Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”

CAPITOLUL VIII

INSTITUŢII CU COMPETENŢE ÎN DOMENIUL POLITICILOR SOCIALE
SECŢIUNEA 1

Instituţii cu competenţă în domeniul asistenţei sociale din România
Dacă în capitolele privind politicile publice aminteam de competenţe şi responsabilităţi ce revin autorităţilor centrale în stabilirea obiectivelor, strategiilor şi politicilor de dezvoltare generală a societăţii, în sectorul social al asistenţei sociale, aceste competenţe sunt diferenţiate.

Pe de o parte, funcţie de nivelul autorităţii competente la nivel central sau local, funcţie de domeniul reglementat: asistenţă şi protecţie socială, şomaj, forţă de muncă, dar şi raportat la modul de finanţare al acţiunilor sociale.

Examinarea cadrului juridic în care se desfăşoară activitatea de asistenţă socială în România relevă existenţa la nivel central a unui număr de autorităţi (instituţii), ministere cu competenţă generală, materială şi specială în stabilirea domeniilor asistenţei sociale, a fondurilor necesare, cât şi a gradului de descentralizare a acestor activităţi faţă de autorităţile locale. Acestora li se adaugă alte organisme cu caracter guvernamental, cu competenţe de specialitate, precum: Departamentul de Politici Sociale ale Comisiei Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Comisia Interministerială privind Asistenţa Socială, etc.

Pe lângă aceste organe şi organisme cu caracter de drept public, după 1990 au fost recunoscute ca având un rol de partener viabil în acest domeniu şi persoanele juridice de drept privat sau organele nonguvernamentale aparţinând societăţii civile.

Activitatea coroborată a celor trei categorii de autorităţi şi organisme reprezintă sistemul asistenţei sociale din România, menit a contribui la înlăturarea unor stări de nevoie; în întrajutorarea celor cu venituri mici sau insuficiente, limitarea efectelor temporare sau permanente care duc la marginalizarea sau excluderea socială a unor categorii de persoane. Principalele autorităţi ale administraţiei publice centrale cu competenţe în materia asistenţei sociale amintim:

1.Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, potrivit Hotărârii Guvernului nr.11/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale⁷³, îndeplineste urmatoarele functii:

a) de reglementare si sinteza, prin care se asigura elaborarea si promovarea politicilor publice si a proiectelor de acte normative in vederea punerii in aplicare a Programului de guvernare si a obiectivelor strategice in domeniul muncii, familiei si protectiei sociale;

b) de elaborare a programelor in domeniul muncii, protectiei si securitatii sociale;

c) de armonizare cu reglementarile Uniunii Europene a cadrului legislativ din domeniul sau de activitate;

d) de autoritate de stat, prin care se asigura exercitarea controlului aplicarii unitare si respectarii reglementarilor legale in domeniul sau de activitate si al functionarii institutiilor care isi desfasoara activitatea sub autoritatea sau in coordonarea sa, precum si exercitarea controlului asupra modului de indeplinire a atributiilor prevazute de dispozitiile legale in vigoare pentru ordonatorul principal de credite, delegate potrivit legii Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca, respectiv Casei Nationale de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale;

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are ca principale atribuţii, următoarele:

1. elaboreaza politici si strategii in domeniul securitatii sanatatii in munca, precum si al accidentelor de munca si bolilor profesionale;

2. elaboreaza politicile Guvernului in domeniul egalitatii de sanse intre femei si barbati si coordoneaza aplicarea acestora;

3. elaboreaza metodologia de aplicare a prevederilor legale din domeniul stabilirii drepturilor de pensii, altor drepturi de asigurari sociale si a drepturilor acordate prin legi speciale, la propunerea Casei Nationale de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale;

4. elaboreaza, actualizeaza si monitorizeaza Strategia nationala pentru ocuparea fortei de munca si Strategia pentru formare profesionala continua;

5. coordoneaza sistemul national de asistenta sociala in conformitate cu responsabilitatile stabilite prin legislatia in domeniu;

6. promoveaza parteneriatul public-privat in aplicarea programelor si proiectelor in domeniu;

7. coordoneaza si monitorizeaza implementarea politicilor si strategiilor sectoriale de dezvoltare in domeniul social, prin care sunt promovate drepturile familiei, copilului, persoanelor cu handicap, persoanelor varstnice, victimelor violentei in familie, precum si ale grupurilor vulnerabile;

8. asigura dialogul permanent cu organizatiile patronale si sindicale si negociaza cu acestia in scopul incheierii de intelegeri cu partenerii sociali, pentru domeniul sau de activitate;

9. sprijina activitatea de dialog social desfasurata la nivelul administratiei publice centrale si locale;
2.Ministerul Sănătăţii „organizează, coordonează şi urmăreşte activităţile de asistenţă socială pentru asigurarea sănătăţii populaţiei, sprijinirea sănătăţii familiilor şi categoriilor de populaţie defavorizată”

În competenţa acestui minister se regăseşte şi activitatea de îndrumare, coordonare şi control a activităţilor de protecţie socială a persoanelor cu handicap. Organismul de specialitate în acest domeniu, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, funcţionează în subordinea Ministerului Sănătăţii şi potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.14/2003, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, are ca principal obiectiv „promovare, coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a persoanelor cu handicap şi integrarea socială a acestora”.

Ministerul Sănătăţii colaborează în domeniul asistenţei sociale cu celelalte ministere, cu autorităţile administraţiei publice locale , Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Colegiul Medicilor din România şi cu organizaţiile neguvernamentale.

3. Ministerul Educaţiei şi Cercetării ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale elaborează în domeniul său de competenţe politici şi programe de asistenţă socială (ex. Burse, calculatoare, alocaţii de sprijin, etc.)

4. Ministerul Administraţiei şi Internelor contribuie prin competenţele sale în domeniul asistenţei şi protecţiei sociale la realizarea strategiilor naţionale în domeniu, asigurând colaborarea autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene şi reprezentanţii societăţii civile.

5. Ministerul Justiţiei contribuie, la rândul său, la realizarea strategiei şi a programului de guvernare în domeniul bunei funcţionări a justiţiei, asigurând condiţii de odihnă, tratament şi recuperare a stării de sănătate a magistraţilor şi familiilor acestora şi a personalului auxiliar din justiţie.

6. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului este o autoritate cu competenţă generală în realizarea strategiei, a reglementărilor şi a finanţării programelor de interes naţional pentru protecţia copilului.

Autorităţile coordonează activitatea Comitetului Român pentru Adopţii, Comisia pentru Protecţia Copilului, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi alte autorităţi din domeniul protecţiei copilului, colaborează cu organizaţiile nonguvernamentale naţionale şi internaţionale, promovând parteneriate cu reprezentanţii societăţii civile.

Pentru coordonarea şi coroborarea politicilor în domeniul asistenţei sociale, la nivel central funcţionează şi Comisia Interministerială privind asistenţa socială coordonată de MMSSF. La nivel local, principalele atribuţii în domeniul asistenţei sociale revin următoarelor autorităţi:

• 
  primarului şi Consiliului Local
  

În conformitate cu prevederile Legii 215/2001, republicată, privind administraţia publică locală, primarul asigură funcţionarea serviciului de stare civilă şi autoritate tutelară, iar consiliul local asigura, potrivit competentelor sale si in conditiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind serviciile sociale pentru protectia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor varstnice, a familiei si a altor persoane sau grupuri aflate in nevoie sociala.

Totodată, primarul stabileşte dreptul la prestaţii de asistenţă socială şi asigură din bugetul propriu plata acestora, cât şi a facilităţilor legale, precum:

- ajutorul social;

- subvenţii pentru căldură;

- indemnizaţii de naştere;

- alocaţii monoparentale;

- ajutoare de urgenţă;

- indemnizaţii asistenţi personali;

- facilităţi pentru persoanele cu handicap.

• 
  La nivelul judeţean, cu regim de servicii descentralizate ale ministerelor funcţionează:
  

- Direcţia pentru dialog, familie şi solidaritate socială;

- Direcţia generală de asistenţă şi protecţie a copilului;

- Inspectoratul şcolar.

Direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială au ca principale atribuţii:

- realizarea evidenţei beneficiarilor şi a sumelor cheltuite cu asistenţa socială;

- controlul aplicării legislaţiei în acest domeniu;

- aplicarea sancţiunilor în domeniul aplicării legii în asistenţa socială;

- controlul activităţii instituţiilor publice şi private şi a organizaţiilor nonguvernamentale ce activează în domeniul social;

- îndrumă, sprijină derularea programelor din domeniul asistenţei sociale pe plan local;

- administrează, gestionează fondurile alocate pentru asistenţa socială;

- acreditează persoanele specializate pentru acordarea serviciilor la domiciliu etc.

Direcţia de Sănătate Publică Judeţeană, de asemenea, contribuie la realizarea programelor locale de ameliorare a stării de sănătate a populaţiei.

Consiliul Judeţean ,direct şi prin intermediul Direcţiei Judeţene pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, contribuie la realizarea strategiei în acest domeniu, la nivel local.

• 
  Instituţiile nonguvernamentale îşi aduc contribuţia la activitatea de asistenţă şi protecţie socială, mai cu seamă după anul 1990 (Asociaţia nevăzătorilor, asociaţia surzilor, Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor).
  

Din surse proprii sau transferate de la stat aceste organisme pun în practică obiective din strategia naţională de protecţie socială, acoperind şi domenii neinstituite la nivel central, precum: copii abandonaţi, orfani, cu HIV, mame singure fără locuinţe, etc.

Date fiind competenţele acestor categorii de autorităţi care contribuie la realizarea asistenţei sociale în România, finanţarea acestei activităţi îmbracă mai multe forme:

- de la bugetul de stat;

- de la bugetele locale;

- din donaţii;

- din sponsorizări;

- contribuţii din partea persoanelor fizice şi juridice din ţară şi străinătate;

- alte surse precum contribuţia plătită de beneficiarii de servicii sociale din venituri proprii sau a persoanelor obligate la întreţinere.

Toate aceste autorităţi cu responsabilităţi stabilite prin lege, cât şi reglementarea cheltuielilor necesare pentru finanţarea asistenţei sociale demonstrează grija pe care statul o acordă acestui domeniu pentru asigurarea unui nivel de viaţă decent tuturor cetăţenilor.


SECŢIUNEA 2

Instituţii europene cu competenţe în domeniul politicilor sociale
Potrivit tratatelor europene, cele mai importante instituţii cu competenţă în domeniul realizării şi implementării politicilor sociale sunt:

• 
  Comitetul Economic şi Social – constituit în temeiul Tratatului CEE şi EURATOM. Este un organism consultativ care, potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, acordă patronatelor sindicatelor şi variatelor grupuri socioeconomice, oportunitatea de a-şi pronunţa opiniile în problemele legate de Uniunea Europeană.
  

Prin competenţa sa, Comitetul asigură reprezentarea „diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, în principal al producătorilor, al agricultorilor, transportatorilor, muncitorilor, artizanilor, profesiunilor liberale şi de interes general”⁷⁴.

Prin intermediul membrilor săi, comitetul participă la formularea politicilor comunitare. În rândurile sale se găsesc atât patroni, cât şi angajaţi sau liber profesionişti, consumatori, asociaţii familiale, etc.

• 
  Fondul Social European creat în 1960, cu scopul de a susţine financiar acţiunile de reconversie profesională şi de creare a unor noi locuri de muncă.
  

Evoluţia în timp la nivel instituţional al Uniunii Europene a făcut ca în anul 1988, prin adoptarea Regulamentului nr. 2052/88/CEE., fondurile structurale printre care se numără şi Fondul Social Economic să se transpună în instrument de dezvoltare economică, având cinci obiective prioritare:

a) „asistarea regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă (ex. Grecia, Portugalia, Irlanda, sudul Italiei, Corsica, Spania);

b) promovează conversia economică şi modernizarea zonelor industriale aflate în declin (Marea Britanie, Spania,Franţa, Germania);

c) combaterea şomajului pe termen lung, prin asistenţa acordată persoanelor de peste 25 de ani, de oriunde din Europa, care nu mai au un loc de muncă de peste un an;

d) integrarea tinerilor pe piaţa forţei de muncă, oriunde în Europa

e) politicile agricole şi de pescuit cu o subcomponentă: economia din zonele vulnerabile

Aceste obiective sunt urmărite prin raportare la trei obiective regionale şi două generale şi anume:

Obiective regionale :

- regiunile cu o dezvoltare întârziată;

- regiunile aflate în „declin industrial”;

- regiunile de „dezvoltare rurală”.

Obiective generale:

- şomajul pe termen îndelungat şi inserţia profesională a tinerilor;

- adaptarea muncitorilor la unităţile industriale şi la evoluţia sistemului de producţie;

- adaptarea structurilor agricole şi piscicole.

Dublarea fondurilor structurale după 1988 a permis FSE să-şi aducă contribuţia la limitarea fenomenului şomajului, dar şi la facilitarea angajării în muncă a tinerilor, prin formare profesională.

Carta Albă asupra politicii sociale europene, aprobată în 1994 a avut astfel trei priorităţi:

- îmbunătăţirea calităţii educaţiei şi pregătirii profesionale iniţiale şi facilitarea accesului grupurilor ţintă de formare profesională;

- creşterea competitivităţii şi prevenirii şomajului, prin adoptarea forţei de muncă;

- îmbunătăţirea activităţii de angajare în muncă a celor ameninţaţi de şomaj pe termen lung şi de excluziune socială.

Creşterea importanţei FSE în politica socială europeană este dovedită şi de sumele alocate din bugetul politicii sociale europene, 90% pentru obiectivele sale: combaterea şomajului, mobilitatea geografică şi profesională, iniţierea profesională a tinerilor, asigurarea sănătăţii la locul de muncă, finanţarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu populaţie scăzută.

• 
  Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) creat în 1975 potrivit art. 235 din Tratatul CE are ca principal scop „a contribui la corectarea principalelor dezechilibre regionale din cadrul comunităţii printr-o participare la dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu dezvoltare întârziată, precum şi la reconversia regiunilor industriale în declin”⁷⁵
  
• 
  Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA).
  

Acest fond are două componente:

- „garanţie” – care finanţează cheltuielile ce decurg din politica comună a pieţei şi preţurilor agricole şi acţiunilor de dezvoltare rurală;

- „orientare” - finanţează cheltuielile de dezvoltare rurală care nu sunt finanţate de garanţie.

• 
  Banca Europeană de Investiţii (BEI) instituită prin Tratatul CE (art. 266) este o instituţie cu personalitate juridică având ca scop „să contribuie făcând apel la pieţele de capital şi la resursele proprii la dezvoltarea echilibrată, fără incidente a pieţei comune în interesul comunităţii”.
  

Ea finanţează aşadar:

- proiecte privind punerea în valoare a regiunilor slab dezvoltate;

- proiecte privind modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de activităţi noi;

- proiecte de interes comun pentru statele membre care prin amploarea sau natura lor nu pot fi acoperite în întregime de reglementările de finanţare existente în fiecare din statele membre.

• 
  Fondul European de Investiţii – înfiinţat la 25 mai 1994 de către BEI, diferite bănci şi comisii pentru a sprijini activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii (împrumuturi cu garanţie sau participanţi la capital).
  
• 
  Fondul de Coeziune – a fost prevăzut în Tratatul de la Maastricht şi a devenit funcţional din 1994; presupune contribuţia financiară la realizarea unor proiecte în domeniul mediului înconjurător şi al reţelei transeuropene.
  

Beneficiarii acestui fond sunt ţările şi nu regiunile

• 
  Comitetul de protecţie socială are în vedere cooperarea în materia protecţiei sociale între statele membre şi cooperării acestora cu Comisia şi are următoarele sarcini⁷⁶:
  

- observarea situaţiei sociale şi a evoluţiei politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Uniune;

- facilitarea schimburilor de informaţii, experienţa unei politici între statele membre şi cu Comisia;

- întocmirea de rapoarte, formulare de avize, alte acţiuni, la cererea consiliului sau a comisiei.

Pe lângă aceste instituţii create în temeiul Tratatului CE, a cărui competenţă am enunţat-o, au fost înfiinţate şi alte instituţii specializate, în temeiul dreptului comunitar derivat. Din această categorie amintim:

- Centrul European pentru Dezvoltarea Formării profesionale (CEDEFOP)⁷⁷ o agenţie independentă înfiinţată de comisie cu scopul analizării impactului la nivel european, a formelor de organizare a muncii şi de formare profesională , fără drept de decizie;

- Centrul European pentru Relaţii Industriale (ECIR) înfiinţat în 1995 ca parte a Institutului Universitar European din Florenţa, este iniţiatorul programului educaţional pentru angajatori şi sindicate şi a politicilor sociale şi economice ale Uniunii.

- comitetul permanent al muncii – creat în urma lucrărilor Conferinţei de la Luxemburg asupra problemelor privind angajarea (1970), cu scopul de a asigura colaborarea partenerilor socio-profesionali şi de a promova politica de angajare la nivel european.

- Fundaţia Europeană pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi viaţă – cu sediul la Dublin, creată în 1975 are ca scop principal „conceperea şi stabilirea unor condiţii optime de muncă şi viaţă”⁷⁸. Fundaţia favorizează schimbul de experienţă şi informaţii între instituţii de învăţământ, universităţi, institute de cercetare.

- Comitetele consultative – care funcţionează pe lângă comisie – asigurând un cadru organizat pentru consultarea organizării economice şi sociale implicate într-un domeniu al politicii comunitare

- Comitetele paritare – sunt constituite din reprezentanţi ai organizaţiilor socio-profesionale şi au rol consultativ pe lângă comisie

- Comitetele pentru dialog sectorial, sunt consultate asupra evoluţiei la nivel comunitar a problemelor sociale şi au ca rol principal dezvoltarea şi favorizarea dialogului social la nivel european.


CAPITOLUL IX

ACTE NORMATIVE INCIDENTE

SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI

UNITATEA DE POLITICI PUBLICE

Ghid

privind elaborarea, implementarea şi evaluarea

politicilor publice la nivel central

Introducere
Prezentul ghid de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor publice a fost realizat în cadrul Unităţii de Politici Publice, sub coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

Unitatea de Politici Publice a fost înfiinţată prin Decizia Primului-Ministru nr.258/06.11.2003 şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Secretariatului General al Guvernului, în baza art.9 din Hotărârea Guvernului nr.405/2004, privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului General al Guvernului.

Ghidul este rezultatul colaborării Unităţii de Politici Publice cu specialişti români şi străini.

Ghidul reprezintă un instrument practic pentru îndrumarea echipelor tehnice din cadrul instituţiilor guvernamentale în activităţile de: iniţiere, elaborare, formulare,

implementare şi evaluare a politicilor publice.

Rolul ghidului este de a:

- Sistematiza activităţile specifice procesului politicilor publice;

- Creşte coerenţa şi eficienţa procesului de politici publice;

- Îmbunătăţi modul în care sunt elaborate şi formulate politicile publice în cadrul instituţiilor guvernamentale;

- Coopta reprezentanţi ai societăţii civile în procesul politicilor publice;

- Reduce probabilitatea de contestare a actelor normative prin care sunt implementate politicile publice.

O parte dintre activităţile prezentate în cadrul acestui document s-ar putea regăsi printre cele care se desfăşoară deja în cadrul ministerelor sau agenţiilor guvernamentale. Cu toate acestea, există în cuprinsul ghidului, o serie de elemente de noutate care sunt integrate în procesul politicilor publice şi care au ca scop eficientizarea activităţiilor desfăşurate în cadrul acestor instituţii guvernamentale. Anexa la acest ghid reuneşte câteva dintre cele mai importante concepte tehnice de bază, utile în procesul politicilor publice.

Ghidul prezintă procesul politicilor publice sub forma unei succesiuni logice de etape a căror parcurgere contribuie la îmbunătăţirea procesului politicilor publice, în sensul reformei iniţiate în acest domeniu. Precizăm, totodată, că pe baza ghidului vor fi formulate procedurile standard pentru procesul politicilor publice ce urmează a fi aplicate, după caz, în diversele domenii, corespunzătoare activităţilor desfăşurate la nivelul administraţiei centrale.

Ghidul cuprinde următoarele componente:

- Etapele procesului politicilor publice;

- Activităţile specifice fiecărei etape;

- Rezultatele corespunzătoare activităţilor;

- Responsabilii pentru realizarea acestora;

- Măsuri recomandate în vederea îmbunătăţirii procesului politicile publice la nivel central.

Parcurgerea activităţilor descrise în cuprinsul ghidului nu este întotdeauna obligatorie, fiind posibil ca, în funcţie de caz, unele dintre etapele descrise să nu fie parcurse din motive legate de tipul şi complexitatea problemei sau din motive politice. Cu toate acestea, prezentarea tuturor etapelor procesului elaborării politicilor publice se dovedeşte utilă pentru cazul unor politici publice complexe, a căror elaborare necesită efort şi resurse sporite.

O abordare pe etape a procesului, aşa cum este prezentată în acest ghid, este utilă în asigurarea coerenţei acţiunilor şi fundamentării adecvate a programelor de politici publice, crescând şansele de succes ale acestora şi limitând în acelaşi timp posibilele contestări ulterioare.

Avantajele ordonării activităţilor de elaborare, implementare şi evaluare conform ghidului sunt următoarele:

1) Creşterea gradului de coordonare a formulării, implementării şi evaluării programelor de politici publice;

2) Creşterea predictibilităţii impactului programelor de politici publice;

3) Ameliorarea calităţii politicilor guvernamentale printr-un plus de coordonare

interinstituţională şi implicare a actorilor sociali;

4) Creşterea eficienţei procesului politicilor publice, atât în ceea ce priveşte rezultatele concrete, cât şi posibilitatea identificării disfuncţiilor ce ar putea afecta aceste rezultate;

5) Creşterea gradului de implicare a cetăţenilor şi a societăţii civile în procesele de luare a deciziilor.

Această primă versiune a ghidului are menirea de a informa atât decidenţii politici cu privire la necesitatea şi utilitatea parcurgerii acestor etape, cât şi echipele tehnice din cadrul autorităţilor publice iniţiatoare de proiecte de acte normative. Funcţionarii publici cooptaţi în acest proces vor regăsi în ghid un instrument util care poate contribui la eficientizarea activităţii lor, precum şi a instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Procesul politicilor publice constă într-o succesiune de activităţi specifice care au ca finalitate elaborarea unor acte normative adoptate în Şedinţa de Guvern.

Procesul politicilor publice cuprinde trei faze:

- Elaborarea

- Implementarea

- Evaluarea

Fiecărei faze îi corespund o serie de etape specifice.

Stabilirea etapelor este utilă atât în secvenţele de elaborare, implementare, cât şi în cele de evaluare, fiind astfel mai uşor de identificat acele cauze care au contribuit la un eventual eşec/blocaj al politicilor publice sau la obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare în raport cu obiectivele propuse.