Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 43 (patruzeci şi trei) Mai 2015

Ennui carele spleen sa chiama

miercuri, 8 aprilie 2015 www.berile-de-aur.blogspot.com

Toscana 2015:

Plecarea era din Siena. Ne ducem frumusel la punctul de intalnire, de unde trebuia sa ne ia ghidul, iar acolo nu gasim buninteles niciun ghid. Dar gasim un chinez pe nume Ray, care lucra la o banca in New York si dadea si el o tura prin Europa, ca baietii (voise sa dea o fuga si spre Tunis, dar dupa crimele alea se razgandise). 

Stam de vorba cu el, c-o fi, c-o pati, nu, ca el a fost in Vama Veche si ca i-a placut foarte mult! Tocmai ma minunam ca ce mica-i lumea, cand se baga in vorba o blonda: ”Da’ la Vadu ai fost? C-acolo e de mers, mai  nou!”. O intreb cine este ea. Imi zice c-o cheama Adina si ca e si ea cu noi la degustare. Ie-te-te! Amalia o intreaba cu ce se ocupa, unde lucreaza (cred ca deja i-am creat eu o trauma legata de subiectul asta!), dar Adina o da cotita, ca de fapt ea lucreaza la un proiect care pana la urma s-a anulat din cauza unei greve, asa ca acum e-n Toscana si n-are ce face. Ca uite asa s-a gandit ea sa se macheasca cu vin de Chianti si si-a luat excursia asta la alde Torciano acasa, sa bea pana la inconstienta si sa se simta bine. Gata, din momentul ala mi s-a parut foarte simpatica! Uite asa palavrageam noi, inghetand de frig intr-o statie de autobuz din Siena, cand, hop, apare un italian: ”Noroc, baieti, saru’ mana, fetelor, io sunt Gerardo si sunt un fel de ghid, da’nu chiar ghid, asa ca eu o sa stau cuminte cu voi si-o sa ascult!”. N-am inteles nimic. El e ghid dar nu e ghid? Pai, si-atunci cine e ghid?! ”A, stati asa”, zice Gerardo asta, ”ca vine si-un ghid adevarat, da’ n-a venit inca!”. Eu ma apuc sa-i explic lui Ray ca italienii sunt tot un fel de romani, sa nu se mire de-asa organizare. Ray nu se mira deloc, ca doar fusese in Vama, stia cu ce snamenii de oameni are de-a face, doar ca murea de frig. N-a murit mult, doar vreo trei sferturi de ora, pana cand a binevoit sa apara si ”adevaratul” ghid, care nu s-a recomandat si nici nu si-a cerut scuze pentru intarziere, doar ne-a explicat ca i s-a stricat masina si-a sunat la firma dupa alta. Mai asteptam inca o piculeata, nici 30 de minute, c-apare si masina (un minibus), al carei sofer ne explica, la randul lui, ca nu poate sa ne ia, ca el are deja masina plina c-o familie de canadieni, asa ca mai asteptam putin, pana vine de la firma inca o masina cu sofer, in care sa ne suim noi patru (Amalia, Adina, Ray si cu mine), plus ”adevaratul” ghid, plus Gerardo, plus inca un baiat. Inutil sa spun ca in mai putin de 20 de minute si-a facut aparitia si aceasta a doua masina, in care ne-am aburcat toti si-am cerut intr-un glas sa dea drumul la caldura! Soferul era in camasa, lui ii era cald. Dar a pornit caldura, sa nu-i murim acolo, ca ne platea de buni.

Pana ajung la degustare, trebuie sa explic ce era cu ghizii: unul singur a vorbit cu noi, ala ”adevaratul”, iar Gerardo si baiatul celalalt doar au ascultat si au bagat la cap. Gerardo muncise doi ani in Newcastle, intelegea si vorbea engleza, iar celalalt nu pricepea nimic si nu scotea o vorba, dar nici n-avea de ce: erau in perioada de training, Gerardo urma sa fie ghid pentru turistii vorbitori de engleza, iar celalalt baiat pentru vorbitorii de italiana. Acum doar invatau meseria.

Ajungem la conac (”tenuta”). De la poarta ne ia direct la pupaturi o tantiuta care zicea c-o cheama Mira si ca de cand ne-astepta. I-auzi una! Nu mai putea coana Mira fara noi!

Intram intr-o sala de degustare, ne asezam la o masa lunga, fiecare in dreptul unei farfurii cu ceva verdeata, o felie transparenta de cascaval proaspat, una de prosciuto si-un pic de paine. Behaiam de foame, am vrut sa m-arunc direct, dar mi-am luat un cot in coaste (Amalia statea in dreapta mea) si m-am oprit. Mira se pune in capul mesei, in picioare, si-ncepe sa ne vrajeasca cu vinul ei, ca ce bun e si deosebit si maica ma-sii. Ne toarna un strop de vin alb in ditamai paharul si ne explica: ”Asta e Vernaccia, e cel mai cel! Ia de gustati!”. Gust. O acritura. ”Daca nu puteti sa-l beti pe tot”, zice Mira, ”turnati-l in bolul ala negru de pe masa!”. L-as fi varsat, da-l dracu’, da’ mi-a fost rusine. Ca mine au facut toti. Pe urma coana mare ne pune in pahare alt sort, unul rosu, si ne zice ca de-abia acum incepem sa degustam Chianti pe bune. Ne explica: ”Ridicam paharul cu trei degete, ro-tim, acoperim cu palma stanga, mai ro-tim o data, apoi ridicam palma si in-spi-ram! Doua secunde, nu mai mult! Pe urma gus-tam! Plimbam vinul prin gura! Il ducem spre palat! Il sim-tim cu nasul! Apoi inghi...?”. ”Tim!”, racnesc eu, fericit ca am intalnit in sfarsit pe cineva care sa vorbeasca in englezeste chiar mai prost decat mine. Buf, imi mai iau un cot. Pe urma ne da Mira alt sort de vin, tot rosu, tot Chianti, despre care ne informeaza ca e mai smecher decat alalalt (”Chianti Classico”!). Procedeul se repeta, plus circoteca cu inghititul (nu am mai repetat figura cu turnat vinul nebaut in bolul negru. Amalia, da. Dar eu nu, Doamne apara si pazeste!). Pe urma ne da o mica pauza, timp in care ne pune sa gustam niste ulei de masline pus pe biscuti (bun!). Mira isi incheie reprezentatia cu degustarea unui Chianti pe care-l cheama Brunello di Montalcino si care va ramane (pentru mine, care-s mai taran) Chianti-ul toscan de referinta. Asta nu e mare surpriza. Marea surpriza a venit de la Amalia, care mi-a soptit: ”Auzi, asta-mi place cel mai mult. Vrei sa ramana vinul nostru?”. Am fost de acord dupa ce-am reflectat aproximativ o jumatate de secunda. Daca Brunello di Montalcino e vinul nostru, atunci trebuie sa-l bem cat mai des posibil, corect?

Mira a iesit din prim-plan, nu inainte de a ne da niste feliute de paine pe care trebuia sa le muiem in otet balsamic. Si otetul pe paine a mers extraordinar de bine (ai dracului italieni, ce stiu sa traiasca!). Mingea a fost preluata de fiul Mirei, pe care din pacate am uitat cum il cheama, dar pe care toate femeile de la masa l-au considerat instantaneu un barbat foarte sexy. 

Ma rog, nu m-am bagat in discutie, eu deja ma incalzisem si-i explicam lui Schmidt, canadianul, de unde emigrasera stramosii lui (Kaliningrad, despre care el habar n-avea). Ei bine, fiul Mirei ne-a trecut prin acelasi ritual, dar sorturile de Chianti au fost mult mai rafinate (adica scumpe), anume ”Bartolomeo” si ”Terrestre” (131 de euro sticla – bai, esti prost?). 

La sfarsit, mi l-a luat pe Schmidt din brate si s-a apucat sa organizeze o sceneta (commedia dell’arte!), cu Schmidt care o peteste pe nevasta-sa c-un pahar de vin dulce de desert. Bun si vinul licoros, nimic de zis, dar nu-i pentru barbati (avea si italianul dreptatea lui). Acuma, sceneta n-ar fi fost chiar deplasata, doar ca madam Schmidt era proaspata bunica: fiica-sa era si ea la masa si isi legana bebelusul cand scancea. 

Ergo, eu am ras cu lacrimi la fandoselile de june prim ale lui grandpa Schmidt, dar Amalia n-a ras deloc si mi-a soptit: ”Bine ca nu m-a pus pe mine sa ma maimutaresc asa, ca-l strangeam de gat!”. Adica il strangea de gat pe fiul Mirei, nu pe canadian! Eu am tacut si mi-am inghitit replica de pe teava, si anume ca dupa cat i s-au scurs ochii dupa italian, l-ar fi strans de gat din alte motive, nu din sfiala de a face teatru de improvizatie. Dar mai bine c-am tacut. Mi-am dat seama ca nevasta-mea cea abstinenta bause sapte sorturi de vin; cine stie ce-mi luam peste urechi!

Inchei aici. Iar in privinta vinurilor de Chianti, io atata zic: Brunello di Montalcino!