă pe Vakh. Întreabă, poate n-o fi plecat. Spune-i că trebuie duşi la Varâkino patru oameni, aproape fără bagaje. Sunt veniţi de la drum. Du-te repede. Iar dumneavoastră, doamnă, vă dau un sfat prietenesc. În mod intenţionat nu vă întreb despre gradul de rudenie cu Ivan Ernestovici, însă aveţi grijă în privinţa aceasta. Nu vă deschideţi sufletul în faţa oricui. Vedeţi şi dumneavoastră de ce vremuri avem parte.

Auzind numele lui Vakh, cei veniţi se priviră miraţi unii pe alţii. Încă îşi mai aminteau istorisirile răposatei Anna Ivanovna despre legendarul fierar, care şi-a forjat intestine infailibile din fier şi alte asemenea născociri şi poveşti.

La Varâkino îi duse cu căruţa, la care avea înhămată o iapă cu mânz, un bătrân urecheat, zburlit, alb ca un erete. La el toate erau albe din felurite pricini. Opincile lui noi nu apucaseră să se înnegrească de atâta purtat, iar nădragii şi cămaşa se decoloraseră şi se albiseră de prea multă întrebuinţare.

În urma iepei albe, scăpărându-şi picioarele subţiri, încă neîntărite, alerga un mânz negru ca pana corbului, ca noaptea, cu coama atât de cârlionţată, încât semăna cu o jucărie de lemn sculptat.

Şezând pe marginile căruţei care se zgâlţâia la hopuri, călătorii se ţineau de lătunoaie ca să nu cadă. Pacea le cuprinsese sufletele. Visul li se împlinise, se apropiau de ţinta călătoriei. Ceasurile înserării, care urmaseră zilei splendide şi însorite, întârziau mărinimoase cu întunericul.

Drumul trecea când prin pădure, când prin poiene largi. Prin pădure, roţile se împiedicau de buşteni, zdruncinau căruţa şi-i făceau pe drumeţi să se lovească unul de celălalt, să-şi încovoaie spinările şi să se încrunte, însă, în locurile largi, unde însuşi spaţiul, îndemnat de deplinătatea sufletului său, îşi scotea pălăria din cap, călătorii îşi îndreptau spinările, se aşezau mai bine, îşi scuturau capetele.

Locurile erau muntoase. Ca întotdeauna, munţii aveau propria lor înfăţişare, propria lor fizionomie. Se înălţau în depărtare ca nişte umbre uriaşe, care îi priveau în tăcere pe cei din căruţă. Lumina îmbucurător de roz îi urma pe câmpie, calmându-i şi dându-le speranţe.

Le plăcea totul, totul îi uluia, dar cel mai mult le plăcea vorbăria vizitiului lor bătrân şi ciudat, în care urmele de forme arhaice, acum dispărute, cuvintele tătare şi pronunţia dialectală se amestecau cu ininteligibilităţi de invenţie proprie.

Când mânzul rămânea în urmă, iapa se oprea şi îl aştepta. Acesta venea din urmă, cu salturi slobode, împleticite. Cu paşi neîndemânatici, semănaţi de picioarele lui strâmbe, venea spre căruţă şi, băgându-şi capul pe sub hulube, sugea de la ţâţele mamei lui.

— Totuşi, nu înţeleg, striga Antonina Aleksandrovna spre soţul ei, clănţănindu-şi dinţii din pricina zdruncinăturilor, rostind cuvintele rar, pentru ca, la un hop neprevăzut, să nu-şi muşte limba. Oare-i posibil să fie acelaşi Vakh despre care ne povestea mama? Ei, ţi-aduci aminte, felurite verzi şi uscate. Un fierar, căruia i-au fost sfârtecate intestinele într-o încăierare şi şi-a făcut altele, într-un cuvânt, fierarul Vakh Pântece de Fier. Ştiu şi singură că-s poveşti. Dar oare povestea să se refere la omul ăsta? Oare chiar el o fi?

— Fireşte că nu. În primul rând, spui singură că-i o poveste, deci folclor. În al doilea rând, acest folclor, chiar pe timpul mamei, după cum spunea şi ea, era vechi de vreo sută de ani. Dar de ce vorbeşti atât de tare? Bătrânul o să te audă şi o să se supere.

— Nu aude nimic, e cam surd. Şi chiar dacă aude, nu pricepe, pare cam ţicnit.

— Di, Fiodor Nefedâci! strigă bătrânul la iapă, cine ştie de ce atribuindu-i acesteia un nume masculin, ştiind prea bine, mai bine decât pasagerii, că e iapă. Ce zăduf de blestem! Ca-n nisipurile arăbeşti feciorii persieni! Di, diavol nepăscut. Cu tine vorbesc, ticălosule!

Brusc, începu să cânte nişte fragmente de ciastuşki1 născocite de mult la fabricile de aici:

Bun-rămas, fabrică seacă, Forjă neagră, bun-rămas, Plinea la stăpân mi-i acră, Mi-i sălcie apa-n iaz.

Lebăda la mal întruna Lopăţeşte pe sub ea, Nu de votcă-s beat acuma, Vor recrut ca să mă dea.

Dar eu, Maşa, nu mi-s slab, Maşa, eu nu mă prostesc:

Ai să vezi că în Seliab Eu la toantă mă tocmesc.

— Di, iapă, de Domnu' uitată. Ia uitaţi-vă, oameni buni, ce mortăciune, ce bestie! îi zici hai, ea-ţi zice stai. Ei, Fedia-Nefedia, cine te crede? Pădurea aiasta îi taigaua, sfârşit nici că are. Colo puterea mare îi a norodului creştin, oho! Colo îi frăţia pădureană. Di, Fedia-Nefedia, drac şchiop, iară te-ai oprit!

Deodată se întoarse şi, privind-o drept în ochi pe Antonina Aleksandrovna, îi spuse:

— Tu-n' crieru' tău, fătuca, zâci că eu n-am sâmţât, nu te-am ghicit de unde eşti? Da' văd că eşti, fumeie, cam sacă la minte. Înghiţî-m-ar pământu', dacă nu mi-am dat sama! Mi-am dat sama! Nu-mi vine să-mi cred boambelor, eşti leit Grigov! (Pentru bătrân „boambele” erau ochii, iar Grigov – Krueger). Nu cumva-i eşti nepoată? Eu să n-am ochi pentru Grigov? Da' eu la el zâlili mi le-am ţânut şi făr' di dinţi am rămas. În tati locurili şi la mari cinsti! Şi la tirasament, şi la schilărie, şi la grajd. Di, mişcă! Iar s-o oprit, gloaba! 'Tu-ţi îngerii tăi din Chitai, n-auzi ce-ţi zâc. Tu-ţi închipui daci nu cumva Vakh aista nu-i tot unu' cu fâeraru'. Şi sacă eşti la minţi, maicî, chiar dacă eşti frum'şâcă, cucoană adicătelea, da' eşti proastă. Vakh aceala a' tău, Postanogov îi zâce. Postanogov Pântece de Fier s-o băgat în pământ cam di v'o juma' di sută di ani. Iară eu, pe din dos, îs Mehonoşân. Numili-i la fel, da' la familie ni diosăbim. Îi Mărie, da' vezi că-i alţi pălărie.

Încetul cu încetul, bătrânul le povesti, cu cuvintele lui, tot ce ştiau deja de la Samdeviatov despre familia Mikuliţân. Lui îi zicea Mikulici, iar ei Mikulicina. Soţiei actuale a administratorului îi zicea „de-a doua”, iar despre „prima, răposata”, spunea că a fost o femeie dulce ca mierea, un heruvim alb. Când ajunse cu vorba până la conducătorul de partizani, Liveri, şi află că slava acestuia nu s-a împânzit până la Moscova şi că acolo nu se ştie nimic despre fraţii pădureni, acest lucru i se păru neverosimil:

— N-or auzit? Di tovarăşu' Pădurean1 n-or auzit? îngeri din Chitai, da' Moscova di ci mai are urechi?

Începuse să se însereze. Înaintea căruţei, lungindu-se din ce în ce mai mult, alergau umbrele pasagerilor. Străbăteau acum un spaţiu larg, pustiu. Ici-colo, în smocuri singuratice cu bucheţele de flori în vârfuri, creşteau tulpiniţe lemnoase, înalte de lobodă, scaieţi, pufuliţe. Luminate de jos, de la pământ, de razele asfinţitului, acestea creşteau ca nişte fantome, ca nişte foişoare rare, imobile, amplasate în câmpie pentru pază.

Foarte departe, la capătul ei, lunca se sprijinea într-un deal transversal. Acesta se înălţa de-a curmezişul drumului ca un zid, dincolo de care se putea presupune existenţa unei râpe sau a unei albii de pârău. În locul acela cerul părea împrejmuit cu un gard, spre poarta căruia ducea drumeagul.

În vârful povârnişului se vedea o casă fără etaj, albă, lunguiaţă.

— Vezi turla de pe deal? întrebă Vakh. Acolo-i Mikulici a' tău şi Mikulişna. Iar supt ei îi o râpă, la care-i zice Şutma.

Se auziră, unul după altul, două focuri de armă, rostogolindu-se dintr-acolo şi fărâmiţându-se în ecouri din ce în ce mai numeroase.

— Ce-i asta? Nu cumva sunt partizanii, moşule? Nu cumva trag în noi?

— Aibă-vă Hristos în pază! Care partizani? Stepanâci sparie lupii în Şutma.

Prima întâlnire a călătorilor cu amfitrionii avu loc în curtea casei directorului. Se jucă o scenă obositoare, mai întâi tăcută, apoi zgomotoasă, incoerentă şi derutantă.

Elena Proklovna traversa curtea, întorcându-se din pădure, după plimbarea de seară. Razele soarelui asfinţit se ţinuseră în pădure pe urmele ei, întinzându-se de la un copac la altul, având aproape aceeaşi culoare cu a părului ei auriu. Elena Proklovna era îmbrăcată în haine subţiri, de vară. Se îmbujorase la faţă şi se ştergea cu batista. Gâtul dezgolit i-l înconjura firul elastic, de care se ţinea pălăria de paie alunecată pe spate.

Din partea opusă, venea spre casă soţul ei, care ieşise din râpă şi avea de gând să se ocupe imediat cu curăţatul ţevilor fumegânde ale armei, întrucât, atunci când trăsese, remarcase nişte rateuri.

Deodată, ca din senin, pe pavajul aleii din curte îşi făcu apariţia, huruind, căruţa lui Vakh, care le aducea un cadou neaşteptat.

Foarte curând, coborând din căruţă împreună cu ceilalţi pasageri, Aleksandr Aleksandrovici le oferi primele explicaţii încurcate, ba scoţându-şi, ba punându-şi la loc căciula în timpul discursului.

Timp de câteva clipe ţinu încremenirea reală, deloc falsă a amfitrionilor puşi în mare încurcătură şi jena neprefăcută, sinceră a nefericiţilor oaspeţi, care erau cât se poate de ruşinaţi. Situaţia nu trebuia explicată, o înţelegeau nu numai participanţii, la care se mai adăugau Vakh, Nişa şi Şurocika. Senzaţia de stinghereală se transmitea şi iepei, şi mânzului, şi razelor aurii de soare, şi ţânţarilor care roiau împrejurul Elenei Proklovna, aşezându-i-se pe faţă şi pe gât.

— Nu înţeleg, rupse, în sfârşit, tăcerea Averki Stepanovici. Nu înţeleg nimic şi n-o să înţeleg niciodată. Păi, ce-i aici la noi? E sudul, cu albii şi cu guberniile care nu suferă de foame? De ce tocmai la noi v-aţi gândit, ce v-a dat ghes să veniţi tocmai aici?

— Nu vă daţi seama ce răspundere puneţi pe umerii lui Averki Stepanovici?

— Lenocika, nu mă întrerupe. Da, chiar aşa. Are dreptate. V-aţi gândit ce povară înseamnă asta pentru mine?

— Doamne-Dumnezeule! Nu ne-aţi înţeles. Despre ce-i vorba? Despre foarte puţin. Nu atentăm câtuşi de puţin la dumneavoastră, la tihna dumneavoastră. N-avem nevoie decât de un colţişor într-o clădire pustie, dărăpănată. De-o palmă de pământ necultivat, ca să semănăm nişte legume. Şi de-o căruţă de lemne din pădure atunci când nu ne vede nimeni. Oare-i chiar atât de mult, oare-i chiar un atentat?