Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”

SECŢIUNEA 3

Sărăcia – formă social-economică, obiectiv de politici sociale
Sărăcia este fenomenul invers al bunăstării sociale, asigurată prin politicile sociale de înlăturare a inegalităţii sociale.

Studiile O.N.U. reţin, printre cauzele sărăciei mondiale, următoarele:

- creşterea continuă a populaţiei globului;

- eşuarea reformelor economice şi sociale întreprinse de guvern;

- degradarea mediului înconjurător.

La conferinţa O.N.U. asupra mediului înconjurător de la Stockholm (1972) s-a recunoscut, pentru prima oară, legătura dintre sărăcie şi distrugerea mediului înconjurător, iar în 1992, la Rio de Janeiro (Brazilia), s-a adoptat o Declaraţie a statelor , chemate să coopereze pentru eradicarea sărăciei, ca o cerinţă indispensabilă pentru dezvoltare durabilă.

Din punct de vedere teoretic, sărăcia este un mod de viaţă, care presupune două dimensiuni:

- omul, cu aspiraţiile, dorinţele şi nevoile sale;

- comportamentul omului care implică inegalităţile dintre indivizi cu mentalităţi, opţiuni, înclinaţii, etc.

Din punct de vedere conceptual, problema sărăciei poate fi abordată:

- sociologic- ca raport individ-societate;

- psihologic- prin prisma efectelor psihologice ale privaţiunii;

- economic- prin raportare la venituri şi averea dobândite, cauze ale sărăciei.

În literatura română de specialitate, întâlnim mai multe definiţii pentru noţiunea de sărăcie:

a) „Sărăcia desemnează pe acei oameni care, faţă de situaţia normală din societate, au o poziţie foarte grea, care nu-şi pot satisface nevoile la nivelul unor norme stabilite la un moment „dat”. În această definiţie, pe lângă multe note într-adevăr caracteristice sărăciei, tratarea se face în termeni foarte vagi: situaţia normală, poziţie foarte grea, norme stabilite. Aceşti termeni sunt inoperanţi pentru creşterea sărăciei, stabilirea proporţiilor şi a persoanelor ca atare sărace.

b) O altă definiţie consideră săraci „acei oameni care nu dispun de resursele necesare pentru hrană la nivelul obişnuit în societate, cei care nu pot participa normal la activitate, cei care nu au condiţii de locuit obişnuite şi cu o înzestrare obişnuită”.

c) Sărăcia este definită drept „inabilitatea (incapacitatea) individului de a avea un standard de viaţă acceptat”. Şi această definiţie este realizată tot în termeni generali, prea puţin explicativi, ea suscitând cel puţin două critici.

d) Alte surse definesc sărăcia ca „o condiţie care implcă o privaţiune aspră, intensificată de evenimente potrivnice şi de obiect, dar nu exclusiv, asociată cu resurse economice neadecvate”.

e) Definiţia dată de O.N.U. sărăciei: „starea acelora care nu se bucură de un nivel minim de trai, comparabil cu demnitatea umană”.

f) Alte surse definesc sărăcia ca „starea acelui om al cărui nivel de viaţă este inferior celui considerat drept minimum sau ale cărui nevoi minime nu sunt satisfăcute. O familie săracă este aceea care nu-şi poate acoperi nevoile sale minime; dacă-şi poate acoperi aceste nevoi, ea nu este săracă”

g) O altă definiţie, care introduce şi termenul de venit, consideră că sărăcia este „starea acelor oameni care au venituri sub un anumit prag”. În acest context, veniturile sunt expresia condiţiilor materiale şi culturale ale persoanelor sărace. Şi aici, numărul săracilor este în funcţie de pragul de venit selectat. Dacă acest prag este stabilit inferior, mai moderat sau mai sus, se poate ajunge la o succesiune de populaţii sărace, de mărimi diferite (sau la o clasificare a săracilor).

h) Unii specialişti definesc săracii, ca fiind „acei oameni care trăiesc în familii ce nu pot, la un moment dat, să aibă la dispoziţie un nivel minim de fluxuri (venituri) monetare şi nemonetare, necesare pentru obţinerea unui standard adecvat de viaţă”.

În literatura de specialitate, de asemenea, regăsim şi o abordare pe criterii obiective şi subiective ale sărăciei. Prin prisma acestor criterii, sărăcia este:

- Absolută şi defineşte statutul familiilor sau individului care nu dispun de acele condiţii minime de viaţă, subordonate menţinerii randamentului fizic (hrană, condiţii de locuit, articole de îmbrăcăminte, etc.) Acest concept a devenit ulterior bază pentru definirea „nivelului de subzistenţă” (care iniţial pornea de la consumul alimentar). Nivelul de subzistenţă nu reprezintă o valoare constantă, ci ea oscilează în funcţie de caracteristicile fizice, personale, climă şi obiceiuri de muncă.

- Relativă este mai des întâlnită în analizele sociale ale stării de sărăcie, ca urmare a nivelului de resurse insuficiente unui trai normal. Conceptul de sărăcie relativă este abordat în două sensuri:

a) în sens obiectiv-prin luarea în considerare a condiţiilor propriu-zise ale privaţiunii;

b) în sens subiectiv-urmărind manifestarea sentimentelor de privaţiune.

Unii autori exprimă noţiunea de sărăcie din punct de vedere economic, prin sinonimul „decalaj” între un grup sărac şi restul comunităţii, mărimea decalajului determinând gradul de sărăcie.

În fapt, cele două noţiuni nu sunt identice, întrucât veniturile pot fi indestulătoare, dar nu suficiente pentru a înlătura decalajele dintre grupurile sociale.

Conţinutul celor două noţiuni se traduce ca de la întreg la parte, sărăcia are în vedere individul, în timp ce decalajul se referă la mediul în care trăieşte.

Dacă sărăcia se referă la o „privaţiune aspră” nu neapărat definită prin lipsa resurselor, decalajul are în vedere atât componenta avuţiei, cât şi „decalajul de şanse”.

Sărăcia are în vedere mai multe categorii de constrângeri şi condiţii:

1. 
   - condiţii obiective-ca privaţiuni economice sau neeconomice/depedenţă socială, lipsa mecanismelor de asigurare;
   
1. 
   - constrângeri-lipsa de adaptare socială;
   
2. 
   - şanse obiective-accesul scăzut la angajare, excluderea de la participarea la acţiunea politico-decizională.
   

Aprecierea sărăciei se face funcţie de minimul de trai.

În România, Institutul de Cercetare Ştiinţifică în domeniul muncii şi protecţiei sociale, a stabilit că evaluarea nivelului de trai se face pornind de la următoarele concepte:

- Nivelul minim de trai reprezintă „satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului care să poată asigura un trai compatibil cu demnitatea umană, respectiv un nivel de trai decent”.

Cu alte cuvinte, nivelul minim de trai este chiar pragul de sărăcie care asigură cele mai scăzute posibilităţi pentru satisfacerea nevoilor de bază, de la o lună la alta.

- Nivel de subzistenţă prin care înţelegem satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului care să-i asigure supravieţuirea într-o perioadă relativ scurtă de timp. În literatură se mai numeşte minimum vital.

- Nivel minim social este un nivel mai înalt de satisfacere a trebuinţelor de trai ale omului faţă de minimul de trai, care dă posibilitatea individului să se încadreze în normele sociale şi să-şi constituie şi unele rezerve.

Prin prisma conceptelor de mai sus, sărăcia este privită mai puţin ca un fenomen social şi mai mult ca un fenomen economic.

SECŢIUNEA 4

Dreptul asigurărilor sociale
Întrucât aceste instituţii specifice drepturilor asigurărilor sociale fac obiectul de reglementare al unei ramuri de drept, dreptul securităţii sociale, ne vom rezuma doar la a nominaliza aceste categorii de drepturi, fără a face o analiză succintă, ci doar o abordare prin prisma politicilor publice iniţiate în domeniul asigurărilor sociale.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, în România sunt reglementate mai multe categorii de drepturi de asigurări sociale şi anume:

1.Drepturile de asigurări sociale care se acordă în caz de incapacitate temporară de muncă pentru apărarea şi refacerea sănătăţii, în caz de maternitate şi în caz de deces (concedii şi indemnizaţii medicale, concedii şi indemnizaţii pentru creşterea copilului, concedii de maternitate, plată ajutătoare (de deces) (Legea 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale)^45;

2.Drepturile la pensii

- pensia pentru limita de vârstă;

- pensia anticipată;

- pensia de urmaş;

- pensia de invaliditate;

- pensia anticipată parţială.

Pensia reprezintă un echivalent în bani, acordat salariaţilo, la expirarea unei perioade determinate de activitate şi la împlinirea vârstei stabilite de lege, funcţie de participarea fiecăruia la avuţia naţională.

În prezent, sistemul de pensii este reglementat în România de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi de alte câteva reglementări speciale pentru categoriile: militari, avocaţi, agricultori, precum şi a pensiilor ocupaţionale (PAYG) (Legea nr.294/2005 reglementează sistemele facultative de pensii)⁴⁶

3. În categoria drepturilor privind asigurările sociale, un loc important îl ocupă asigurările sociale de sănătate, respectiv acele măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor.⁴⁷

Serviciile şi prestaţiile medicale ce fac obiectul acestor drepturi sunt reglementate prin Legea nr.145/1997⁴⁸ şi se stabilesc de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Colegiul Medicilor din România.

Totodată, potrivit Ordonanţei Guvernului nr.86/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 68/2003, serviciile sociale reprezintă, conform art. 1 „ansamblul complex de masuri si actiuni realizate pentru a raspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, in vederea prevenirii si depasirii unor situatii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenta pentru prezervarea autonomiei si protectiei persoanei, pentru prevenirea marginalizarii si excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale si in scopul cresterii calitatii vietii” şi sunt primare, specializate sau social medicale şi se adresează persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, bolnavii cronici, persoanele cu boli incurabile, copiii cu nevoi speciale, persoane victime ale violenţei în familie.

4. Protecţia socială a şomerilor reprezintă, de asemenea, un complex de acţiuni şi măsuri, menite să asigure persoanelor apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsa locurilor disponibile corespunzătoare pregătirii lor, ajutoare de şomaj şi alte forme de protecţie socială şi sprijin în vederea reintegrării profesionale prin calificare, recalificare şi perfecţionare.

Aceste drepturi, iniţial reglementate prin Legea nr.1/1991⁴⁹ privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, este în prezent reglementată de Legea nr.76/2002⁵⁰ privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

5. Asistenţa socială este o altă componentă a securităţii sociale şi reprezintă un complex de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloace necesare traiului sau, cum se reţine în literatura de specialitate, reprezintă „o prestaţie realizată cu banii statului care se adresează celor aflate în stare de sărăcie”⁵¹ În fapt, asistenţa socială este un ajutor acordat de stat şi reglementat ca atare prin Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială⁵².

Din aceste definiţii, putem reţine ca trăsături esenţiale ale asistenţei sociale, următoarele:

- este componentă a securităţii sociale;

- pune în practică programele de protecţie socială ce alcătuiesc obiective de politici publice;

- are la bază principiile: respectarea demnităţii umane, universalitatea, asistenţa socială, solidaritatea socială, parteneriatul, subsidiaritatea;

-finanţarea acestora se realizează de la bugetul de stat, bugetul local şi alte surse, în funcţie de nevoi.

În această categorie de drepturi putem să întâlnim mai multe subcategorii:

a) drepturi de asistenţă socială destinate familiilor cu copii (alocaţii de stat pentru copii conform Legii nr.705/2001, alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii (Legea nr.119/1997), indemnizaţii de naştere, dreptul la ajutor social conform Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat), alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familiile monoparentale conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 105/2003);

b) asistenţa socială a copilului aflat în dificultate (Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului)⁵³;

c) dreptul de asistenţă socială a persoanelor vârstnice conform Legii nr.17/2000 privind asistenţa socială pentru persoanele vârstnice şi Legii nr.705/2001, Hotărârii Guvernului nr. 886/2000 pentru aprobarea grilei nationale de evaluare a nevoilor persoanelor varstnice, (prestaţii în bani şi natură (Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat);

d) cantinele de ajutor social (Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social);

e) drepturile de asistenţă socială ale persoanelor cu handicap (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap);

f) drepturile veteranilor, invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război (conform Legii nr.44/1994 privind privind veteranii de razboi, precum si unele drepturi ale invalizilor si vaduvelor de razboi);

g) drepturile foştilor deţinuţi politici, conform Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate, ori constituite in prizonieri;

h) drepturile eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor precum şi luptătorilor pentru victoria revoluţiei din decembrie 1989, conform Legii nr.42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri si acordarea unor drepturi urmasilor acestora, ranitilor, precum si luptatorilor pentru victoria Revolutiei din decembrie 1989;

i) ajutoare acordate soţiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu, ajutoare de urgenţă conform Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat.

Toate consideraţiile şi enumerările de mai sus pun în evidenţă complexitatea obiectivelor avute în vedere de politicile sociale din România, menite să asigure un nivel de trai decent tuturor cetăţenilor.

SECŢIUNEA 5

Principiul nediscriminării sau egalităţii de tratament
Din perspectiva abordării politicii sociale unitare, nu putem trece cu vederea aplicarea tratamentelor diferenţiale unor categorii de persoane.

De aceea, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, se arată că „discriminarea între oameni, pe motive de rasă, culoare sau etnie etnică constituie o jignire a demnităţii umane şi trebuie condamnată ca o nerecunoaştere a principiilor Cartei Naţiunilor Unite, ca o încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca pe o piedică în calea relaţiilor prieteneşti şi paşnice dintre naţiuni şi ca un fapt de natură a tulbura pacea şi securitatea popoarelor”.⁵⁴

O altă definiţie a discriminării o găsim şi în Convenţia nr. 111 a O.I.M, potrivit căreia, discriminarea constă în „orice distincţie, excluziune sau preferinţă fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, apartenenţă naţională sau opinie socială care are ca drept efect distrugerea sau alterarea egalităţii de şanse sau de tratament în materie de angajare sau profesie”.

Pe de altă parte, în legislaţia internă, în cadrul muncii, întâlnim reglementate instituţiile:

- discriminare „directă” care constă în actele, faptele de excludere, deosebire, restricţie, sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe criterii prevăzute de lege, respectiv sex, orientare sexuală, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, opinie socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute de legislaţia muncii (art. 5 al. 3 din Codul Muncii);

- discriminare indirectă care constă în acte şi fapte întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute de lege, dar care produc efectele unei discriminări directe.

De asemenea, din examinarea normelor constituţionale, mai putem reţine o clasificare a discriminării, în:

- discriminare interzisă;

- discriminare permisă.

(o asemenea clasificare rezultă şi din prevederile Legii nr.202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi).

Din cele prezentate mai sus, reţinem că principiul egalităţii de tratament sau al nediscriminării în materia raporturilor de muncă, este creaţia OIM prin convenţia 111.

În Codul Muncii românesc sunt preluate reglementările din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea unor forme de discriminare, reţinând ca principale forme, următoarele:

a) discriminarea unei persoane într-un raport de muncă şi protecţie socială, manifestat în următoarele domenii:

- încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raporturilor de muncă;

- stabilirea modificării atribuţiilor de serviciu, a locului de muncă sau al salariului;

- acordarea drepturilor sociale, altele decât salariul;

- formarea, perfecţionarea, reconversia şi promovarea profesională;

- aplicarea măsurilor disciplinare;

- drepturile de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate acestora.

b) refuzul unei persoane fizice sau persoane juridice de a angaja, pe motiv că acesta aparţine unei rase, naţionalităţi , etnii, religii, categorii sociale sau categorii defavorizate;

c)condiţionarea ocupării unui post prin anunţ sau concurs lansat de angajator de apartenenţă la o rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau defavorizată de vârstă, sex sau orientare sexuală, convingerile candidaţilor.

d) discriminarea angajaţilor de către angajator, în raport cu prestaţiile sociale pe care le acordă acestea, din cauza apartenenţei la o rasă, naţionalitate, comunităţi lingvistice, etc.

Aşadar, în temeiul art. 4 alin. 2 din Constituţia României, care consacră egalitatea între cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitete, origine etnică, limbă, religie, sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau origine socială, legislaţia uzuală preia norma fundamentală consacrată la nivel de principiu, conţinutul şi formele de manifestare ale acestuia.

Fără a intra în dezvoltarea cazuistică a discriminării, menţionăm că Ordonanţa de Guvern nr. 137/2002 aprobată prin Legea nr.48/2002 incriminează mai multe fapte de discriminare ca reprezentând contravenţii.

Totodată, Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi reglementează sancţionarea discriminării sexuale, în timp ce Legea nr.61/2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 89/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal, incriminează fapte de hărţuire socială.

SECŢIUNEA 6

Şomajul – obiect al politicii sociale
În multitudinea de problematici şi obiective ale politicii sociale, distingem problematica şomajului definită ca o „stare negativă” a economiei naţionale, materializată într-o semnificativă lipsă de echilibru pe piaţa muncii, în care cererea de locuri de muncă este mai mare decât oferta”⁵⁵.

Şomajul a devenit un fenomen social mondial după anii 1990, astfel că, toate statele lumii acordă o atenţie sporită politicilor sociale, axate pe găsirea celei mai adecvate strategii de identificare a locurilor de muncă de recalificare şi reintegrare în muncă şi de asigurare a mobilităţii forţei de muncă.

Literatura de specialitate a identificat mai multe forme ale şomajului:

- şomajul structural (fricţional) îl regăsim în economii care au integral ocupate locurile de muncă şi urmare a nivelului ridicat al capitalului de şomaj, perioada de timp necesară pentru identificarea unui loc de muncă de către beneficiar este tot mai lungă;

- şomajul ciclic- urmare a neconcordanţei dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii (ex: lipsa anumitor calificări cerute de piaţă);

- şomajul voluntar- datorat refuzului sau imposibilităţii unei persoane de a ocupa un loc de muncă;

- şomajul involuntar -urmare a imposibilităţii unei persoane de a găsi un loc de muncă;

- şomajul de restructurare- urmare a modificării structurii economiei⁵⁶.

Legea nr.76/2002⁵⁷ privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă prevede măsurile pentru realizarea strategiilor şi politicilor elaborate pentru protecţia persoanelor, pentru riscul de şomaj, asigurării unui nivel ridicat al ocupării, dar şi al adoptării forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii.

Sistemul legislativ românesc cunoaşte două forme de asigurare:

- obligatorie- prin efectul legii (Legea nr.76/2002, art. 19);

- facultativă (Legea nr.76/2002, art. 20).

Pentru aceste categorii defavorizate de activităţi, în condiţiile legii, se prevede plata ajutorului de şomaj, pe durata determinată de (6, 9 sau 12 luni, funcţie de stagiul de cotizare), dar şi condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru acordarea sa, cauze de neacordare, suspendarea şi încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj.

Politicile sociale în domeniul şomajului urmăresc nu numai integrarea şi reintegrarea în muncă a persoanelor afectate, dar şi stimularea ocupării forţei de muncă.

Ca principale forme reglementate de lege (Legea nr.19/2000) pentru identificarea unui loc de muncă, amintim:

- informarea şi consilierea profesională, realizată de centre specializate, în cadrul agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sau furnizori privaţi;

- medierea muncii - prin agenţii pentru punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele în cautarea unui loc de muncă;

- formarea profesională ;

- perfecţionarea profesională (reconversia reprezintă nu numai un mijloc de a elimina şomajul, ci şi un mijloc de a obţine o calificare superioară, un loc de muncă mai bun, un salariu mai mare.)

De aceea, reconversia profesională a forţei de muncă îndeplineşte următoarele funcţii:

- funcţia economică de ajustare a forţei de muncă în raport cu cererea şi oferta;

- funcţia socială asigurând reducerea şi combaterea şomajului, combaterea sărăciei;

Reconversia profesională este calea pentru creşterea economică, dar nu asigură integral nevoia ofertă cerere. Reconversia şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă definesc, în fapt, mobilitatea profesională.

- consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente, sau pentru iniţierea unei afaceri - acordate la cerere, sub forma de servicii juridice, marketing, financiar, etc.;

- completarea veniturilor salariale ale angajaţilor;

- stimularea mobilităţii forţei de muncă (prima de încadrare, prima de instalare)

Paralel cu stimularea ocupării forţei de muncă, politicile sociale stabilesc ca obiective şi stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor, prin:

- subvenţionarea locurilor de muncă;

- acordarea de credite în condiţii avantajoase, în vederea creerii de noi locuri de muncă;

- acordarea de facilităţi.

SECŢIUNEA 7

Evaluarea politicilor sociale
A evalua politicile sociale, presupune a stabili ce domenii trebuiesc avute în vedere şi, în acelaşi timp, a dimensiona gradul de intervenţie, la nivelul fiecăruia.

Evaluarea presupune un proces de analiză a valorii politicilor publice, a randamentului acestora sau a eficacităţii lor.

Este un proces necesar atât pentru stat, care încearcă să identifice măsuri pentru ieşirea dintr-o stare de criză, în timp ce pentru cetăţean, acesta presupune o comensurare a creşterii calităţii vieţii.

Pe de altă parte, evaluarea capătă atât o dimensiune politică, fiind rezultatul unei politici publice, dar şi o dimensiune cognitivă, pentru cei cărora li se adresează obiectivele.

Cele trei criterii ale evaluării politicii sociale, sunt:

- eficacitatea- presupune un raport corect între rezultate şi eforturi;

- echitatea - presupune că tot ce este inegal să fie tratat tot inegal;

- solidaritatea - presupune o politică socială adecvată şi promptă, concomitent cu apariţia nevoii.

Aceste criterii vor determina un raport corect între eficacitate şi egalitate socială, pentru că întreaga prestaţie socială trebuie să aibă la bază şi o contraprestaţie.

Abordarea, pe criterii tehnice, gen cost/beneficiu nu este îndestulătoare pentru o corectă evaluare a politicilor sociale.

De aceea, procesul de evaluare a politicilor sociale presupune etape ca:

- stabilirea priorităţilor;

- distribuirea resurselor;

- control asupra modului în care se realizează obiectivele.

Parcurse aceste etape, asigură alegerea unei strategii care să rezolve problema semnalată şi nicidecum să nu o perpetueze.

Eficienţa şi eficacitatea politicii sociale evaluate, presupune determinarea celor două puncte definitorii:

- etapa „ex. ante” - care stabileşte unul sau mai multe obiective;

- etapa „ex. post”- care are în vedere comensurarea nevoii sociale la nivelul resurselor şi interpretarea rezultatului obţinut.

Evaluarea unei măsuri de politică socială, se poate face prin mai multe metode:

- metoda tehnică - care urmăreşte dacă măsura socială corespunde cantităţii şi calităţii stabilite;

- metoda pieţei - comensurarea cheltuielilor efectuate cu formarea resursei umane, raportat la posibilitatea recuperării acestora în timp;

- metoda competitivă - se supun comparării şi evaluării mai multe variante, pentru a alege varianta cea mai puţin costisitoare.

Metodele mai sus amintite vor testa, de fapt, bunăstarea sau echilibrul social produs, adus populaţiei în calitate de beneficiar.