C. G. Jung Psihanaliza fenomenelor religioase

Viziunea creştină originară a imaginii lui Dumnezeu (imago Deî) încarnată în Christos semnifică incontestabil o totalitate care îmbrăţişează toate lucrurile şi conţine chiar şi partea ani­mală a fiinţei umane {pecus). Cu toate astea, simbolul lui Christos este lipsit de totalitate în sensul modern al termenului, cîtă vreme nu include aspectul nocturn al lucrurilor, ci îl respinge în chip expres ca adversar luciferian. Deşi excluderea puterii rele a fost perfect cunoscută de conştiinţa creştină, tot ce se pierdea astfel era o umbră fără consistenţă, căci, graţie doc­trinei privatio boni, profesată deja de Origene, răul nu era alt­ceva decît un bine mai mic, ceea ce îi răpea orice substanţă. După învăţătura Bisericii, răul nu este decît "lipsa accidentală de perfecţiune". Din această propoziţie s-a născut opinia: Omne bonum a Deo, omne mahim ad homine (tot binele vine de la Dumnezeu, tot răul - de la om²³). Mai tîrziu ia urmat eliminarea diavolului din unele secte protestante.

Prin doctrina privatio boni, s-a părut că totalitatea a fost con­solidată în imaginea lui Christos. Totuşi ar trebui să considerăm răul cumva mai substanţial, cînd îl întîlnim la nivelul psihologiei empirice. în antichitate, gnosticii, a căror argumentare este deja considerabil influenţată de experienţa psihică, s-au explicat cu problema răului într-o manieră mai amplă decît Părinţii Bise­ricii. Astfel, în opinia lor, Christos "şi-a tăiat umbra de la si­ne²'*". Dacă acordăm ceva greutate acestei afirmaţii, putem re­cunoaşte fără dificultate în Antichrist această parte tăiată. An-tichristul se dezvoltă în legendă ca un imitator pervers al vieţii lui Christos. El este un adevărat antimimon pneuma, un spirit rău care imită, care îl urmăreşte oarecum pe Christos pas cu pas, aşa cum umbra urmează corpul. Acest aspect complementar al figurii mîntuitorului, care a apărut deja în "Noul Testament, posedă fără îndoială o importanţă deosebită. Efectiv, el a reţinut