Boris Pasternak

Era o duminică din mijlocul lui iulie. De sărbători, Lara putea să huzurească mai mult în pat.

Stătea întinsă pe spate, cu mâinile sub cap.

Atelierul era cufundat într-o linişte neobişnuită. Fereastra dinspre stradă era deschisă. Lara auzi huruitul unei trăsuri care, undeva departe, alunecase de pe pavaj în jgheabul şinei tramvaiului tras de cai şi vuietul ei grosolan se transformase într-o alunecare lină. „Trebuie să mai dorm puţin”, se gândi Lara. Vuietul oraşului o adormea, întocmai ca un cântec de leagăn.

Înălţimea şi poziţia în pat Lara şi le simţea acum prin două puncte: prin proeminenţa umărului stâng şi prin vârful degetului mare de la piciorul drept. Acestea erau umărul şi piciorul, iar restul era mai mult sau mai puţin ea însăşi, sufletul sau esenţa ei, armonios cuprinsă în contururi şi avântată spre viitor.

„Trebuie să aţipesc”, se gândea Lara şi chema în închipuire partea însorită a străzii Karetnaia la această oră, grajdurile vânzătorilor de echipaje cu harabele uriaşe de vânzare, expuse pe duşumelele bine măturate, sticla şlefuită a felinarelor de pe carete, urşii împăiaţi, viaţa îndestulată. Şi puţin mai jos, îşi desena Lara în închipuire, dragonii fac instrucţie în curtea Cazarmelor Znamenski: cai ceremonioşi şi fandosiţi, care umblă în cerc, sărituri în şa şi mers la pas, treceri în trap şi la galop. Şi gurile căscate ale doicilor cu copii, lipite pe dinafară de gardul cazărmii. Şi încă mai jos, se gândea Lara, e Petrovka, liniile Petrov.

„Ce-i cu dumneata, Lara! De unde ai asemenea idei? Pur şi simplu vreau să-ţi arăt apartamentul meu. Cu atât mai mult, cu cât e foarte aproape.”

A fost sfânta Olga, el avea de mers la nişte prieteni care locuiau pe Karetnaia şi care sărbătoreau onomastica micii lor fiice. Cu acest prilej se distrau şi adulţii: dansuri, şampanie. A invitat-o pe mama ei, dar mama nu a putut, nu se simţea bine şi i-a spus: „Luaţi-o pe Lara. Tot timpul mă preveniţi: „Amalia, aveţi grijă de Lara„. Acum aveţi dumneavoastră grijă de ea”. Şi n-ai ce-i zice, a avut el grijă! Ha-ha-ha!

Ce nebunie e valsul! Te roteşti, te roteşti, fără să te gândeşti la nimic. Cât cântă muzica trece o eternitate, ca în romane. Dar de îndată ce muzica încetează, apare o senzaţie de scandal, ca şi cum cineva te-ar fi udat cu apă rece sau te-ar fi surprins dezbrăcată. În plus, aceste libertăţi ţi le permiţi cu unii din lăudăroşenie, ca să demonstrezi că eşti mare de-acum.

Niciodată nu l-ar fi crezut în stare să danseze atât de bine. Are mâini îndemânatice, te apucă cu siguranţă de talie. Însă nu-i va mai permite nici unui bărbat s-o sărute în felul acesta. Nu şi-ar fi putut imagina niciodată că în buzele cuiva se poate concentra atâta neruşinare, atunci când se lipesc de ale tale.

Trebuie să renunţe la aceste prostii. Pentru totdeauna. Să n-o mai facă pe timida, pe umila care-şi pleacă sfioasă ochii în pământ. Toate acestea se vor termina rău, buza prăpastiei e aproape. Nu mai e decât un pas şi te prăbuşeşti. Trebuie să uite chiar şi să se mai gândească la dansuri. În ele-i tot răul. Trebuie să refuze fără jenă. Să mintă că nu ştie să danseze sau că şi-a rupt un picior.

Toamna avură loc tulburări la căile ferate din reţeaua Moscovei. Intră în grevă magistrala Moscova-Kazan, acelaşi lucru se pregăteau să-l facă Moscova-Brest. Se luase deja decizia de intrare în grevă, însă comitetul nu se pusese de acord asupra zilei când trebuiau să treacă la acţiune. Toţi muncitorii ştiau de grevă şi n-ar fi fost nevoie decât de un motiv exterior pentru a se declanşa samavolnic.

Era o zi rece şi mohorâtă de la începutul lui octombrie, zi de leafă la linia Moscova-Brest. Multă vreme nu se primi nici o informaţie de la serviciul de contabilitate. Apoi la birou veni un băiat cu tabelul, cu statul de plată şi cu un teanc întreg de fişe de muncă luate pentru a se face reţineri din leafa. Plata salariilor începu. Pe fâşia imensă de spaţiu neconstruit, care despărţea gara, atelierele, depourile, antrepozitele şi liniile de clădirile de lemn ale administraţiei, se puseră în mişcare conductorii, acarii, lăcătuşii şi ajutoarele lor, femeile care spală podelele la parcul de vagoane.

Plutea un miros de început de iarnă citadină, de frunze strivite de arţar, zăpadă topită, funingine de locomotivă şi pâine de secară caldă, care tocmai se scotea din cuptorul de la subsolul bufetului gării. Trenurile veneau şi plecau. Vagoanele se cuplau şi se decuplau, în aer se agitau steguleţele desfăşurate sau strânse pe băţ. Se auzeau, pe toate vocile, ţignalele paznicilor, şuierăturile oamenilor de manevră şi sirenele groase ale locomotivelor. În rotocoale nesfârşite, fumul urca spre cer. Locomotivele sub presiune stăteau gata de plecare, opărind norii hibernali cu alţi nori de abur fierbinte.

Pe marginea terasamentului, se plimbau încoace şi încolo Fuflâghin, şeful secţiei de întreţinere, şi Pavel Ferapontovici Antipov, maistrul sectorului de linie al gării. Antipov îi scotea din sărite pe cei de la serviciul de reparaţii cu reclamaţiile lui privitoare la materialul care se dădea pentru înlocuirea şinelor. Oţelul nu era suficient de elastic. Şinele nu rezistau la probele de îndoire şi rupere şi, după cum credea Antipov, aveau să crape la frig. Conducerea nu dădea nici o atenţie reclamaţiilor lui. Cineva câştiga pe şest bani din tărăşenia asta.

Fuflâghin era îmbrăcat cu o şubă scumpă cu paspoalul feroviar, pe care o purta descheiată. Pe sub şubă purta un costum de şeviot. Păşea cu grijă de-a lungul rambleului, admirându-şi linia reverului, dunga dreaptă de la pantaloni şi croiala aristocratică a pantofilor.

Cuvintele lui Antipov îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă. Avea gândurile lui, personale, îşi scotea des ceasul, se uita la el şi părea grăbit să plece undeva.

— Ai dreptate, neicuşorule, îl întrerupse el nerăbdător pe Antipov. Însă ceea ce zici tu e valabil numai pentru liniile principale sau pe vreun sector complex, cu circulaţie intensă. Pe când tu ce ai? Nişte linii moarte, nişte capete de linii năpădite de brusturi şi urzici, în cazul cel mai bun – trierea vagoanelor goale şi câteva treceri ale „cucului” de manevră. Şi încă mai eşti şi nemulţumit! Te-ai ţicnit, zău aşa! Păi, aici nici n-ai nevoie de şine de oţel, ar fi bune şi dacă le-ai face din lemn!

Fuflâghin se uită iarăşi la ceas, îi închise capacul şi începu să privească în depărtare, spre şosea. Dindărătul curbei apăru o trăsură, echipajul personal al lui Fuflâghin. Venea soţia după el. Vizitiul opri caii chiar la marginea terasamentului, vorbindu-le tot timpul cu o voce piţigăiată, de femeie, de parcă ar fi fost o doică ce-şi îmbunează pruncii: caii se temeau de trenuri. Într-un colţ al trăsurii, rezemată neglijent de perne, şedea o femeie drăguţă.

— Ei bine, frate, s-o lăsăm pe altă dată, spuse şeful secţiei de întreţinere şi dădu a lehamite din mână, de parcă ar fi vrut să spună că n-are timp să-şi bată capul cu şinele lui, că are el treburi mai importante.

Cei doi soţi plecară.

Peste trei-patru ore, aproape de amurg, pe un câmp de la marginea liniei ferate, răsăriră ca din pământ două siluete care până atunci nu existaseră la suprafaţă. Aruncând priviri dese peste umăr, cele două umbre începură să se îndepărteze. Erau Antipov şi Tiverzin.

— Hai să grăbim pasul, spuse Tiverzin. Nu mă tem c-o să-mi ia copoii urma, dar vezi că acuşi se termină tărăgăneala asta, ies ăia din bordei şi ne-ajung din urmă. Iar eu n-am ochi să-i văd. Când o lungeşti atjta, n-are rost să mai vorbeşti în dodii. Aşa nici comitetul nu face doi bani, ne jucăm degeaba cu focul şi ne dăm într-aiurea de ceasul morţii! Dar nici cu tine nu mi-e ruşine dacă-l susţii pe papă-lapte ăsta de la Nikolaevskaia.

— Daria mea are tifos. Ar trebui s-o due la spital. Până n-o duc, nu mi-i capul la altceva.

— Se zice că azi se dă leafa. Trec pe la birouri. Dacă n-ar fi fost zi de leafă, jur pe Dumnezeu că aş fi scuipat pe voi şi chiar în clipa asta aş fi pus singur capăt mocoşelii astea!

— Şi cum ai fi făcut-o, mă rog?

— Nu-i mare scofală. Aş fi coborât în sala cazanelor, aş fi tras sirena şi gata.

Îşi luară rămas-bun şi porniră în direcţii diferite.

Tiverzin o porni spre oraş, mergând pe linie. Se întâlnea cu oameni care-şi luaseră leafa. Erau foarte mulţi. Tiverzin aprecie din ochi că pe teritoriul staţiei toţi îşi primiseră banii.

Începuse să se întunece. În faţa birourilor zăboveau nişte muncitori care n-aveau ce face, luminaţi de felinarele înşiruite de-a lungul clădirii. În apropiere era oprită trăsura lui Fuflâghin. Nevasta acestuia stătea în aceeaşi poză, de parcă n-ar fi coborât toată ziua din echipaj. Îşi aştepta soţul, intrat ca să-şi ia banii.

Brusc, începu o burniţă amestecată cu lapoviţă. Vizitiul se dădu jos de pe capră ca să ridice coviltirul de piele, în timp ce acesta, cu piciorul proptit în fundătura trăsurii, se chinuia să desfacă distanţierele, Fuflâghina admira mărgelele argintii ale burniţei, care pâlpâiau în lumina felinarelor. Îşi aruncă privirea fixă şi visătoare peste capetele muncitorilor cu o asemenea expresie, încât ai fi zis că, la nevoie, această privire ar putea trece nestingherită prin ei, ca prin ceaţă şi promoroacă.

Tiverzin remarcă din întâmplare această expresie şi i se făcu scârbă. Trecu pe lângă ea fără s-o salute şi nu mai intră după leafa, ca să nu dea nas în nas cu soţul acesteia. Se duse spre partea mai puţin luminată, spre atelierele lângă care se zărea cercul negru al plăcii turnante, cu şinele ei îndreptate spre depou.

— Tiverzin! Kuprik! îl strigară câteva voci din întuneric. În dreptul atelierelor se adunase o mulţime de oameni. Dinăuntru se auzeau ţipetele cuiva şi plânsetele unui copil. Kiprian Savelievici, scapă-l pe băiatul ăla, îi spuse o femeie din mulţime.

Ca de obicei, bătrânul meşter Piotr Hudoleev îl chelfănea pe ucenicul Iusupka, mica lui jertfă dintotdeauna.

Hudoleev nu fusese întotdeauna un tiran al ucenicilor, un beţiv şi-un bătăuş. Cândva bravul meşter atrăgea privirile fetelor de negustori şi de preoţi de prin suburbiile industriale ale Moscovei. Însă mama lui Tiverzin, care pe atunci tocmai terminase şcoala eparhială, n-a vrut să se mărite cu el, preferându-l pe un coleg de-al lui, pe mecanicul de locomotivă Saveli Nikitici Tiverzin.

După vreo cinci ani de când aceasta rămăsese văduvă (Saveli Nikitici avusese parte de o moarte îngrozitoare, arzând de viu în 1888, într-un accident, care făcuse mare scandal la vremea lui, când se ciocniseră două trenuri), Piotr Petrovici îşi reînnoise peţitul, însă fusese iarăşi refuzat. De atunci Hudoleev s-a pus pe băutură şi a început să-şi facă de cap, răzbunându-se pe toată lumea care, după cum credea el, era vinovată de toate ghinioanele lui de-acum.

Iusupka era fiul lui Ghimazetdin, portarul blocului în care locuia Tiverzin. Acesta îl luase pe băiat sub protecţia lui, ceea ce făcea ca Hudoleev să-l urască şi mai mult.

— Cum ţii pila, asiatule! urla Hudoleev, trăgându-l pe Iusupka de păr şi cărându-i pumni în spinare. Aşa se curăţă piesele turnate? Te-ntreb: multe lucruri o să-mi mai strici, mireasă tătărească, alia mulla ochi piezişi ce-mi eşti?

— O, nu mai fac, nene, nu mai fac! O, mă doare!

— De-o mie de ori ţi-am spus: mai întâi tragi mandrina şi pe urmă înşurubezi pivotul. Dar el face tot cum îl taie capul. Mai că nu mi-ai rupt axul, afurisitule!

— De ax nici nu m-am atins, zău aşa, nene.

— De ce baţi băiatul? îl întrebă Tiverzin făcându-şi loc prin mulţime.

— Cine are mintea-ntreagă, în cearta altora nu se bagă! i-o reteză Hudoleev.

— Te întreb de ce baţi băiatul.

— Iar eu îţi zic să-ţi vezi de drum, social-comandore. Ar trebui să-l omor pe nemernicul ăsta. Mai că nu mi-a rupt axul. Ar trebui să-mi sărute mâinile că a scăpat cu zile, diavol saşiu. Nu l-am tras decât de urechi şi l-am jumulit un pic de păr.

— Crezi că ar trebui să-i suceşti gâtul? Ar trebui să-ţi fie ruşine, Hudolei. Eşti meşter bătrân, ţi-a albit părul în cap şi n-ai nici un pic de minte.

— Vezi-ţi de treabă, îţi zic, cât mai eşti întreg. Nu mă-nvăţa tu pe mine, că te omor, cur de căţea ce eşti! Te-a fătat mă-ta pe traverse, chiar sub nasul lui tac-tu! O cunosc eu pe târfa de mă-ta, ştiu cum dă din coadă, căţeaua!

Ce a urmat nu a durat mai mult de un minut. Au pus amândoi mâna pe ce-au nimerit pe lângă strunguri, unde erau aruncate scule grele şi bucăţi de fier. S-ar fi omorât unul pe altul, dacă oamenii n-ar fi sărit imediat să-i despartă. Ţinuţi de mulţime, Hudoleev şi Tiverzin rămăseseră cu capetele plecate, aproape atingându-şi frunţile. Erau albi la faţă şi cu ochii injectaţi. De furie, nu puteau scoate o vorbă. Mai mulţi oameni îi ţineau cu mâinile răsucite la spate. Minute în şir, adunându-şi toate puterile, încercară să se smulgă, zvârcolindu-se abitir şi târându-i după ei pe tovarăşii lor care se ţineau bine. Nasturii şi copcile de pe hainele lor săriseră care încotro, cămăşile le alunecaseră de pe umerii goi. Hărmălaia din jurul lor nu înceta nici o clipă.

— Dalta! Ia-i dalta din mână, că-i sparge capul. Uşurel, uşurel, nea Piotr, că-ţi rupem mâinile! Da' mult o să ne mai jucăm cu ei? Despărţiţi-i, puneţi-i sub lacăt şi gata!

Deodată, cu un efort supraomenesc, Tiverzin se scutură de oamenii agăţaţi de el şi într-o clipă ajunse la uşă. Ceilalţi dădură să se ia după el, dar, văzând că n-are de gând să sară iarăşi la bătaie, îl lăsară în plata Domnului. Trânti uşa şi porni înainte, fără să se mai uite în urmă. Se scufundă în umezeala toamnei, în noapte, în întuneric.

— Vrei să le faci bine, iar ei îţi bagă cuţitu-n coaste, bombănea Tiverzin, fără să-şi dea seama în ce direcţie merge şi de ce.

Această lume a mârşăviei şi falsului, în care o cucoană bine hrănită îşi permite să-i privească în felul acesta pe proştii de muncitori şi un beţiv, o victimă a acestor rânduieli, se desfată bătându-şi joc de aproapele – această lume deci o ura acum mai mult ca oricând. Mergea repede, de parcă iuţeala paşilor lui ar fi putut apropia timpul când pe lume totul va fi raţional şi armonios, cum era acum în capul lui înfierbântat. Ştia că toate năzuinţele lor din ultimele zile, tulburările de la calea ferată, cuvântările la mitinguri şi hotărârea de a intra în grevă, care încă nu fusese pusă în aplicare – toate acestea erau părţi disparate dintr-un drum lung, care urma să fie străbătut până la capăt.

Însă acum era atât de agitat, încât ar fi vrut să parcurgă acest drum în fugă, fără să-şi tragă respiraţia. Nu ştia unde merge, depăna doar paşi mari, însă picioarele lui ştiau foarte bine încotro îl poartă.

Mult timp Tiverzin nu a bănuit că, după ce el şi cu Antipov plecaseră din bordeiul săpat în pământ, comitetul luase decizia de începere a grevei chiar în seara aceea. Tot atunci, membrii comitetului hotărâseră locul unde trebuia fiecare să meargă şi oamenii pe care trebuiau să-i înlocuiască. Când din atelierul de reparaţii locomotive, ca din adâncul sufletului lui Tiverzin, răsună sirena răguşită, al cărei şuierat devenea treptat mai insistent şi mai uniform, mulţimea care, îndreptându-se spre oraş, ajunsese deja în dreptul semaforului de la intrare se contopi cu un nou val de muncitori, care încetaseră lucrul la auzul semnalului dat de Tiverzin din sala cazanelor.

Mulţi ani Tiverzin a crezut că el singur oprise atunci lucrul şi circulaţia trenurilor pe sectorul lor de cale ferată. Abia la procesele ulterioare, la care era judecat prin cumul şi nu era acuzat de incitare la grevă, a înţeles şi el că se înşelase.

Uşile se deschideau, se auzeau întrebări:

— Unde-i chemată lumea?

Din întuneric se răspundea:

— Ce, eşti surd? S-a dat alarma. Ne cheamă să stingem vreun incendiu.

— Dar unde arde?

— Dacă sună sirena înseamnă că arde.

Iar se trânteau uşile, apăreau alţi oameni, se auzeau alte glasuri.

— Pe dracu' foc! Tâmpitule! Nu-l mai ascultaţi! Asta-nseamnă că nu mai lucrăm, ai priceput? Iată-ţi jugul mişelesc, eu nu te mai slugăresc. Acasă, fârtaţi!

Tot mai mulţi oameni se alăturau celor adunaţi. Calea ferată intrase în grevă.

Abia a treia zi Tiverzin ajunse acasă, îngheţat până la oase, nedormit şi nebărbierit. În ajun se lăsase un ger neobişnuit de crunt pentru data din calendar şi Tiverzin era îmbrăcat ca de toamnă. La intrare îl întâmpină portarul Ghimazetdin:

— Vă mulţumesc, domnule Tiverzin, spuse el repede. I-ai luat apărare Iusup. Eu rugat la Domnul pentru tine.

— Te-ai ţicnit, Ghimazetdin? Ce domn sunt eu în faţa ta? Las-o moartă. Spune mai iute, că mi-e frig de mor.

— Nu frig, ţie cald, Savelici. Ieri cu mama Marfa Gavrilovna cumpărăm de la Gara de mărfuri un şopron plin cu lemne. Lemne bune, uscate, de mesteacăn.

— Mulţumesc, Ghimazetdin. Dar văd că mai vrei să-mi spui ceva. Dă-i drumul, fiindcă am îngheţat de tot.

— Vrut spus să nu dormi acasă, Savelici, trebuie dat la fund. Poliţai întrebat, sectorist întrebat cine umblă aici. Eu spus: nu umblă nimeni. Ajutorul, zic, umblă, brigada de la locomotive umblă, calea ferată umblă. Dară ca cineva străin, nu-nu!

Blocul în care burlacul de Tiverzin locuia împreună cu mama lui şi fratele mai mic, care este căsătorit, aparţinea bisericii Sfânta Treime din apropiere. Printre chiriaşi erau câţiva clerici, două artele de măcelari şi vânzători de fructe, care mai mult bârfeau decât negustoreau la tarabele lor din oraş, însă majoritatea chiriaşilor o constituiau funcţionarii mărunţi de la calea ferată Moscova-Brest.

Clădirea era din piatră cu galerii exterioare din lemn care, din patru părţi, înconjurau curtea interioară nepavată, murdară. Spre galerii se înălţau scări alunecoase din lemn, care miroseau a pisici şi varză murată. Pe paliere erau amplasate latrinele şi cămările închise cu lacăte.

Fratele lui Tiverzin, luat soldat la război, fusese rănit lângă Favangou. Acum era internat la spitalul din Krasnoiarsk, unde, pentru a-l întâlni şi a-l lua acasă, plecase soţia împreună cu cele două fete ale lor. Feroviari din tată-n fiu, Tiverzinii erau oameni sprinteni şi străbăteau Rusia în lung şi-n lat, având permise gratuite de călătorie. Acum locuinţa era aproape goală, nu mai rămăseseră în ea decât Tiverzin şi maică-sa.

Apartamentul era la etajul întâi. Pe galerie, în dreptul uşii de la intrare, era un butoi cu apă, umplut în fiecare zi de sacagiu. Când Kiprian Savelievici urcă la catul său, văzu capacul butoiului împins într-o parte şi cana de tablă uitată pe crusta de gheaţă formată deasupra apei.

— Prov trebuie să fi fost pe-aici, îşi zise Tiverzin, zâmbind. Bea şi nu se mai satură. Parcă ar fi un sac fără fund şi pântecele i-ar fi cuprins de flăcări.

Prov Afanasievici Sokolov, un psalmist arătos şi încă destul de tânăr, era o rudă îndepărtată de-a Marfei Gavrilovna.

Kiprian Savelievici desprinse cana de pe pojghiţa de gheaţă, împinse capacul la loc şi trase de mânerul clopoţelului de la intrare. Uşa se deschise învăluindu-l în mirosul familiar al casei şi într-un abur plăcut.

— Ai făcut cald, mamă. E cald şi bine.

Maică-sa i se aruncă de gât, îl îmbrăţişă şi începu să plângă. El îi mângâie părul, aşteptă câteva clipe, apoi o îndepărtă de el.

— Curajul cucereşte cetăţi, mamă, spuse el încet. Pe toată magistrala nu mai lucrează nimeni, de la Moscova până la Varşovia.

— Ştiu. De asta plâng. O să ai necazuri. Ar trebui, Kuprinka, să pleci de-aici, cât mai departe.

— Mai că nu mi-a rupt gâtul drăguţul tău prieten, simpaticul tău amorez, Piotr Petrov.

Voia s-o facă să râdă. Ea nu înţelese gluma şi îi răspunse serioasă:

— E păcat să-ţi râzi de el, Kuprinka. Ar trebui să-ţi fie milă. E-un om fără noroc, un suflet rătăcit.

— L-au arestat pe Paşka Antipov. Pe Pavel Ferantopovici. Au venit noaptea, i-au făcut percheziţie, i-au întors casa cu fundul în sus. Pe deasupra, Daria e bolnavă de tifos, la spital. Dimineaţă l-au luat. Pavluşka, băiatul lor care învaţă la gimnaziul real, a rămas singur acasă, doar cu mătuşă-sa, care-i surdă. În plus, vor să le facă vânt din casă. Cred că ar trebui să-l luăm noi pe băiat. Ce a vrut Prov?

— De unde ştii că a fost pe-aici?

— Am văzut butoiul neacoperit şi cana rămasă pe gheaţă. M-am gândit că Prov cel fără fund trebuie să fi supt ceva apă.

— Ce isteţ eşti tu, Kuprinka. Ai dreptate. Prov a fost. Prov Afanasievici. A dat fuga să ceară nişte lemne cu împrumut. I-am dat. Dar tare proastă mai sunt! Lemne! De lemne-mi arde mie! Prov mi-a adus o veste pe cinste! Zice-se că ţarul a semnat un manifest pentru ca toate să fie aşezate din nou, pentru ca nimeni să nu mai fie prigonit, iar ţăranilor să li se dea pământ şi toţi oamenii să fie egali în drepturi cu aristocraţii. Cică ucazul e semnat, n-a mai rămas decât să fie adus la cunoştinţa poporului. De la Sinod s-a mai trimis o petiţie, să se bage în ectenie sau cum i s-o mai fi zicând rugăciunii ăsteia de mulţumire, nu vreau să mint. Provuşka mi-a spus cum se zice, dar am uitat.

Patulea Antipov, fiul lui Pavel Ferantopovici, care fusese arestat, şi al Dariei Filimonovna, internată în spital, veni să locuiască la familia Tiverzin. Era un băiat curăţel, cu trăsături regulate, cu părul bălan, pieptănat cu cărare la mijloc. Mereu îşi domolea chica cu peria şi-şi aranja pe el vestonul şi centura cu cataramă, care avea pe ea însemnele gimnaziului real. Patulea avea un deosebit simţ al observaţiei şi te făcea să râzi până la lacrimi. Imita foarte bine şi cu mult haz tot Ce vedea şi auzea.

La puţin timp de la manifestul din 17 octombrie fusese plănuită o mare demonstraţie, care trebuia să străbată toată Moscova, de la bariera Tver până la bariera Kaluga. Era o întreprindere de tipul „copilul cu şapte moaşe rămâne cu buricul netăiat”. Câteva organizaţii revoluţionare implicaite în această întreprindere s-au certat între ele şi, una câte una, au renunţat, însă, după ce au aflat că în dimineaţa stabilită oamenii au ieşit totuşi în stradă, şi-au trimis în grabă reprezentanţii la faţa locului.

În ciuda împotrivirilor lui Kiprian Savelievici, Marfa Gavrilovna se dusese la demonstraţie împreună cu veselul şi vorbăreţul Patulea.

Era o zi uscată şi geroasă de început de noiembrie, cu cerul plumburiu şi calm, din care se cerneau fulgi rari ce se roteau îndelung înainte de a cădea pe pământ şi de a se îndesa, Ca un praf pufos şi cenuşiu, în hârtoapele de pe caldarâm.

În josul străzii venea puhoi de lume într-o adevărată babilonie: feţe, feţe şi iar feţe, paltoane văcsuite şi căciuli de miel, bătrâni, liceene şi copii, feroviari în uniforme, muncitori de la pa: reul de tramvaie şi de la centrala telefonică, cu cizme ce le trecea de genunchi şi scurte de piele, gimnazişti şi studenţi.

Câtva timp cântară „Varşovianka”. „V-aţi jertfit” şi „La Marseillaise”, însă bărbatul, care mersese cu spatele în faţa coloanei şi, ridicându-şi şi coborându-şi mâna în care ţinea cuşma, dirijase corul, încetă brusc cântecul, îşi pusese căciula în cap şi, întorcându-se cu spatele la procesiune, o pornise înainte, trăgând cu urechea la ce vorbeau ceilalţi organizatori grupaţi la câţiva paşi înaintea demonstranţilor. Cântecul se destrămă, apoi încetă cu totul. Se făcu auzit scârţâitul paşilor mulţimii pe strada îngheţată.

Nişte binevoitori le comunicaseră iniţiatorilor procesiunii că demonstraţia este aşteptată mai încolo de cazaci. Despre ambuscada pregătită li se telefonase dintr-o farmacie situată foarte aproape de locul cu pricina.

— Asta-i situaţia, spuneau iniţiatorii. Trebuie să fim calmi şi să nu ne pierdem cu firea. Ocupăm prima clădire publică întâlnită în drum, le spunem oamenilor ce primejdie ne aşteaptă şi ne împrăştiem câte unul.

Începură să se contrazică în legătură cu clădirea care ar fi fost mai potrivită. Unii propuneau Societatea Negustorilor, alţii Şcoala Tehnică Superioară, alţii Şcoala de Corespondenţi cu Străinătatea.

În timpul discuţiei lor ajunseră la colţul unei clădiri de stat, tot o instituţie şcolară, care era aproape la fel de bună de adăpost ca şi cele pe care le enumeraseră.

Când rândurile din faţă ajunseră în dreptul lor, căpeteniile urcară pe platforma semicirculară a scării şi, prin semne, opriră procesiunea. Numeroasele caturi ale uşii de la intrare fură deschise şi alaiul întreg, şubă după şubă şi căciulă după căciulă, începu să se reverse în holul şcolii şi să urce pe scara principală.