Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”

SECŢIUNEA 2

Statul bunăstării şi securitatea socială
În categoria clarificării terminologice şi conceptuale, se înscrie şi abordarea, în literatura de specialitate, a noţiunilor:„statul bunăstării” şi „securitatea socială”.

La originea acestor două concepte, se află realitatea economico-socială de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când mai multe criterii puteau defini rolul statului în definirea şi asigurarea bunăstării populaţiei, şi anume:

- introducerea asigurărilor sociale;

- extinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti, ca o consecinţă directă a schimbării raportului dintre stat-cetăţean;

- creşterea cheltuielilor sociale.

1.„Statul bunăstării” este un concept care se referă la modul de asigurare cu bunuri şi servicii, pentru întreaga colectivitate, în scopul realizării unui mod de viaţă normal. Standardele de normalitate variază, funcţie de condiţiile economico-sociale, culturale, de mediu, etc., ale fiecărei colectivităţi.

Cu toate diferenţele de apreciere a standardului de bunăstare, elementele comune ale acestui concept sunt:

- cetăţenia socială- potrivit căreia individului i se garantează o serie de drepturi sociale, independent de performanţa sa individuală în sistemul economic de piaţă;

- redistribuirea veniturilor al căror obiectiv principal este diminuarea inegalităţilor sociale;

- elemente comune ce definesc conţinutul bunăstării-sistemul de asigurări sociale (bătrâneţe, şomaj), asistenţă socială, sprijin maternal (alocaţii pentru copii, servicii de asistenţă socială).

În urma analizei teoretice a conţinutului noţiunii „statutul bunăstării”, s-au conturat în literatura de specialitate trei modele de politică socială, denumite modele de politică socială ale lui Titmuss -1974.

a)Modelul statului rezidual al bunăstării (minimal)- potrivit căruia, statul îşi asumă responsabilitatea doar pentru un segment din colectivitate, de un grup, căruia economia de piaţă nu îi asigură un nivel acceptabil de bunăstare.

Potrivit acestui model, politicile sociale ale statului se adresează doar unei părţi marginale, reziduale a societăţii, urmărind cu prioritate următoarele:

- impozite scăzute pe venituri, cheltuieli publice reduse;

- nu are ca scop reducerea inegalităţilor sociale, ci doar protejarea sectorului de populaţie sărac;

- obiectivul principal este asigurarea unui minim de subzistenţă a celor săraci şi nu promovarea unui nivel de cunoaştere satisfăcător pentru colectivitate în întregul său;

- în centrul politicii sociale se află individul şi asistenţa socială a acestuia;

- derularea de servicii sociale reziduale (oferite gratuit populaţiei sărace);

- şomajul trebuie acceptat ca un fenomen social firesc (ex. stat minimal al bunăstării – SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Anglia, etc.)

Modelul statului industrial de atingere a performanţelor (servitor) potrivit căruia, nevoile sociale trebuiesc satisfăcute în raport cu performanţa muncii şi a productivităţilor, astfel că bunăstarea este dependentă de dezvoltarea economică (ex. Germania).

Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării (universalist)- potrivit căruia, bunăstarea socială este proprie întregii societăţi, ceea ce presupune asigurarea serviciilor universale, pe principiul necesităţii tuturor cetăţenilor. Scopul acestui model nu este ajutorarea celor săraci, ci micşorarea inegalităţilor sociale, ca un suport financiar pentru întreaga populaţie, căruia îi asigură servicii sociale universale, un standard de viaţă decent şi un sistem de securităţi sociale, cu mai multe niveluri. La un nivel sunt instituite forme de sprijin social universal: pensii, ajutor şomaj, alocaţii pentru copii, servicii sociale, iar la al doilea nivel, regăsim sistemul de testare a mijloacelor (ex. Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria).

Acestui model îi aduce unele modificări Palme (1990), care clasifică sistemele locale în:

- sistem instituţional care urmăreşte satisfacerea nevoilor de bază şi concomitent realizarea unui anumit grad de redistribuţie (ex. Suedia);

- sistem rezidual bazat doar pe satisfacerea nevoilor de bază (SUA, Franţa, Marea Britanie);

- sistem cetăţenesc care urmăreşte siguranţa tuturor cetăţenilor (Danemarca, Australia);

- sistemul „meritului în muncă” potrivit căruia, beneficiile sunt dependente de rezultatele obţinute şi statutul profesional al persoanei (ex. Germania).

În literatura de specialitate, în studiul asupra bunăstării, un alt autor, Goran Therbon, clasifică statul după două dimensiuni: nivelul garantării drepturilor sociale şi orientarea către piaţă a forţei de muncă, iar ocuparea deplină, în patru categorii, astfel;

• 
  state ale bunăstării puternic intervenţionale- cu o accentuată politică socială (ex. Suedia, Norvegia, Austria, Finlanda);
  
• 
  state ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu-cu drepturi sociale recunoscute, dar cu puţine măsuri pentru ocuparea deplină (ex. Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda);
  
• 
  state ale bunăstării reduse, orientate către ocuparea deplină, în care drepturile sociale sunt limitate, dar cu politici sociale orientate spre ocuparea deplină (ex. Elveţia, Japonia);
  
• 
  state ale bunăstării reduse orientate către piaţă, în care drepturile sociale sunt limitate, cu politici sociale orientate spre ocuparea deplină. (ex. SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Austria, Canada).
  

Un alt autor, Gosta Esping Andersen (1990), pornind de la regimul politic al statului şi luând în considerare elemente de conţinut ale statutului bunăstării, precum:

- gradul de acces la beneficii;

- gradul de diferenţiere al beneficiilor sociale;

- raportul dintre sistemul de pensii public şi privat,

clasifică statele, astfel:

- statul liberal al bunăstării, dominate de logica pieţei, în care sistemele de asigurări private sunt sprijinite de stat, beneficiile din ajutoare sociale sunt reduse (ex. SUA, Canada, Australia, Japonia, Elveţia);

- statul conservator/corporalist al bunăstării, cu puternică intervenţie a statului, cu menţinerea diferenţelor de clasă şi de statut social (ex. Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia);

- statul social democratic al bunăstării (socialist) caracterizat prin universalitatea politicilor sociale, bazat pe egalitate socială în care statul urmăreşte ocuparea deplină (ex. Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda);

Fără a intra într-o abordare de conţinut, vom reţine că secolul XX a consacrat două forme fundamentale ale statului bunăstării:

- stat capitalist (bazat pe economia de piaţă);

- stat socialist.

T.H. Marshall (1970) afirma că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este „bunăstarea”, întrucât orice stat are o politică socială proprie, cu obiective specifice, iar elementul de „noutate” în evoluţia acestuia îl reprezintă plasarea „bunăstării”, în centrul politicii sale.

Dacă „Esenţa statului bunăstării” este garantarea guvernamentală a unor standarde minime privind venitul, alimentaţia, sănătatea, educaţia şi locuinţa, asigurate fiecărui cetăţean ca drepturi sociale „ (Wilensky 1975), „cele mai multe din aceste garanţii adesea curpinse sub denumirea de securitate socială, au luat forma unei asigurări sociale contra riscurilor de bază ale vieţii industriale: accidente la locul de muncă, boli profesionale, şomaj, bătrâneţe”.

Ca atare, dacă scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, aceste două concepte nu se identifică. Politicile bunăstării nu urmăresc un scop umanitar, ci doar atenuarea conflictelor sociale. La baza bunăstării, sub aspect conceptual, regăsim un alt concept decât cel standard de viaţă normal, ceea ce are în vedere aspiraţiile unei colectivităţi, dar şi conceptul de bunăstare colectivă care urmăreşte un anumit tip de egalitate între cetăţeni, un nivel minim de servicii, minimal.

2.Un alt concept pe care l-am enunţat este acela de „securitate socială”. Ca şi statul bunăstării şi acesta a cunoscut numeroase interpretări şi nuanţări, funcţie de autor sau de realităţi economico-sociale ale statelor avute în vedere în analiza conceptuală.

Într-o definiţie consacrată, prin securitate socială, înţelegem „toate măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei, sau pentru a asigura un venit atunci când unul sau toate resursele de venit au fost pierdute, ori epuizate, sau în situaţii în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de ex. creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale.³⁶)

Abordarea diferenţiată a acestui concept se datorează şi politicilor sociale diferite, concepute şi implementate în diferitele state ale lumii, dar şi modificării accentuate şi rapide a ponderii elementelor de conţinut a obiectivelor.

Ca o constantă a evoluţiei conceptului de securitate socială, poate fi reţinut că în majoritatea statelor, securitatea socială vizează următoarele situaţii: bătrâneţe, şomaj, maternitate, accidente de muncă, invaliditate, boli profesionale, alocaţii familiale.

Pornind de la etimologia cuvântului securitate, latinescul „securitas” (security în engleză, securite în franceză), acesta semnifică „protecţie, apărare, stare de siguranţă, faptul de a fi pus la adăpost de orice pericol”³⁷.

Potrivit Biroului Internaţional al Muncii, securitatea socială este definită ca fiind „protecţia pe care societatea o acordă membrilor săi, printr-un ansamblu de dezbateri publice, contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor, datorită bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii, familiilor cu copii.³⁸

Expresia de securitate socială este utilizată în două sensuri diferite, pe de o parte, politica de securitate socială, iar pe de altă parte, sistemul de securitate socială, fără a fi sinonime.

Politicile de securitate socială, comportă patru direcţii:³⁹

- securitatea locurilor de muncă;

- securitatea câştigurilor;

- securitatea capacităţii de muncă;

- organizarea sistemelor de distribuire a elementelor de înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate forţată.

Diferit de acestea, sistemele de securitate socială sunt normele juridice care reglementează redistribuirea financiară, sau preluarea şi, respectiv, repartiţia fondurilor prelevate între beneficiarii acestei redistribuiri.

Toate aceste accepţiuni terminologice, conduc la concluzia că securitatea socială are ca obiect, protejarea indivizilor faţă de riscurile inerente ale vieţii sociale.⁴⁰

Riscurile pot fi:

- psihologice: şcoala, maternitatea, invaliditatea, decesul, bătrâneţea, persoane afectate prin prinderea sau reducerea câştigurilor;

- profesionale: accidente de muncă, boli profesionale.

CAPITOLUL VI
COMPONENTELE POLITICII SOCIALE
SECŢIUNEA 1

Noţiuni generale
Abordarea politicilor sociale a pus în faţa teoreticienilor, politicienilor şi a practicienilor, necesitatea luării în considerare a tuturor dimensiunilor, conceptelor de securitate socială, cu cele două componente: asistenţa şi protecţie socială.

Creşterea economică durabilă şi dezvoltarea economico-socială, nu se poate realiza fără regândirea dimensiunii sociale.

De aceea, spunem că protecţia socială reprezintă obiectivul central al politicii sociale.

Întrucât sărăcia devine o sursă continuă de tensiuni sociale, se impune, la nivel coroborat, o accentuare a funcţiilor protective ale colectivităţii.

Privită prin prisma raportului ofertant-beneficiar, protecţia socială în perioada de tranziţie, costurile sociale sunt sporite având în vedere nu numai sacrificiile populaţiei, ci şi costurile protecţiei pentru menţinerea condiţiilor umane şi de calitate a vieţii.

Protecţia socială devine aşadar un obiectiv strategic, cu o orientare preponderentă către maximizarea stării de siguranţă socială, dovedită nu numai de intensitatea măsurilor de protecţie socială, ci şi de diversitatea lor.

Protecţia socială urmăreşte ca principale obiective:

• 
  Protecţia locului de muncă prin asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare, pe măsura posibilităţilor şi pregătirii persoanei. Acest obiectiv se realizează prin măsuri, precum:
  

a) stimularea dezvoltării activităţii economice care să ofere locuri de muncă cu necesarul de calificare superioară;

b) acordarea de compensaţii economice şi sociale cu caracter individual;

c) regândirea organizării muncii spre creşterea gradului de complexitate şi responsabilităte;

d) fundamentarea unui regim complementar de protecţie socială, la nivelul fiecărei entităţi, pentru proprii salariaţi.

• 
  Protecţia populaţiei salariate -prin conlucrarea patronatelor – sindicatele şi cu o legislaţie adecvată care să garanteze un salariu minim adecvat.
  
• 
  Protecţia împotriva deteriorării calităţii vieţii- printr-un complex de acţiuni de măsuri care să asigure menţinerea indicatorilor cantitativi şi calitativi ai vieţii.
  
• 
  Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţi, minori abandonaţi, populaţia vârstnică, tineri, copii) - în această categorie regăsim măsurile de protecţie socială sau socio-medicală, datorate dificultăţilor de integrare a acestor persoane.
  
• 
  Protecţia generală a colectivităţii-care necesită măsuri de protecţie împotriva unor procese sociale cu acţiune negativă asupra condiţiei individului, cum ar fi:
  

- crize economice;

- criminalitate;

- corupţie;

- tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale.

Componentă a securităţii (siguranţei) sociale, protecţia socială se resimte de către populaţie, dar ea reprezintă o responsabilitate şi a societăţii faţă de populaţie.

De aceea, problematica securităţii sociale este foarte vastă, de la serviciile de sănătate, la cele sociale, prestaţii de asigurări sociale, modalităţi de finanţare, care să urmărească menţinerea calităţii vieţii şi asigurarea solidarităţii sociale.

În literatura de specialitate, profesorul Al. Athanasiu ⁴¹ evidenţiază două mari direcţii de acţiuni ale politicilor de securitate socială:

• 
  extinderea pe orizontală - pe lângă măsurile de securitate de ordin reparatoriu;
  
• 
  extinderea pe verticală- măsurile de securitate socială trebuind să includă şi măsuri de prevenire a riscurilor.
  

Securitatea socială este apreciată ca o parte a statutului bunăstării, ceea ce, de multe ori, poate fi indentificată cu reducerea sărăciei.

Din această perspectivă, funcţiile serviciilor sociale se indetifică cu:

- prevenirea nevoilor;

- remedierea dezavantajelor;

- întreţinerea consumului social;

- producerea diferenţierii de venituri;

- schimbarea comportamentului;

- dezvoltarea potenţialului social.

La nivel individual, aceste funcţii se materializează în obiective umanitare prin acordarea de ajutoare, în compensarea unor venituri, în plăţi şi recompense, stimulente, în timp ce la nivel colectiv, toate aceste obiective conduc la bunăstare socială, la asigurarea egalităţii şi justiţiei sociale, şi nu în ultimul rând, la solidaritate şi integrare.

În literatura de specialitate, Titmus distinge trei modele de securitate socială:

- modelul rezidual;

- modelul instituţional- redistributiv;

- modelul anexat pe performanţa industrială.

Un alt autor, Palme, aduce modificări acestei teorii şi completează această clasificare cu încă un model, reformulând totodată şi cele trei modele existente.

Potrivit lui Palme, modelele de securitate socială se pot clasifica în patru categorii:

- modelul instituţional;

- modelul rezidual;

- modelul cetăţeniei care are în vedere asigurarea unei securităţi minime ?pentru toţi

- meritul profesional.

În clasificarea propusă de Palme, modelul bunăstării este multidimensional.

Analiza celor două teorii demonstrează că nu se poate reţine un model general valabil al securităţii sociale, întrucât funcţiile politice sociale sunt complexe, scopurile urmărite sunt diferite, iar metodele pentru atingerea acestora sunt de asemenea diverse.
SECŢIUNEA 2

Scurt istoric al politicilor sociale din România
Pentru o ilustrare a evoluţiei politicilor sociale din România, vom încerca o etapizare a acestora⁴².

Astfel, o primă perioadă este cuprinsă înainte de 1989. Sistemul de politici sociale din perioada comunistă se remarcă prin următoarele:

-Centralizarea şi preluarea exclusivă de către stat a funcţiei de protecţie socială (efectul acestei situaţii a fost dublu: reducerea la minimum a serviciilor de asistenţă socială de profesionalizarea completă a acestora);

-Ocuparea deplină a forţei de muncă;

- Generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate şi eliminarea veniturilor din profit;

- Instituirea asigurărilor sociale de stat, sistem care garanta o acoperire universală şi relativ generoasă faţă de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocaţii familiale, de boală sau de maternitate), cu excepţia şomajului care nu era recunoscut;

- Gratuitatea învăţământului şi a asistenţei medicale, pentru toate categoriile de vârstă, respectiv socio-profesionale;

- Promovarea unei politici pro-nataliste. Legea din 1966 interzicea avorturile şi folosirea mijloacelor contraceptive. Efectele dramatice ale acestei legi nu au întârziat să apară: o creştere masivă a mortalităţii materne şi a mortalităţii infantile; inregistarrea unui număr mare de avorturi ilegale, cu repercursiuni nefaste pentru viaţa femeii; creşterea numărului de copii abandonaţi şi a celor orfani.

- Transferul unor costuri asupra populaţiei, prin apariţia şi extinderea „plăţilor compensatorii” în sănătate, învăţământ, administraţie”;

- Suprimarea treptată a asistenţei sociale, nerecunoaşterea oficială a sărăciei şi neacordarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situaţie;

- Investiţii publici masive în sectorul construcţiilor şi acordarea de facilităţi la cumpărarea de apartamente, măsuri cu impact favorabil pe termen scurt, dar nefavorabil pe termen lung, datorită depopulării satelor şi stabilizării în mediul urban a unei categorii de muncitori, cu nivele slabe de calificare, dependenţi în exclusivitate de unitatea industrială la care fuseseră aduşi;

- Discriminarea agricultorilor, meseriaşilor şi liber profesioniştilor prin neincluderea lor în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Acestea se constituie în principalele caracteristici ale politicii sociale, în toate ţările blocului sovietic, cu anumite deosebiri, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economică şi rigidităţii politice, mai mult sau mai puţin accentuate. După 1989, aceste ţări au început reformarea sistemului, aplicând, în principiu, acelaşi gen de măsuri, dar cu viteze diferite, în funcţie de contextul economic şi politic concret la care se raportau.

Raportate la situaţia anterioară, se vor prezenta în continuare primele fenomene sociale ce au afectat populaţia României după revoluţia din 1989, fenomene ce au impus, odată cu trecerea timpului şi luarea primelor măsuri în materie de politici sociale.

• 
  Primul fenomen social nou apărut în zona ex-comunistă a fost şomajul, despre care a început să se vorbească oficial încă din 1990;
  
• 
  Un alt fenomen social al anilor ’90 a fost subţierea segmentului activ al populaţiei, respectiv creşterea accelerată a numărului de pensionari şi asistaţi sociali. În afara intrărilor în şomaj, pensioanrea timpurie, la cerere, a fost abuziv utilizată, ca alternativă la şomaj, în ultimii 10 ani, iar efectele secundare ale acestei politici, se fac simţite acum în bugetul asigurărilor sociale;
  
• 
  Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei este asociată cu reducerea continuă şi drastică a veniturilor reale ale cetăţenilor, în comparaţie cu nivelul tot mai înalt al preţurilor;
  
• 
  Deteriorarea indicatorilor demografici şi ai stării de sănătae publică au la bază scăderea veniturilor populaţiei, dar şi carenţele educaţionale şi lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene luând amploare după 1989;
  
• 
  Sărăcia constituie fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în societatea românească şi cu cele mai dăunătoare consecinţe. Din acest motiv, obiectivul fundamental al politicii sociale în România se va orienta, cu precădere, spre reducerea sărăciei.
  
• 
  Primul pas în aceste demersuri este stabilirea oficială a unui prag unic pentru încadrarea fenomenului. În România se utilizează multiple definiţii ale sărăciei, care furnizează imagini diferite asupra realităţilor sociale. De exemplu, institutul de cercetare al calităţii vieţii de pe lângă Academia Română, apreciază utilă folosirea a două tipuri de criterii, unul pentru „pragul de subzistenţă”, iar celălalt pentru „pragul de trai decent”.
  

Ţinând cont de aceste manifestări sociale ce şi-au făcut simţită prezenţa imediat după revoluţia din 1989, este evident necesară luarea unor măsuri pentru reabilitarea socială a populaţiei. Este important de menţionat în acest context, elementul de referinţă pentru înţelegerea premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-etatistă.

Această mentalitate face referire la convingerea românilor că statul e dator să le asigure bunăstarea (garantarea locului de muncă, creşterea salariilor, gratuităţi în sănătate, învăţământ, cultură, burse, bilete gratuite în staţiuni, reduceri la transport, locuinţe, etc.), dorinţa de mai bine în România se confundă deci cu aşteptarea ca statul să dea mai mult oamenilor şi să rezolve problemele financiare şi socio-profesionale apărute ca urmare a suprimării vechilor mecanisme de centralizare şi planificare.

A doua etapă denumită şi reparatorie, este cuprinsă între decembrie 1989 – iunie 1990, când guvernul României restituie cetăţenilor contribuabili „părţile sociale” acumulate în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Bineînţeles că restituirea a câtorva zeci de mii de lei a însemnat, la începutul lui 1990, o creştere relativă şi temporară a consumului, banii fiind însă cheltuiţi în câteva luni, iar la nivel naţional, risipirea unei sume de ordinul câtorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidării bugetului de asigurări sociale. Această măsură a fost însoţită de reducerea săptămânii de lucru, înmulţirea sărbătorilor oficiale şi interzicerea „orelor peste program” nesalarizate sau fără acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare şi creşterea continuă a importurilor finanţate din surse publice, anularea sistemului de salarizare în funcţie de nivelul producţiei, acordarea de beneficii şi sporuri salariale, fără acoperire economică, instituirea unor drepturi şi facilităţi, privind anumite categorii sociale, etc.

Toate aceste măsuri au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente şi anularea şanselor de reluare a creşterii economice.

A treia etapă specifică elaborării strategiei de tranziţie şi a cadrului legislativ şi instituţional minim, este cuprinsă iunie 1990-1991.

A patra etapă a tranziţiei efective, începe în toamna anului 1991şi durează până spre sfârşitul lui decembrie (1997-1998), când încep să apară primele măsuri de reformă reală a sistemului securităţii sociale. Putem face referire la aceasta, ca la „etapa indexărilor”, ea caracterizându-se, în principal, prin măsuri de contra-balansare a costurilor restructurării sectorului economic. Principala formă de expresie a politicii sociale în perioada menţionată a fost indexarea veniturilor în funcţie de rata inflaţiei şi de creşterea preţurilor.

În cadrul acestei etape, sunt adoptate câteva legi cu caracter social semnificativ. În 1991 a fost reglementat juridic şomajul, urmat de legea privind contractul colectiv de muncă, Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea privind garantarea salariului minim pe economie.

După alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 1996, Programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, de conţinut, vizând arhitectura securităţii sociale în contextul compatibilizării cu standardele comunitare.

Dintre numeroasele angajamente, menţionăm:

- reforma sistemului de asigurări sociale;

- reformularea politicii privind utilizarea forţei de lucru;

- reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizării diferenţiate şi o scădere a ponderii vechimii;

- elaboraea unor programe eficiente de reconversie profesioanlă, vizând în special muncitorii din ramurile industriale neperformante;

- relansarea politicii locuinţelor;

- promovarea Legii privind tichetele de masă;

- reforma unor politici sociale sectoriale, cum ar fi reforma sistemului educaţional şi reforma sistemului sanitar;

- reforma administraţiei publice şi a serviciilor aferente;

- reconsiderarea asistenţei sociale, multă vreme neglijată, prin dezvoltarea unor servicii moderne şi eficiente în domeniu.

Prima din legile de referinţă ale reformei sociale în actuala legislatură, a fost adoptată de Parlament la începutul mandatul: Legea asigurărilor sociale de sănătate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS), intenţia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurărilor de sănătate de tip german (modelul denumit Bismarck), în condiţiile în care acesta funcţiona în România şi în perioada premergătoare instaurării comunismului.

Se impune, în acelaşi timp, reconstrucţia sistemului de pensii, având în vedere numărul în continuă creştere al pensionarilor (cca. 6 mil. în prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar şi discrepanţele foarte mari între pensiile noi şi cele vechi.

După 1989, asistenţa socială a rămas o zonă periferică şi greu de atins a politicilor sociale. Deşi după revoluţie au fost adoptate o arie de măsuri sectoriale, acestea nu au condus la constituirea unui sistem coerent şi bine definit. Categoriile de prestaţii sunt cele consacrate, şi anume: ajutoare în bani şi în natură; finanţarea şi administrarea unor instituţii pentru cei aflaţi în situaţii speciale; furnizare de servicii specializate persoanelor aflate în situaţii speciale. Potrivit „Anuarului statistic al României”, în categoria ajutoarelor în bani sau în natură, sunt incluse atât alocaţiile şi ajutoarele acordate populaţiei de la bugetul de stat, cât şi cele acordate de la bugetele locale.

Alocaţia de stat pentru copii este un ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor copiilor între 0-16 ani, sau până la18 ani, dacă urmează o formă de învăţământ prevăzută de lege, ori sunt copii handicapaţi. Pentru copii de vârstă şcolară, alocaţia este condiţionată de frecventarea şcolii, în limita a 40 de absenţe nemotivate lunar.Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii este în sumă fixă, lunară, indexabilă, iar pentru copiii handicapaţi se măreşte în procent de 100% faţă de ceilalţi copii. Fondurile provin de la bugetul de stat şi se administrează prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Educaţiei Naţionale.

Ajutorul pentru mame cu mulţi copii a fost instituit în perioada politicii nataliste din regimul comunist, pentru mamele care au în îngrijire mai mult de 3 copii sub 18 ani, sau până la 25 ani, dacă sunt studenţi.Nu se indexează, având un caracter compensatoriu. Fondul acestui ajutor provine de la bugetul de stat, administrat prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Ajutorul bănesc trimestrial se acordă persoanelor cu incapacitate de muncă, adulţi şi bătrâni fără venituri sau cu venituri foarte mici, ai cărui susţinători legali nu au posibilitatea de a-i spijini. Este o sumă fixă, indexabilă ce se acordă trimestrial, pe bază de cerere din partea beneficiarului şi evaluare, prin anchetă socială.Fondul provine de la bugetul de stat şi fondul de risc şi accidente.

Ajutorul de şomaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completată şi modificată) se acordă pe o perioadă de 270 de zile, urmat fiind de o „alocaţie de sprijin” – restrictivă şi diminuată – pentru cei care rămân în continuare fără loc de muncă, acordată pentru încă 18 luni.Contribuţia la fondul de şomaj se partajează între angajator şi angajat, asigurând în medie un beneficiu social mai mare decât salariul minim net pe economie. În afara ajutorului de şomaj, o ordonanţă de urgrnţă adoptată în 1997 îşi propunea să sprijine restructurarea accelerată a industriilor neperformante, prevăzând acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru municitorii disponibilizaţi. Măsura nu a avut nici pe departe efectul scontat. Doar un procent infim din beneficiarii acestor compensaţii au făcut investiţii, ori au găsit un alt loc de muncă, cei mai mulţi, consumându-şi banii şi ajungând în prezent fără nici un venit.

Agenţia Naţională a Locuinţelor (ANL) a luat fiinţă în 1998 şi activarea ei s-a produs în 1999, constituind premisa relansării investiţiilor în construcţia de locuinţe şi punând bazele unui program naţional de inspiraţie occidentală în acest domeniu, urmând ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung, cu dobânzi subvenţionate de stat, să fie tinerii.

Adoptarea legii privind salarizarea demnitarilor şi a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) operează o reformă de principiu în stabilirea veniturilor pentru persoanele plătite din bani publici, în sensul că fiecărui angajat i se oferă posibilitatea de a primi un salariu în conformitate cu performanţele profesionale individuale şi independent de vechime, oscilând între un maxim şi un minim, stabilite pentru fiecare grad de încadrare.

Pe parcursul reformării învăţământului s-a urmărit compatibilizarea cu marile modele educaţionale din Europa şi cu spiritul şi standardele comunitare. Noua politică educaţională s-a concentrat pe reforma curriculară, pe înnoirea planurilor de învăţământ, a programelor şcolare, a conţinutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare şi învăţare şi nu în ultimul rând a modalităţilor de evaluare a cunoştinţelor, incluzând marile examene şi concursuri din viaţa unui tânăr: capacitatea, bacalaureatul, admiterea în învăţământul superior şi examenul de licenţă.

Drept concluzie, se poate afirma, cu certitudine, că, după 10 ani de la începutul tranziţiei, România se află încă în căutarea unui model de politică socială, care se poate adapta nivelului de educaţie şi cultură socială al cetăţenilor ei şi care ar putea satisface nevoile sociale ale acestora.

Privită prin prisma celor două componente principale, asistenţa, protecţia socială şi securitatea socială, politica socială a Uniunii Europene, potrivit art.4, paragraful 1 din Regulamentul nr.1408/71/C.E.E., enumeră ca ramuri ale securităţii sociale următoarele:

a) maladie şi maternitate;

b) invaliditate;

c) bătrâneţe;

d) urmaşi;

e) accidente de muncă şi boală profesională;

f) alocaţii de deces;

g) şomaj;

h) prestaţii familiale

Această enumerare limitativă face ca orice alt domeniu ce implică prestaţii să nu fie supus reglementării Regulamentului nr. 1408/71⁴³.

De reţinut că, în materia securităţii sociale, statele membre ale Uniunii Europene, îşi pot menţine propriile sisteme naţionale cărora li se aplică principiile teritorialităţii care presupun aplicarea acestora numai celor care au rezidenţa pe teritoriul naţional.

Cu toată diversitatea sistemelor europene, de securitate socială, se poate vorbi de posibilitatea construirii unui model social european care să se caracterizeze prin următoarele⁴⁴:

• 
  un număr ridicat de riscuri luate în calcul;
  
• 
  un acces mai larg la prestaţiile şi serviciile oferite;
  
• 
  cuantumul prestaţiilor mai ridicat;
  
• 
  o parte mai mare a veniturilor constituită în transferuri sociale;
  
• 
  o luptă eficace împotriva sărăciei, prin asigurarea prestaţiilor pentru venit minim.
  

Potrivit realităţilor actuale, sistemele naţionale de securitate socială din statele membre ale Uniunii Europene, se pot clasifica în mai multe categorii:

1.sistemul continental (Germania, Austria, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg), cu următoarele caracteristici:

- bazat pe criteriul angajării, în sensul că finanţarea se face pe bază de cotizaţii, administrate prin case de asigurări;

- programele sociale sunt descentralizate şi separate, funcţie de tipul de prestaţie sau serviciu, pe beneficiari şi pe regimuri

– este preponderent în bani (cotizaţii).

• 
  au la bază legislaţia muncii;
  

2. sistemul ţărilor nordice ( Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda) - în care protecţia socială este un drept al fiecărui cetăţean de a i se asigura un minim de resurse.

În sistemul ţărilor nordice, caracteristic este:

• 
  cetăţenia, care dă dreptul la protecţie socială;
  
• 
  un nivel ridicat de cheltuieli sociale;
  
• 
  se aplică principiul solidarităţii;
  
• 
  statul este administrator şi finanţator al sistemului;
  
• 
  se aplică principiul universalităţii.
  

3. sistemul anglo saxon ( Marea Britania, Islanda), caracterizat prin:

• 
  principiul universalităţii;
  
• 
  principiul solidarităţii;
  
• 
  finanţarea este fiscală;
  
• 
  administrarea revine autorităţiilor publice.
  

4. sistemul mediteraneean (Italia, Spania Portugalia, Grecia), unde îşi găseşte aplicare principiul universalităţii, dar diferenţele se regăsesc între regiuni.

5. sistemul ţărilor sudice şi est europene (Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia) care trec de la sistemul centralizat la:

• 
  eliminarea subvenţiilor pentru multe bunuri şi servicii;
  
• 
  instituirea principiului carităţii şi voluntarismului;
  
• 
  intervenţia privată în domeniul ocrotirii sociale;
  
• 
  privatizarea serviciilor medicale şi sociale;
  
• 
  trecerea la sistemul de asigurări sociale finanţate prin contribuţii individuale;
  
• 
  eliminarea inegalităţilor de acces şi utilizare a serviciilor sociale.
  

Aminteam că, în materia securităţii sociale, principiul teritorialităţii îşi face aplicarea. Cu toate acestea, prin Regulamentul nr.1408/71/CEE şi Regulamentul nr.574/72/CEE s-a determinat un sistem comunitar al securităţii sociale care elimină aceste limite ale teritorialităţii.

Principiile acestui sistem sunt:

• 
  nediscriminarea bazată pe cetăţenie (art.7);
  
• 
  plata indiferent de cetăţenie (art.10 (1));
  
• 
  nesuprapunerea prestaţiilor (art.12);
  
• 
  cumularea prestaţiilor (art.18(1));
  
• 
  principiul statutului unic.
  

Eforturile comunităţii europene pentru armonizarea legislaţiei statelor membre, impune totodată şi asigurarea egalităţii de tratament, ceea ce presupune o coordonare a sistemelor naţionale de drept, atât în spaţiu, în timp, cât şi din punct de vedere al cooperării instituţionale.

Coordonarea îşi găseşte ca domeniu de aplicare următoarele:

• 
  persoanele protejate;
  
• 
  prestaţiile oferite.
  

Fără a considera că lungul drum pentru armonizarea sistemelor sociale din ţările membre ale Uniunii Europene este parcurs, atât tările membre, cât şi forurile europene , încearcă să identifice cele mai eficiente metode pentru a echilibra şi aplică, în mod egal şi nediscriminatoriu, principiul securităţii sociale, cât mai unitar şi fără bariere.