Capitolul I consideraţii generale privind noţiunea de politici publice definirea sintagmei „politici publice”
Yüklə 0,89 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- CAPITOUL IV POLITICI PUBLICE IN UNIUNEA EUROPEANĂ
- 1.Politica economică şi monetară
- 2.Politica agricolă comună
- Politica transporturilor
- Politica privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologică
- Politici privind protecţia consumatorilor
- Politici privind reţelele transeuropene
- Politica externă şi de securitate comună CAPITOLUL V POLITICI SOCIALE SECŢIUNEA 1
-Echipe tehnice: Echipele tehnice sunt formate din experţi din cadrul instituţiilor publice ale administraţiei centrale. Aceste echipe desfăşoară activităţi cu caracter tehnic în cadrul procesului politicilor publice, conform descrierilor făcute în acest ghid. În prezent, conform art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.555 din 7 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, aceste echipe sunt reprezentate de „colective speciale” coordonate de către un secretar de stat, respectiv de secretarul general. Aceste colective sunt formate din jurişti, specialişti în domeniul integrării europene, precum şi alţi specialişti din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare. CAPITOUL IV POLITICI PUBLICE IN UNIUNEA EUROPEANĂ Analiza instituţiilor europene şi a competenţelor acestora, dovedesc fără echivoc că până în anii 1980, comisia europeană era aceea care promova politicile publice, în acţiunea sa, atrăgând şi numeroase organizaţii, organisme non-guvernamentale. După ce la Maastricht s-a evidenţiat rolul excesiv al Comunităţii europene în formularea politicilor publice, Tratatul încheiat consacră rolul Parlamentului European în elaborarea politicilor publice (în domeniul protecţiei mediului, protecţiei sociale, interesele consumatorilor). Evoluţia istorică a instituţiilor europene, demonstrează că a avut loc o schimbare de atitudine a acestora, dintr-un exces de suprareglementare a vieţii economice şi sociale a statelor membre, până la consacrarea metodei comunitare (Monnet), potrivit căreia are loc un transfer al competenţelor în domeniul politicilor, de la nivelul naţional, la cel european, participarea naţională, urmând să se facă simţită în etapa de implementare. 32 Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii poate fi un argument în sprijinul capacităţii decizionale a guvernelor naţionale, în raport cu Uniunea Europeană, chiar dacă în art. 5(2) din Tratatul Comunităţii Europene de la Maastricht, se stipulează că acest principiu se aplică doar la domeniile care nu sunt de competenţa exclusivă a comunităţii, iar restul sunt atât de competenţa statelor membre, cât şi a comunităţii. Examinarea tratatelor Uniunii Europene ne permite identificarea mai multor categorii de competenţe ale acestora în materia elaborării politicilor publice. 1. O primă categorie o reprezintă competenţa exclusivă de a legifera şi a reglementa , cu caracter obligatoriu , prin acte juridice pentru toate statele membre în domeniu, precum:
2. Competenţa comună cu statele membre, în următoarele domenii:
3. Domenii în care competenţa Uniunii Europene se materializează în acţiuni de sprijinire, coordonare sau complementare statelor membre, anume:
În aceste domenii, actele cu caracter obligatoriu adoptate de Uniune, nu implică şi armonizarea dispoziţiilor legale şi de reglementare ale statelor membre. De asemenea, Uniunea Europeană adoptă clauze de flexibilitate care nu implică, de asemenea, armonizarea dezvoltării legale şi de reglementare a statelor membre, sau clauze cu caracter general (ex. eliminarea inegalităţilor şi combaterea oricărei discriminări de sex, vârstă, origine etnică, religie, convingeri, handicap, orientare sexuală). Globalizarea economiei mondiale, naşte la nivelul Uniunii Europene , după cum aminteam, nevoia de a impune politici comune în cele mai diverse domenii, precum: politica monetară, industrială, socială, energetică, pescuit, cercetare, protecţia mediului, protecţia cumpărătorului, relaţii externe, etc. Noţiunea de „politici comune” este sinonimă cu politica Comunităţii Europene” sau „politica comunitară” şi reprezintă de fapt „domeniul în care, în virtutea unui transfer de competenţe consfiinţit de către statele membre la nivel naţional, la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat”33 Scopul politicilor comune (comunitare) reprezintă, potrivit tratatului constitutiv, „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţii economice în întreaga comunitate, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai stabile între statele pe care le reuneşte”. În categoria politici comune ale Uniunii Europene, vom regăsi următoarele domenii:
a) existenţa unei pieţe unice, cu armonizarea fiscalităţii indirecte şi eliminarea frontierelor fiscale; b) o politică de concurenţă menită să întărească mecanismele pieţei; c) politici economice comune care să întărească coeziunea economică şi socială a comunităţii; d) politicile economice ale statelor membre trebuie să fie coordonate.
a)creşterea productivităţii agricole europene; b) asigurarea condiţiilor de trai rezonabile pentru producătorii agricoli; c) stabilizarea pieţei de produse agricole; g) garantarea furnizării de produse alimentare, la preţuri rezonabile pentru cumpărători. În această categorie de politici comune se înscrie şi politica privind pescuitul care urmăreşte:
3. Politica comercială urmăreşte realizarea unei uniuni vamale şi tarif vamal comun şi are la bază următoarele obiective: a) eliminarea totală a taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi normative între statele membre; b) aplicarea unui tarif extern comun; c) existenţa unei libertăţi totale în circulaţia mărfurilor pe teritoriul Uniunii. 4. Politica transporturilor cu principalele obiective: a) stabilirea de reguli comune pentru transportul internaţional; b) stabilirea condiţiilor de admitere a cărăuşilor nerezidenţi; c) amelioararea securităţii transporturilor. 5. Politici privind concurenta cu scopul de a promova circulaţia neîngrădită a mărfurilor 6. Politica industrială având ca principale obiective: a) accelerarea adaptării industriei la schimburile structurale; b) încurajarea iniţiativei şi a IMM-urilor; c) încurajarea mediului cooperării între întreprinderi; d) favorizarea exploatării potenţialului industrial al politicilor de inovaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică. 7. Politica regională urmăreşte: a) promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor statelor dezvoltate; b) realizarea reconversiei profesionale a zonelor; c) contribuţii la dezvoltarea zonelor rurale; d) ajustarea regiunilor arctice puţin populate; e) combaterea somajului de durată; f) facilitarea integrării profesionale a tinerilor. 8. Politica culturală care vizează ca domenii: a) ameliorarea cunoaşterii şi difuzării culturii şi istoriei popoarelor europene; b) conservarea patrimoniului cultural de importanţă europeană; c) schimburi culturale non-comerciale; d) dezvoltarea creaţiei artistice, literare şi în domeniul audio–vizual. 9. Politica mediului cu componentele sale: a) conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului; b) protecţia sănătăţii persoanelor; c) promovarea unor măsuri la nivel internaţional pentru realizarea problemelor regionale sau mondiale ale mediului. 10. Politica privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologică cu principalul obiectiv în consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei, creşterea competitivităţii lor internaţionale, dezvoltarea IMM-urilor, a activităţii de cercetare ştiinţifică, stabilirea de standardele comune, etc. 11. Politici privind protecţia consumatorilor - cu prioritate protecţia împotriva practicilor de publicitate mincinoasă prin recunoaşterea celor 5 drepturi fundamentale şi anume: - dreptul la protecţia intereselor economice; - dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii; - dreptul la repararea daunelor; - dreptul la reprezentarea şi participare la luarea deciziilor ce privesc cumpărătorii; - dreptul la informare şi educaţie privind protecţia consumatorului. 12. Politici privind reţelele transeuropene în sectoarele infrastructurii transportului, telecomunicaţiei, energiei, urmărind ca obiective: a) favorizarea interconexiunii şi funcţionării reciproce a reţelelor naţionale şi accesul la acestea; b) legarea regiunilor insulare şi periferice, cu cele centrale ale Uniunii. 13. Politica externă şi de securitate comună CAPITOLUL V POLITICI SOCIALE SECŢIUNEA 1 Consideraţii generale privind noţiunea de politici sociale Ca o componentă a politicilor publice, politicile sociale s-au conturat într-o strânsă corelaţie cu politicile economice, cunoscând aşadar cele mai diverse forme în strânsă dependenţă cu tradiţiile culturale şi politice ale statelor. În literatura de specialitate, s-au formulat mai multe definiţii ale politicilor sociale, dar niciuna nu a fost suficient de corespunzătoare pentru a satisface criteriile ştiinţifice. Sunt autori care au încercat definirea politicii sociale, pornind de la domeniile în care acţionează aceste politici, în timp ce alţi autori au încercat o delimitare a acesteia de alte politici publice, încercând să identifice elementele sale de specificitate. Aşadar, nu se poate vorbi de un consens cu privire la definirea politicii sociale, sau poate de un consens relativ, în sensul că toţi autorii au încercat o enumerare a politicilor publice care nu pot fi politici sociale. Potrivit criteriului “excluderii”, politicile externă, de apărare, internă, justiţia şi politicile economice, tot ceea ce are impact social direct ar reprezenta politici sociale. Pe de altă parte, o asemenea definiţie nu ar fi neîndestălătoare, întrucât se impune o determinare a elementelor de conţinut ale politicilor sociale. De regulă, în categoria politicilor sociale sunt incluse domenii largi, precum: siguranţa socială, serviciile sociale, sănătatea, politica, locuinţe sau educaţie, domenii care au, cu prioritate, interesul individului, chiar dacă multe dintre ele, în privinţa finanţării sau a obiectivelor sale, pot avea raporturi directe cu sectorul privat (ex. locuinţe, educaţie). Socilogul britanic T.H. Marshall, a definit, într-un mod pe cât de clar, pe atât de cuprinzător, politica socială, astfel: „ obiectivul esenţial al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunăstării cetăţeanului”. Dar în acest nou concept „bunăstare” nu este suficient pentru a defini politicile sociale, întrucât numai politica socială conduce la bunăstare. Pe de altă parte, de multe ori, politica bunăstării nu este promovată în scopuri umanitare, pentru a satisface nevoile populaţiei, ci ca răspuns la manifestarea unor nemulţumiri sociale. În literatura de specialitate, s-au conturat două abordări cu privire la motivaţia aflată la baza politicii sociale :
Multiplele discuţii purtate cu privire la definirea politicii sociale, scot în evidenţă trei aspecte fundamentale:
Creşterea rolului statului din secolul XX, a impus nu numai o evoluţie ascendentă a politicilor sociale, dar şi o diversificare a legăturilor dintre creşterea economică şi politica socială. Aşadar, fără a reţine în mod constant existenţa unei metode specifice de identificare a problemelor de politică socială, teoriticienii au continuat aprofundarea sferei de cuprindere a acesteia, pentru o definire cât mai realistă. Britanicul Bonlding (1976) reţinea că „ dacă ar exista un fir comun care să unească toate aspectele politicilor sociale şi să le diferenţieze pur şi simplu de politicile economice, acesta ar fi firul care ar conduce la ceea ce în alte domenii se numeşte sistem integrativ. Acest sistem include un ansamblu de obiective prin care politica socială este menită să construiască identitatea unei persoane în jurul comunităţii din care face parte şi cu care se asociază”. Problematica politicii sociale este o preocupare constantă a şcolii engleze, cu privire la natura politicii sociale şi asupra integrării sale în politici ale statului. Dintre autorii anglo-saxoni, amintim : Titmuss (1976) apreciază că studiul politicii sociale nu poate fi izolat de studiul societăţii luată ca întreg, cu toate aspectele sale: sociale, economice, politice. Potrivit concepţiei sale, politica socială este „un întreg sistem de principii şi măsuri, pe care întreaga societate , nu numai guvernul, le utilizează pentru alocarea şi distribuirea resurselor economice, pentru a reglementa poziţia între indivizi şi grupuri, abordând astfel relaţiile de tip social. Gill (1982) atenţionează asupra faptului că politica socială nu reuşeşte să stabilească ierarhia criteriilor la care se raportează alegerea politică. Armonizarea politicilor sociale reprezintă, după acest autor, reconcilierea în toate direcţiile a acţiunii factorilor care influenţează componentele acesteia. Kahn (1982) apreciază că nimeni nu poate oferi paradigma pentru o politică socială care să reflecte şi să fie reflectată de dezvoltarea economică. Stein (1992) pornind de la motivaţia politicii sociale, reţine că ” în practică politica socială se naşte din starea conflictelor”, care derivă din divergenţele scopurilor şi intereselor diferiţilor indivizi, clase, grupuri. Glezer (1992) atenţionează asupra „elasticităţii” termenului de politică socială, apreciind că în conţinutul acesteia trebuie să se regăsească şi factori, precum: relaţiile de familie, grupuri etnice, biserică, relaţii de vecinătate. Fiind conceput ca un sistem integrativ, politica socială, se adresează mai multor niveluri:
În abordarea politicii sociale, se pot contura două orientări: 1.etica utilitaristă-care, pornind de la poziţia primordială a individului, stabileşte prin politica socială un sistem de stimulente mobilizator pentru individ; 2.politica socială „terapeutică”- care are în vedere o intervenţie mai mare a Guvernului. Analiza motivaţiei politicii sociale, permite însă a identifica principalele componente ale problematicii sale, şi anume:
Indiferent din ce perspectivă s-ar face studiul politicii sociale, aceasta nu se poate face în afara conexiunii cu politicile publice, în general, şi cu creşterea economică, în special. Elaborarea unei politici sociale corecte poate influenţa pozitiv creşterea economică, dar, în egală măsură, poate şi să aibă un revers negativ. Armonizarea politicii sociale cu politica economică şi prevenirea unor eventuale contrapuneri, demonstrează, fără echivoc, că între cele două politici există o relaţie de corespondenţă, că scopurile acestora se regăsesc în egală măsură identificate, iar mijloacele şi mecanismele prezente au corespondent în ambele domenii (ex. preţ, taxă, impozit – competenţă asigurări). Dacă însă cele două componente: politica socială şi politica economică sunt complementare, cum putem stabili limitele politicii sociale? Aria politicii sociale este dată de marile probleme sociale: sănătate, educaţie, locuinţe, asistenţă socială, dar şi de categoriile de beneficiari ai acestora, familii cu mulţi copii, persoane de vârsta a treia, handicapaţi, etc. Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar acelea stabilite de actori politici, ca fiind relevante. Cele mai importante obiective ale politicii sociale ale statului, pot fi:
Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări, fiind elaborate prin mecanisme şi în forme specifice naţionale. Cât timp oferta economică prin care se asigură aspiraţiile populaţiei tind spre nivelul maxim, cu atât profitul economic şi social este mai ridicat. Economia de piaţă cu reverberaţii profund sociale, se bazează pe o politică economică şi socială care asigură aspiraţiile populaţiei, la cel mai înalt grad. De aceea, trebuie delimitată o politică socială care reflectă realitatea şi condiţiile unei societăţi a abundenţei, de o politică socială adecvată condiţiilor de tranziţie. În acest caz, posibilităţile sociale sunt diferite, iar obiectivele diferă de la un sistem economic, la altul. Tranziţia generează stări conflictuale, datorită intereselor diferite la măsurile reformei economice. Se agravează situaţia unor grupuri sociale marginale (tineretul) cu salarii mici, starea de sărăcie şi insecuritate, se accentuează şomajul, devine inevitabil. În legătură directă cu inegalitatea socială determinată pe criterii economice, apare corespondentul său, dreptatea socială. Corectarea inegalităţilor create de realitatea economică se face prin aplicarea principiilor dreptăţii sociale. Conceptul de dreptate socială poate fi abordat din două perspective:
Dreptatea socială reflectă mulţumirea populaţiei sau gradul de satisfacere a cerinţelor lor şi se măsoară prin absenţa privilegiaţiilor. Dreptatea socială necesită un proces de evaluare şi rezultă din aplicarea unor reguli şi criterii, prin raportarea la două elemente: nevoia şi meritul. Inegalităţile rezultate din economia de piaţă concurenţială, se regăsesc în conflicte, a căror rezolvare necesită costuri sociale.Costurile sociale urmăresc uşurarea trecerii populaţiei la o altă realitate economico-socială şi diminuarea stării conflictuale generate de acumularea unor nemulţumiri repetate. În economia de piaţă, consensul social este pus sub semnul întrebării. Scopul declarat al politicii sociale este tocmai asigurarea bunăstării, înţeleasă însă ca standard de viaţă normal, decent. Bunăstarea este rezultatul a două mecanisme: -primar, prin economia de piaţă; -secundar, prin mecanismul politicii sociale. Redistribuirea bunăstării, pe calea acţiunilor sociale, îmbracă următoarele forme: -politică socială propriu-zisă (la nivel naţional sau local); -acţiuni voluntare (non guvernamentale, la nivel naţional sau local). Ambele categorii de activităţi nu au scop economic, realizare profit, sunt doar obiective sociale. Formele cele mai cunoscute prin care are loc redistribuirea bunăstării, sunt: 1. finanţarea de către stat (pentru sistemul de comunicaţii, educaţie, cultură, ştiină - subvenţii, gratuităţi, reduceri taxe, impozite); 2. transferurile financiare-băneşti (pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale, asistenţă socială) sau în natură (bunuri şi servicii pentru educaţie, îngrijire medicală, alimente, tabere.) 3. asistenţa socială- prin mai multe tipuri de activităţi: - ajutor în bani sau în natură (burse pentru copii, alocaţii pentru copii, cantine, etc.); - finanţarea unor instituţii (asistenţă pentru copii, handicapaţi, case pentru bătrâni, orfelinate); - furnizarea de servicii specializate (locuinţe, plasamentul familial, adopţia, etc) Din explicaţiile conceptuale anterioare, rezultă complexitatea doctrinară de a defini în mod explicit conceptul de politici sociale, conţinutul său şi modul de implementare. În etapa actuală a evoluţiei economice, politice, sociale, Europa este caracterizată printr-o amplă diversitate a sferei de cuprindere a politicii sociale. De multe ori, aspecte ale politicii economice, precum: angajarea forţei de muncă, politica transporturilor, a protecţiei mediului, culturii, petrecerea timpului liber (leisure policy) sunt cuprinse în sfera politicii sociale, prin prisma realităţii că aceste direcţii sunt susţinute prin cheltuieli publice şi au ca scop principal creşterea calităţii vieţii şi a bunăstării colective. Aceste precizări economice, politice şi ale straturilor sociale nu puteau fi neglijate de specialişti români. În literatura de specialitate din România, politica socială a fost definită ca „fiind un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv a anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri”(Mihuţ şi Lauritzen, 1999). După 1990, s-au intesificat cercetările privind politicile publice şi sociale, astfel încât sunt autori care au definit, la rândul lor, politicile sociale. Astfel, prof.C. Zamfir defineşte politica socială ca „ansamblul reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat, în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil, la un moment dat”34. Un alt autor, Valentin Naumescu, defineşte politicile sociale, prin excludere35, respectiv „ Domeniul politicilor sociale este tot ce rămâne din politica unui guvern sau autorităţi locale, după excluderea politicilor publice, fără impact social direct.” Fiind încă la debut, pentru literatura de specialitate din ţara noastră studiul politicilor publice şi, cu prioritate, a politicii sociale, este de reţinut că sfera de cuprindere a acestor abordări este limitată la o abordare comparativă a studiilor europene sau nord-americane şi raportat la nivelul evoluţiei politice, economice şi sociale din România. Examinarea politicilor sociale se face pornind de la reglementările legale şi programele sociale aprobate de legislativ şi de guvern, care au ca principal obiectiv modificarea standardului de viaţă al indivizilor şi al unei comunităţi. În finalul acestei secţiuni, vom enunţa care sunt principalele politici sociale sectoriale acceptate ca atare de practica şi realitatea politică contemporană: - securitatea socială (social security); - politica educaţională (education policy); - politica pentru îngrijirea sănătăţii(hearth-care policy); - politica locuinţelor (housing policy); - asistenţa socială (social assistance); - politica ocupării forţei de muncă (employment policy); - politica mediului (environment policy); - politica în domeniul culturii (culture policy); - politica pentru tineri (youth policy). Yüklə 0,89 Mb. Dostları ilə paylaş:
|