Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”

SECŢIUNEA 8

Elemente de reformă a politicii sociale în România.Strategii guvernamentale
Evoluţia în timp a societăţii româneşti, necesitatea armonizării legislaţiei româneşti cu cea comunitară, au impus modificări importante în strategiile elaborate în domeniul politicii sociale, atât sub aspect instituţional, cât şi legislativ, printr-o serie de noi reglementări care stabilesc cadrul juridic de implementare a obiectivelor strategice de parcurs.

Principalul promotor al acestor obiective, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei are ca atribuţii în domeniul politicilor sociale:

- identificarea, în colaborare cu ministerele şi organele de specialitate ale administraţiei centrale şi locale, a efectelor sociale ale politicilor publice în derulare;

- efectuarea de studii, analize asupra impactului social al schimbărilor intervenite pe plan legislativ, al deciziilor şi măsurilor de politică socială şi economică;

- evaluarea şi analizarea calităţii proceselor sociale rezultate prin aplicarea politicilor publice.

Au fost instituite mai multe autorităţi centrale de specialitate cu responsabilităţi în domeniul implementării politicilor sociale (agenţii, inspecţii, comisii interministeriale, etc.)

Pentru coordonarea sistemului naţional de asistenţă socială, prin Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială⁵⁸, a fost constituită comisia interministerială privind asistenţa socială, care are ca principale atribuţii:

- elaborarea politicii unitare în domeniul asistenţei sociale;

- coordonarea, la nivel naţional, a activităţii de asistenţă socială;

- avizarea problemelor şi măsurilor de asistenţă socială elaborate de ministerele şi instituţiile implicate.

Aderarea României la Uniunea Europeană, integrarea în procesul pieţei muncii europene şi mobilitatea forţei de muncă, pe de o parte şi nevoia adoptării reglementărilor legale comunitare la realităţile ţării noastre, au impus în faţa guvernanţilor formularea şi aprobarea unor strategii pe termen lung, scurt şi mediu, în domeniile asistenţei şi protecţiei sociale, compatibile cu regulile europene.

Procesul de reformare al politicilor publice în domeniul social a început încă din faza de preaderare şi a continuat cu unele corecţii după aderare în următoarele direcţii principale:

- politica de ocupare a forţei de muncă;

- politica salarială;

- politica în domeniul sănătăţii;

- politica în domeniul învăţământului;

- politica locuinţelor;

- perfecţionarea sistemului securităţii sociale, prin:

1.diversificarea prestaţilor băneşti;

2.determinarea şi garantarea unor venituri de bază;

Cu toate demersurile legislative făcute în aceste domenii, România are încă multe restanţe în a îndeplini standardele comunitare, de vreme ce politicile sociale din domeniile mai sus amintite sunt fie la nivelul strategiilor aprobate, dar fără a se fi materializat în acte normative pentru punerea lor în aplicare, în alte cazuri legislaţia aferentă a suferit numeroase modificări, devenind incoerentă, divergentă, sau chiar în contradicţie cu obiectivele strategiei, fie sunt fragmentate şi urmăresc parţial obiectivele (vezi ocuparea forţei de muncă unde singura componentă viabilă este reglementarea somajului în materia salarizării - reglementarea diferenţiată în sistemul public etc.)

Ca o latură pozitivă, amintim însă principalele strategii adoptate de Guvern şi în curs de implementare în domeniul politicilor sociale.

Potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr.870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice centrale, consolidarea capacităţii instituţionale a guvernului în gestionarea politicilor publice reprezintă o prioritate a administraţiei publice din România chemată să răspundă cerinţelor de dezvoltare a Uniunii Europene.

Importanta, rolul si scopul sectorului public in societatea democratica dezvoltata, necesita eforturi continue de crestere a eficienţei, responsabilităţii şi transparentei institutiilor publice. Introducerea noului sistem de management public, in general, si dezvoltarea sistemului de elaborare a politicilor publice, in special, reprezinta una din principalele directii de dezvoltare adoptate de majoritatea tarilor Uniunii Europene şi OECD, pentru a raspunde acestei necesitati. Instrumente precum managementul orientat spre performanta, cadrul de cheltuieli pe termen mediu, abordarea participativa a procesului decizional si altele asemenea sunt dezvoltate si folosite pentru a asigura punerea in aplicare a principiilor guvernarii democratice si concordanta cu nevoile reale ale societatii.

Necesitatea dezvoltarii sistemului de elaborare a politicilor publice este evidentiata si la nivelul Uniunii Europene. Strategia de la Lisabona, adoptata in martie 2000, la summit-ul la nivel inalt al Uniunii Europene, propune obiectivul conform caruia Europa trebuie sa devina economia cea mai competitiva si dinamica din lume in urmatorul deceniu. Pentru a se atinge acest obiectiv, statele trebuie sa fie capabile sa utilizeze planificarea bugetara si a politicilor publice, pe termen mediu si lung, inclusiv initiative, precum o mai buna reglementare, analize de impact a politicilor publice si imbunatatirea consultarii si participarii structurilor societatii civile in elaborarea politicilor publice.

Aceste directii de dezvoltare sunt urmate de noi modalitati de abordare a actiunii Guvernului si institutiilor sale, care sa faca trecerea de la intelegerea tehnica a procesului legislativ, la o analiza aprofundata in etapa pre-legislativa - numita analiza politicilor publice - si dezvoltarea unui sistem de elaborare a politicilor publice, ca principal instrument pentru imbunatatirea, fundamentarea si promovarea calitatii in procesul decizional, in mediul socio-economic complex al societatii moderne.

Sistemul politicilor publice reprezinta ansamblul instrumentelor, procedurilor si arhitecturii institutionale, dezvoltat in scopul de a imbunatati in ansamblu calitatea si eficienta procesului de luare a deciziei. Pentru atingerea acestui scop, pe langa o buna colaborare intre nivelul politic si cel executiv al administratiei precum si intre administratia publica si societatea civila, mai este necesara si dezvoltarea cunostintelor si aptitudinilor tuturor actorilor cheie angrenati in procesul politicilor publice.

Instrumentele politicilor publice se constituie dintr-o gama variata de metodologii de planificare si previzionare, proceduri sistematizate de luare a deciziilor, luand in considerare diferitele nivele si scopuri ale problemelor, analizarea problemelor, dezvoltarea de variante de solutionare, evaluarea efectelor posibile datorate solutiilor alternative, alegerea resurselor, planificarea implementarii, monitorizare si evaluare.

Procesul politicilor publice este impartit in doua niveluri de planificare: sectorial/intersectorial si institutional. Procedura pentru dezvoltarea politicilor sectoriale si intersectoriale este axată pe solutionarea/rezolvarea problemelor si adaptarea la realitatile socio-economice.

Abordarea institutionala a planificarii politicilor publice este axata pe managementul si coordonarea problemelor la nivel institutional, folosind ca instrumente, planificarea resurselor financiare, umane, si administrative si dezvoltarea de modele institutionale eficiente. Acest aspect de planificare a politicilor publice este acoperit de procesul planificarii strategice, concept preluat in administratia publica, din domeniul afacerilor. Un sistem dezvoltat si eficient de politici publice trebuie sa inglobeze ambele abordari si sa dezvolte instrumentele necesare pentru fiecare dintre ele. Complexitatea reformei, menite sa imbunatateasca sistemul politicilor publice, provine din necesitatea de a asigura coordonarea tuturor sistemelor institutionale, bugetare si decizionale ale Guvernului. Aceste provocari definesc obiectivele generale si speciale ale strategiei.

Perioada de implementare a Strategiei este 2006 - 2010.

Toate aceste demersuri de creştere a responsabilităţilor administraţiei centrale în elaborarea, planificarea, coordonarea şi urmărirea realizării politicilor publice din ţara noastră, au determinat şi o accelerare a activităţii legislative în domeniile sectoriale ⁵⁹.

În acest sens, au fost adoptate mai multe acte normative:

- Hotărârea Guvernului nr. 541/2005⁶⁰ pentru aplicarea strategiei naţionale de dezvoltare a sistemului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice, în perioada 2005 – 2008 şi Hotărârea Guvernului nr. 686/2005⁶¹ privind aplicarea strategiei naţionale în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului violenţei în familie – s-au stabilit direcţiile, acţiunile şi obiectivele cât şi planul de măsuri corespunzător acesteia pentru periada 2005 – 2007;

- Hotărârea Guvernului nr. 73/2003⁶² pentru aplicarea strategiei naţionale antidrog în perioada 2005 – 2012;

- Hotărârea Guvernului nr. 319/2006⁶³ privind aplicarea strategiei naţionale pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru perioada 2006 – 2009 şi Planul Guvernamental de acţiune pentru implementarea strategiei naţionale pentru egalitate de şanse între femei şi bărbaţi pentru perioada 2006 – 2009;

- Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare⁶⁴;

- Hotărârea Guvernului nr. 1175/2005⁶⁵ privind aprobarea strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013;

- Hotărârea Guvernului nr. nr. 860/2008 privind aprobarea strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului pentru perioada 2008 – 2013 si a Planului operational pentru implementarea Strategiei nationale in domeniul protectiei si promovarii drepturilor copilului 2008-2013.

CAPITOLUL VII

POLITICILE SOCIALE COMUNITARE
SECŢIUNEA 1

Noţiuni generale privind securitatea socială
Chiar dacă, din secolul XIX şi, mai cu seamă, din secolul XX au apărut reglementări juridice prin care se recunosc şi garantează anumite drepturi sociale, sisteme de asigurări sau de pensii sociale, actul juridic în care a fost folosit, pentru prima dată, termenul de „securitate socială”, este „Legături de securitate socială americană” (Social Security Act) din 1935, prin care se asigurau condiţii de protecţie a şomerilor, asigurarea de bătrâneţe şi deces, în favoarea salariaţilor, asistenţa socială a persoanelor defavorizate.

În forma consacrată, obiectivul securităţii sociale a fost definit în 1942, în raportul „Social insurancce and alliend services”, de englezul William Beveridge, ca fiind acela „de a elibera omul de teamă şi nevoie”.

De altfel, de la acest obiectiv major s-a instituit dreptul de securitate socială, consacrat în art. 22 din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de ONU în 1948, potrivit căruia, „fiecare individ, ca membru al societăţii, are dreptul la securitate socială”.

La nivel reglementar sunt numeroase acte juridice care au consacrat securitatea socială: Recomandarea nr.67/19474 asupra mijloacelor de existenţă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Recomandarea nr.69/1945 asupra îngrijirii medicale, Convenţia nr.102/1952 privind securitatea socială.

Aceleaşi reglementări le regăsim şi în sfera de activitate a Consiliului European şi Uniunii Europene.

Consiliul Europei a adoptat Carta Socială Europeană (1961), Codul european de securitate socială (1964), Convenţia europeană de securitate socială (1973), Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor (1989).

În Europa, în 1990, sub influenţa legislaţiei internaţionale, a necesităţilor de protecţie socială a cetăţenilor, s-au intensificat şi studiile care consacră drepturi securităţii sociale, distincte faţă de dreptul muncii.

Când definim securitatea socială, ne raportăm prin conceptul de „risc social”, la acele evenimente a căror intervenţie împiedică o persoană să realizeze un venit normal dintr-o activitate profesională utilă.

Potrivit Convenţiei organizaţiei internaţionale a muncii nr. 102/1952, riscurile sociale sunt următoarele evenimente:

- boala;

- maternitatea;

- invaliditatea;

- bătrâneţea;

- accidentul de muncă şi boala profesională;

- decesul;

- şomajul;

- obligaţiile pensiei.

În literatura franceză, riscurile sociale sunt definite funcţie de două criterii: cauză sau efect.

Din punct de vedere al cauzei, riscurile sociale sunt „acele riscuri inerente vieţii sociale”⁶⁶ (ex. riscul de rezboi, de circulaţie), care nu pot fi considerate ca obiecţii ale politicilor de securitate socială şi din punct de vedere al efectului, riscurile sociale sunt „acele evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a indivizilor, prin diminuarea veniturilor sau prin creşterea cheltuielilor”.

Pe fondul evoluţiei teoriei şi practicii securităţii sociale din ramura de drept a muncii, s-a dispus, ca o disciplină de sine stătătoare, dreptului securităţii sociale.

Din analiza acestui nou obiect de studiu, deprindem principiile dreptului securităţii, ca fiind următoarele:

- principiul egalităţii;

- principiul universalităţii;

- principiul asigurării obligatorii;

- principiul finanţării de la bugetul statului a prestaţiilor necontributive;

- principiul indexării şi compensării cuantumului prestaţiilor.

Din analiza reglementărilor internaţionale a Codului european de securitate socială, conceptul de securitate socială închide atât asigurările, cât şi asistenţa medicală.

De altfel, în studiile de specialitate, dreptul securităţii sociale este definit ca „acea ramură autonomă aparţinând dreptului public, alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cât şi pe cele de asistenţă socială”⁶⁷

Relaţiile de asigurări sociale sunt acele relaţii sociale în cadrul cărora se realizează asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident a persoanelor care nu sunt subiecte într-un raport juridic de muncă, a membrilor lor de familie, sau a altor persoane prevăzute de lege, iar prin relaţiile de asistenţă socială sunt determinate toate relaţiile sociale derivate din noţiunea de nevoie.⁶⁸

Principiul de bază al relaţiilor/raporturilor de asigurări sociale, îl reprezintă punerea în comun a riscurilor şi se caracterizează prin următoarele trăsături:

- se nasc exlege;

- subiectele raportului sunt prestaţiile asigurate şi unitatea de asigurări;

- conţinutul raportului stabilit de lege presupune obligaţia asiguratului de a plăti contribuţia de asigurări sociale, corelativ cu dreptul instituţiei de a pretinde plata şi dreptul reciproc al asiguratului, de a primi plata analizată, corelativ cu obligaţiile instituţiei de asigurări, de a o plăti.

Raporturile de asigurări sociale au o arie mai restrânsă, dar au ca principii caracteristice vocaţia lor universală a persoanelor defavorizate aflate în nevoie.

Ca trăsături principale ale acestor raporturi, reţinem:

- reglementarea exclusiv prin lege;

- subiectele sunt, pe de o parte, persoane fizice aflate în nevoie şi statul, prin organisme specializate, pe de altă parte;

- conţinutul raportului îl reprezintă dreptul persoanelor aflate în nevoie sau asistate, de a primi prestaţii în bani sau în natură, stabilite de lege şi obligaţiile organismelor statului de a le acorda;

- prestaţiile au cuantum forfetar, fără a avea caracter succesiv.⁶⁹

SECŢIUNEA 2

Dreptul social comunitar
Normele juridice cuprinse în tratatele Uniunii Europene creează, în contextul dreptului comunitar general, o ramură relativ nouă a acestuia, anume drept social comunitar.

Sub aspectul obiectului de reglementare al normelor juridice, dreptul social comunitar se divide în :

• 
  drept comunitar al muncii;
  
• 
  drept comunitar al securităţii sociale (dreptul la asigurări şi asistenţă socială).
  

Fără a proceda la o examinare în detaliu a drepturilor ce compun fiecare din aceste două categorii, trebuiesc reţinute eforturile la nivel comunitar şi respectiv naţional, pe principiul suveranităţii şi al subsidiarităţii, pentru punerea în aplicare, în mod comunitar, a reglementărilor sociale, atât sub aspectul statutului juridic al lucrătorului, cât şi a drepturilor de asistenţă şi protecţie socială a acestuia, a persoanelor defavorizate, a copilului şi a tânărului, cât şi a persoanelor vârstnice, aflate în nevoie sau incapacitate de muncă, în şomaj, invalidităţi sau a altor prestaţii sociale.

Eforturile instituţiilor europene în ultimele decenii s-au axat nu numai pe acte de reglementare a acestor drepturi, ci şi pe urmărirea armonizării legislaţiilor sociale proprii, cât şi a ţărilor membre ale Uniunii Europene cu legislaţia europeană.

De asemenea, directivele europene nu împiedică menţinerea sau stabilirea unor măsuri de protecţie socială superioare de către statele membre.

Din această perspectivă, la nivel comunitar, se urmăresc ca direcţii principale:

• 
  apropierea vârstelor de pensionare;
  
• 
  apropierea regimurilor de asigurare de bătrâneţe şi a limitelor de vârstă pentru bărbaţi şi femei;
  
• 
  uniformizarea definirii noţiunii de invaliditate şi a condiţiilor de pensionare pentru invaliditate.
  

Analiza situaţiei actuale şi a tendinţelor din toate statele Uniunii Europene, caracterizate prin diversitate şi complexitate, au condus la concluzia că reglementările comunitare în domeniul politicilor sociale trebuie să se îmbunătăţească cu noi obiective, şi anume:

• 
  eficientizarea muncii şi asigurarea unor venituri sigure;
  
• 
  garantarea unor pensii sigure şi a unor sisteme de pensii viabile ;
  
• 
  promovarea integrării sociale;
  
• 
  garantarea unui nivel ridicat şi durabil a serviciilor de sănătate.
  

Toate reglementările Uniunii Europene în materia politicilor sociale, dovedesc interdependenţa dintre scopurile economice, cu cele sociale. Există, totodată, raţiuni politice, economice, sociale, concrete pentru o reevaluare a acestora.

Chiar dacă toate statele suverane membre reglementează în mod distinct politici sociale, la nivel european există ideea creerii unui model social european determinat de mai mulţi factori:

• 
  globalizarea economică în competitivitatea ţărilor membre ;
  
• 
  standardele sociale inegale din fiecare stat membru;
  
• 
  nesiguranţa integrării economice şi politice în Europa, în lipsa unei îmbunătăţiri a situaţiei sociale a cetăţenilor săi (nu este o simplă uniune de corporaţii, ci este o uniune a cetăţenilor şi pentru cetăţeni).
  

În acest fel am răspuns şi la întrebarea de ce promovează Uniunea Europeană politica socială?

Pe de o parte, din raţiuni sociale – pentru conştientizarea responsabilităţilor ce le revine statelor membre pentru nevoile sociale ale cetăţenilor săi (modelul social european), din raţiuni economice, care permit promovarea competitivităţii cetăţenilor, dar şi din raţiuni politice, întrucât cetăţenii nu ar fi interesaţi de o integrare economică şi politică, fără o integrare socială.

SECTIUNEA 3

Politici sociale în Uniunea Europeană
Din multitudinea politicilor publice comune promovate la nivelul Uniunii Europene, politicile sociale au cunoscut o dinamică accentuată, ele având ca obiectiv principal, securitatea şi protecţia socială, ceea ce a determinat, o dată cu semnarea Tratatului de la Roma din 1957, la crearea unui „model social-european” favorabil consacrării unei politici sociale unitare la nivelul Uniunii Europene, consecinţă a următoarelor realităţi:

- libera circulaţie a forţei de muncă;

- dumpingul social;

- turismul social;

- eficienţa economică;

- coeziunea socială.

Şi Tratatul de la Amsterdam (1997) accentuează necesitatea continuării procesului de integrare pentru constituirea unei politici sociale comune, iar după Tratatul de la Mastricht, s-a apreciat că politica socială este sinonimă cu o „reglare socială”, urmărind calitatea vieţii şi măsurile de îmbunătăţire a bunăstării⁷⁰.

Este de la sine înţeles că politicile sociale sunt fundamentul politicilor publice comunitare, de vreme ce ele au în vedere cetăţenii şi drepturile lor, beneficiarii, dar şi promotorii politicilor europene, ceea ce presupune organizarea unui nivel de viaţă decent, înlăturarea disparităţilor şi a excluziunii sociale.

Pe fondul clarificării conceptuale a politicilor comunitare, Tratatul de la Maastricht, introduce noţiunea de “cetăţenie a Uniunii”. Astfel, “orice persoană având naţionalitatea unui stat membru va fi cetăţean al Uniunii. Cetăţenia Uniunii va fi un complement şi nu înlocuieşte cetăţenia naţională. Se vor bucura de toate drepturile conferite de acest tratat şi vor fi subiect al obligaţiilor impuse de aceasta”⁷¹.

Cetăţenia europeană conferă titularului, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, indiferent pe teritoriul căruia şi-a stabilit domiciliul sau reşedinţa anumite drepturi civile şi politice.

La baza acestor drepturi se află patru categorii de libertăţi fundamentale:

• 
  libera circulaţie a persoanelor;
  
• 
  libera circulaţie a mărfurilor;
  
• 
  libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor;
  
• 
  libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor.
  

Din această corelaţie, drepturi şi libertăţi, rezultă că în conţinutul noţiunii de

cetăţeanie europeană vom regăsi atât aspecte de ordin politic, cât şi economic.

Cadrul juridic care reglementează politicile sociale la nivel comunitar o reprezintă tratatele constitutive şi alte tratate ale comunităţii. În acest sens amintim:

• 
  Tratatul de la Paris care enunţă politica socială ca inseparabilă de cea economică;Totodată, statele se angajau să interzică orice discriminare privind remunerarea şi condiţiile de muncă între lucrătorii naţionali şi cei proveniţi dintr-un alt stat membru.
  
• 
  Tratatul de la Roma (1957) dezvoltă politica socială către politicile ocupaţionale şi de protecţie social care să asigure un standard de viaţă ridicat;
  

Tratatul a înfiinţat Fondul Social European care are ca scop asigurarea bazei financiare pentru formarea şi reintegrarea persoanelor fără loc de muncă, astfel încât să promoveze coeziunea economic şi social în Uniunea Europeană.

Tot prin acest tratat a fost adoptat principiul liberei circulaţii a muncitorilot şi egalităţii de tratatment al lucrătorilor imigranţă faţă de cei indigeni.

S-au adoptat şi reguli care permit stabilirea muncitorilor pe teritoriul ţării în care s-au angajat şi asigurarea de servicii sociale dincolo de frontierele statului de provenienţă.

• 
  Tratatul de la Mastricht (11 decembrie 1991) - cu acel prilej se semnează două Protocoale cu impact social:
  
• 
  „Protocolul privind politica socială”, însoţit de „Acordul privind politica socială”, care avea ca principal obiectiv “promovarea angajării, ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă, protecţie socială adecvată, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, şi lupta împotriva excluderilor”
  
• 
  “Protocolul privind coeziunea economică şi social”.
  
• 
  Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie1971) consacră problema “ocupării” ca o problemă de interes comun. Potrivit tratatului, statele trebuie şă-şi elaboreze politici pentru ocupare şi de combatere a şomajului, compatibile cu politica economică şi socială a Uniunii.
  

Politica comună a Uniunii are în vedere domeniile:

• 
  sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
  
• 
  condiţiile de muncă;
  
• 
  integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
  
• 
  informarea şi consultarea lucrătorilor;
  
• 
  egalitatea între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa muncii şi tratamentul în cadrul activităţii profesionale;
  
• 
  lupta împotriva excluderii sociale.
  

Nu are competenţă Uniunea în materiile:

• 
  salarizare;
  
• 
  dreptul la asociere;
  
• 
  dreptul la grevă;
  
• 
  dreptul la lock – out.
  
• 
  Tratatul de la Nisa completează obiectivele politicii sociale cu următoarele
  

acţiuni proprii statelor membre:

• 
  protecţia lucrătorilor în cazul desfacerii contractului de muncă;
  
• 
  reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale angajatorilor;
  
• 
  condiţiile de acces la muncă a cetăţenilor statelor terţe care se află în mod legal pe teritoriul comunităţii;
  
• 
  integrarea persoanelor excluse pe piaţa muncii;
  
• 
  lupta împotriva marginalizărilor sociale;
  
• 
  modernizarea sistemului de protecţie socială.
  

Prevederile tratatului aduc în discuţie prin sintagma „ cooperare consolidată”, diferenţele dintre statele membre ale Uniunii şi chiar dintre regiuni, propunându-se mai multe modele, pe baza integrării diferenţiate, şi anume:

• 
  modelul pe mai multe niveluri;
  
• 
  modelul cercurilor concentrice,
  

sau în alte opinii, consacrarea unei „Europe cu două viteze”⁷², funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări membre.

- Tratatul privind Constituţia Europeană (2004 – semnat la Roma, 29 octombrie) – uneşte într-un singur act toate prevederile tratatelor comunitare şi este structurat pe 4 părţi:

• 
  partea I – Definirea valorilor europene şi a obiectivelor Uniunii Europene;
  
• 
  partea a II–a - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
  
• 
  partea a III–a – Politicile comunitare şi funcţionarea Uniunii Europene;
  
• 
  partea a IV–a – Dispoziţii generale şi finale.
  

În partea a II-a, vom regăsi drepturile ce fac obiectul politicilor sociale comunitare:

• 
  interzicerea muncii forţate - (art.II - 65);
  
• 
  dreptul la asociere sindicală - (art. II - 72);
  
• 
  dreptul de acces la formare profesională - (art. II - 75);
  
• 
  libertate antreprenorială - (art. II - 76);
  
• 
  dreptul la informare şi consultare a lucrătorilor - (art. II - 87);
  
• 
  dreptul la negocieri şi acţiuni colective, inclusiv la grevă - (art. II - 88);
  
• 
  dreptul la acces la servicii de plasament gratuit - (art. II - 89);
  
• 
  dreptul la protecţie în caz de concediere nejustificată - (art. II - 90);
  
• 
  dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile - (art. II - 91);
  
• 
  interdicţia muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă - (art. II - 92);
  
• 
  concilierea vieţii familiale cu cea profesională - (art. II - 93);
  
• 
  dreptul la securitate socială şi la ajutor social - (art. II - 94);
  
• 
  libertatea de circulaţie şi stabilire - (art. II - 105).
  

Uniunea completează acţiunea statelor membre în domeniile ce vizează realizarea şi punerea în executare a categoriilor de drepturi mai sus enunţate. În afara competenţei sale, rămâne dreptul la salarizare, la asociere, la grevă şi lock – ont – ul.

Pe lângă tratate, în categoria acte juridice producătoare de efecte cu privire la politica socială comunitară, mai amintim:

1. 
   Actul Unic European (1986);
   
2. 
   Acordul de la Schengen (1985);
   
3. 
   Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor (1989);
   

4. Carta Albă „Politica socială europeană, o cale de urmat pentru Uniune” (1994), care propune o extindere a reglementării comunitare şi pentru domenii precum:

• 
  protecţia contra licenţierilor individuale;
  
• 
  protecţia vieţii private a lucrătorilor (colectare şi divulgare date personale);
  
• 
  egalitate de tratament în cazul muncii cu timp parţial şi al contractelor de muncă cu durată determinată;
  
• 
  interzicerea oricărei discreţionării faţă de lucrătorii care-şi promovează drepturile sau refuză să execute sarcini ilicite;
  
• 
  dreptul de a fi remuneraţi în zilele de sărbătoare sau în caz de maladie;
  
• 
  derptul de a fi ascultat în privinţa problemelor interne ale întreprinderii.
  

5.Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (7 decembrie 2000).