Capitolul I

Studiu de caz (8): Crize economice celebre

Criza lalelelor olandeze din 1630

Adusă din Orient la începutul secolului al XVI-lea, laleaua a fost iniţial obiect al studiului botanic, dar foarte repede nobilimea epocii a devenit interesată în ornarea grădinilor cu frumoasa floare. Bulbii de lalele au început să fie căutaţi şi comercializaţi la preţuri din ce în ce mai mari. Nu peste mult timp bulbii au fost cotaţi la celebra Bursă din Amsterdam, valoarea lor, la paritatea din 2007 ajungând să fie încadrată undeva între 75.000 şi 100.000 de dolari americani! Acest lucru fusese declanşat de efectele cromatice ciudate pe care un virus necunoscut le avea asupra culorii petalelor. Fiecare variaţie cromatică era unică în felul ei, sub forma unui mozaic. Aceste mozaicuri florale erau deosebit de căutate de nobili, întocmai pentru unicitatea lor. Goana după mozaicurile florale era echivalentă cu un profit lunar de 2000%! Orice sumă investită în respectivii bulbi, aducea pe lună de 20 de ori suma investită. Guvernul s-a temut că această amplitudine speculativă se va sfârşi foarte abrupt la un moment dat, aşa că a hotărât să reglementeze tranzacţionarea acestuia. Era o balon speculativ, ca atâtea altele în decursul istoriei financiare şi care s-ar fi spart mai devreme sau mai târziu. Speculatorii aveau conexiuni la nivel guvernamental, aşa că au încercat să scape de stocurile de bulbi cât mai repede cu putinţă. Piaţa a fost inundată cu bulbii a căror valoare creştea de 10-20 de ori într-o lună, şi pe care nu i-a mai cumpărat nimeni într-un volum atât de mare. În câteva zile valoarea de piaţă a acestora a scăzut de zece ori ruinându-i pe cei care investiseră bani în aşa ceva. Criza nu s-a perpetuat însă şi în sectorul bancar, deoarece Banca din Amsterdam practica o acoperire în aur de 100% la depozitele sale. Înseamnă că nici un gulden investit în bula lalelelor nu provenea din economiile altora, care stăteau la adăpost în bancă. mul]ţi oameni şi-au pierdut agoniseala de o viaţă şi toate economiile, dar nu a existat şi o panică bancară care să adâncească dezastrul.

Criza acţiunilor South Sea Company din 1711 şi Mississippi din 1720

Împovărată de datorii în urma Războiului de succesiune la trionul Spaniei, Marea Britanie a pus în 1711 bazele South Sea Company, în intenţia de a acoperi deficitul de 10 milioane de lire. Ca şi mai cunoscuta East Indies Company, compania înfiinţată oferea antreprenorilor monopol în tranzacţiile comerciale din mările respective. Pe lângă asigurarea monopolului, evenimentul catalizator al crizei a fost o ştire conform căreia Spania deschisese accesul în toate porturile sale pe tot parcursul anului. Compania a fost listată la bursă şi oamenii s-au grăbit să cumpere acţiunile sale, completând deficitul de 10 milioane de lire al guvernului britanic. Din păcate însă, prea puţini au fost cei care au dat atenţie unui kic detaliu: era vorba doar de 3 corăbii pe an! Oamenii au rămas cu acţiuni la o companie care nu avea decât monopol asupra tranzacţiilor încheiate pentru marfa de pe 3 vase pe an, în fiecare oraş, ceea ce desigur era derizoriu raportat la cele 10 milioane de lire pe care le încasase guvernul. Valoarea acţiunilor a scăzut pe atât de vertiginos la aflarea detaliului celor 3 vase, pe cât crescuseră la oferta publică iniţială.

Un exemplu asemănător a fost înregistrat în Franţa, aproximativ în aceeaşi perioadă. Ca şi Anglia, şi Franţa participase la Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei, numai că se aflase în tabăra învinşilor. Din punct de vedere financiar, domnia lui Ludovic al XIV-lea, regele soare, fusese un dezastru. Ţara era înglodată în datorii şi sistemul financiar-bancar prăbuşit. Un tânăr scoţian ambiţios şi deosebit de talentat în domeniul matematicii, pe nume John Law, a reuşit să realizeze unul dintre primele modele econometrice de prognoză, cu obişnuitele sale riscuri pe termen lung. La început a devenit bogat deoarece reuşise să restructureze sistemul financiar al Franţei, dar a continuat cu înfiinţarea Company of the West care avea rolul de a exploata resursele naturale deosebit de bogate ale bazinului fluviului Mississippi, comerţul cu blănuri din Canada şi importantele mine de aur şi argint din America de Nord, folosind mână de lucru ieftină, adică amerindieni sau sclavi africani. Oamenii s-au înghesuit nu numai să cumpere respectiva acţiune, dar să şi colonizeze în masă Louisiana şi alte zone din sudul continentului nord-american, sau din Canada. Când însă s-a descoperit că bazinul fluviului Mississippi era doar o zonă sălbatică, iar celelalte afaceri promise un fals paravan al modelelor sale economico-matematice, oamenii au vrut să vândă în masă acţiunile în care îşi băgaseră toţi banii. Spre diferență de criza lalelelor însă, impactul economic a fost mult mai mare. John Law înfiinţase o bancă devenită ulterior banca oficială a statului, care începuse să folosească pe scară largă bancnotele în locul metalelor preţioase. Oamenii nu au rămas aşadar numai cu acţiuni fără valoare, ci şi victime ale sistemului rezervelor fracţionare. În schimbul aurului şi argintului depus în banca sa, John Law le-a dat oamenilor o serie de bilete de bancă, cu care au rămas şi după ce banca a dat faliment. Nici urmă de aur şi argint.

Alte crize celebre:

• 
  Şocul petrolier din 1973. În urma deciziei Statelor Unite de a aproviziona cu armament armata israeliană în timpul războiului de Yom Kippur, OPEC, alături de Siria și Egipt au răspuns prin creșterea prețului petrolului. Au urmat creșterea inflației (12,3% în 1974 în SUA) și crahul bursier din 1973-1974 (NYSE a pierdut 45% din valoarea portofoliului, iar LSE 73%).
  
• 
  Criza S&L (saving & loan crisis) din anii 80. După al doilea război mondial, guvernul Statelor Unite a creat Savings & Loans, instituții financiare care să poată oferi credite accesibile tuturor. Deși ratele la depozitele de economii erau mici, statul garanta întreaga sumă, pentru a-i determina pe oameni să economisească, în ciuda amintirii sumbre a crizei din 29-33. Cu aceste fonduri statul spera să demareze credite ipotecare pe 30 de ani, dar în anii 80 interesul pentru Savings & Loans a scăzut, datorită alternativelor mai avantajoase de economisire care apăruseră. Strategia era ca instituțiile să se împrumute pe termen scurt și să acorde împrumuturi pe termen lung, dar asta presupunea ca întotdeauna să găsească deponenți pentru conturile lor. În momentul în care aceștia au încetat să se mai arate interesați, instituțiile Savings & Loans au fost obligate să se împrumute pe termen scurt în sistemul interbancar, numai că ratele dobânzii la care se făceau aceste împrumuturi erau variabile și creșteau pe măsura urgenței împrumutului. Cum ratele ipotecare pe care le plăteau debitorii către institiuțiile Savings & Loans erau fixe și garantate de stat, în scurt timp s-a ajuns la o situație ciudată: în perioada 1981-1982 încasările de la debitori erau mai mici decât dobânzile la care se împrumuta pe termen scurt instituția. Cum ratele ipotecare erau bătute în cuie de garanțiile guvernamentale, Federal Savings and Loan Insurance Corporation a dat faliment. Pierderile, de 160 miliarde de dolari, au fost suportate de contribuabili.
  
• 
  Criza financiară din 1997. Decizia Thailandei de a deregulariza raportarea bath-ului la dolarul american.
  
• 
  Bula dotcom din 2000. Dezvoltarea industriei IT a fost supraevaluată și toată lumea începuse să investească în companii informatice ivite peste noapte, fără nici o recomandare sau istoric în domeniu. Aceeași tendință se manifestase pe piața muncii, unde orice utilizator de MS Office se dădea drept programator. Cele mai mari investiții au fost în hard-ware, în special în infrastructura legată de fibra optică și de Internet, dar cererea utilizatorilor finali a fost mult mai mică decât estimările informaticienilor. Bula s-a spart, iar falimentele au oferit șansa companiilor nou venite să preia fibra optică la prețuri derizorii și să pună bazele unui nou început în domeniul IT.
  
• 
  Criza subprime, din 2007
  

3.2 Glorioşii ani 2000. America, China şi Teoria decuplării
În august 2006, americanii îşi permiteau încă luxul să poarte discuţii constructive la adresa conceptului de recesiune. Aşa cum pentru piaţa de capital scăderile sunt considerate doar corecţii, efectele unei posibile recesiuni au fost prezentate în lumina oportunităţilor specifice: scăderea inflaţiei, eliminarea activităţilor şi antreprenorilor neproductivi şi ineficienţi, restructurarea factorilor de producţie. La urma urmelor, în 1982 Portugalia, în 1989 Marea Britanie, şi Spania doi ani mai târziu, au reuşit să îşi reducă deficitul de cont curent intrând în recesiune. Deficitul de cont curent nu a fost pentru americani o problemă^xii, deşi ani la rând politicile fiscale au fost blânde, iar cheltuielile bugetare au crescut, fără a mai lua în calcul imensele cheltuieli datorate multiplelor teatre de război ale Americii. Cum a fost posibil acest lucru? Foarte simplu. Au fost tipăriţi dolari, iar restul lumii s-a înghesuit să îi cumpere. Nu există nici un activ mai sigur, decât biletul de bancă al celei mai puternice economii a lumii. Oamenii au ştiut că atât timp cât deţin dolari, deţin şi posibilitatea de a-i schimba la loc într-un bun sau serviciu pe cea mai sigură piaţă din lume. Prin urmare reieșeau încă o dată la iveală fundamentele încrederii în green buck: Conservarea puterii de cumpărare, asigurată de stabilitatea sa, și siguranța mediului de schimb a acestuia. Aproape jumătate din dolarii emişi au lat practic drumul străinătății până în anul 2007, în preajma izbucnirii crizei.

Revenind acum la problema recesiunii şi a imediatei consecințe a acesteia, este limpede de ce America ar fi ales, dacă ar fi avut posibilitatea, între recesiune şi inflaţie: aceasta din urmă ar fi speriat cumpărătorii de dolari. Trilioane de dolari s-ar fi reîntors în America, scoţând la iveală adevărata dimensiune a deficitului de cont curent, cu obligaţia autorităţilor de a inversa politica expansivă a consumului. Însă cu o cerere de 106% faţă de PIB, problema desfacerii producţiei era asigurată chiar şi în cazul unei scăderi cu 6% a cererii. Nu e totuşi puţin, dacă se ia în calcul faptul că asta ar fi însemnat o reducere a consumului cu 200-300 de dolari lunar, timp de un an, pentru fiecare american în parte. De această dată însă, a fost altfel. Complicatele instrumente derivate care au stat la baza crizei subprime au avut toate ingredientele necesare prezente în istoria Americii şi cu alte ocazii. Puțini au fost însă cei care au mai abordat recesiunea din acea perspectivă demult uitată. În 1871, în America au fost construite 6000 de mile de cale ferată, ceea ce ocupa aproape 10% din forța de muncă industrială. Până în 1875 lungimea construită a căii ferate era de aproximativ 2000 de mile, iar forţa de muncă industrială de numai 3%, aproape proporţional. Calea ferată nu este un bun vandabil. Din această cauză, ca bun final, nu a mai generat efecte mercantile care să mai solicite mai departe aceeaşi forţă de muncă, iar muncitorii au rămas fără slujbe. În 2007, numărul de muncitori şi mărimea capitalului angajate în piaţa imobiliară au fost cele mai mari din ultimii 50 de ani. Ca şi calea ferată, deşi casele sunt bunuri vandabile, sunt bunuri de folosinţă îndelungată cu volatilitate redusă, tranzacţionate doar de câteva ori, cel mult, pe toată durata existenţei lor. În 2006 America, dacă ar fi dorit să îşi reducă la 2,5% deficitul de cont curent, trebuia să restructureze forța de muncă industrială cu 17% în creştere în domeniul producţiei manufacturiere. Nu a avut cum, deoarece oamenii erau deja prea absorbiţi de strălucirea de scurtă durată a pieţei imobiliare. Colapsul acesteia care a urmat, avea aşadar intrarea în scenă anunţată.

Ultimele stadii ale boom-ului economic 2001-2007 au aparţinut marilor economii emergente, Brazilia,India, dar mai ales, Chinei. Impetuoasa rată de creştere a economiei chineze se sprijinea pe eficienţa exportului, numai că această eficienţă, teoretic, este asigurată de devalorizarea propriei monede faţă de cea a ţării care reprezintă principala piaţă de desfacere. Prin urmare, cum era şi firesc, China şi-a subevaluat cât a putut yuanul în raport cu dolarul, cumpărând Bonurile de Trezorerie şi menţinând inflaţia în Statele Unite la un nivel redus, în ciuda deficitului de cont curent. În toamna lui 2006 însă, rezervele Chinei atinseseră echivalentul unui trilion de dolari, din care 70% erau creanţele asupra Statelor Unite. Susţinerea artificială a dolarului a făcut ca obligaţiunile americane să ofere un venit fix cu o putere de cumpărare mai mare, fapt ce s-a repercutat şi asupra ratelor ipotecare, înrăutăţind situaţia pieţei imobiliare americane. Din acel moment, practic nu se mai putea da înapoi. China era obligată să susţină dolarul, sau cel puţin să nu agreeze o devalorizare a acestuia, deoarece ar fi pus în pericol peste 70% din propriile rezerve. Aşa că a cumpărat în continuare dolari, deoarece alternativa de a cumpăra aur sau petrol, nu reprezenta nici pe departe o soluţie. Trilionul în rezerve ar fi rămas aproape intact. Cu rezerve de petrol pe jumătate de an, pentru a căror cerere ar fi ridicat preţul barilului de aproape trei ori, s-ar fi cheltuit numai 8% din rezerve, iar cu numai 5%, ar fi cumpărat întreaga producţie anuală a tuturor minelor de aur. Drept urmare, jocul yuan-dolar a continuat.

În 2006, economiile emergente puteau revendica fără nici un fel de dubiu meritul imprimării creşterii economice la nivel mondial. Ultima dată când se mai întâmplase acest lucru, era înainte de 1820, pe vremea când nici măcar Anglia nu îşi definitivase revoluţia industrială. Pe atunci, India şi China erau cele mai mari economii ale lumii. Punctul forte al acestei mândrii, era asigurată de faptul că această dezvoltare se baza pe creşterea consumului intern, şi nu pe export în mod necesar. Foarte bine, dar cum rămânea cu trilionul de dolari excedent, chinezii nu prea au ştiut să răspundă. De fapt, muntele acesta de bani desemna exact importanţa exportului pe care o infirmau. Acest entuziasm emergent a stat la baza uneia dintre cele mai la modă teorii ale anilor 2000: The Decoupling Theory, sau, cum s-ar spune, Teoria decuplării, a restului lumii de economia Americii, rolul acesteia din urmă urmând a fi preluat de marile economii emergente, conduse de China şi India. Nu este o tragedie dacă America nu mai conduce lumea, sau cel puțin economia mondială. Civilizația occidentală a mai văzut filmul acesta, rolul principal fiind jucat pe atunci de Marea Britanie. America ar fi un alt rol, la fel China sau India. S-a estimat că până în 2040, economia Chinei o va întrece pe cea a Statelor Unite. S-a mai spus că productivitatea și costurile reduse ale Chinei vor fi întotdeauna specialitatea sa. Sute de milioane de țărani, adică toată forța de muncă de tip blue-collar job din America, Europa și Japonia, stau la coadă să intre oricând în câmpul muncii, atunci când actualii muncitori își vor redefini pretențiile materiale și vor cere mai mulți bani. Nimeni nu își mai permite un asemenea lux, nici măcar India sau alte economii emergente mari, deoarece China și-a dezvoltat pe cât posibil și infrastructura. Probabil că în asemenea ritm, China va întrece mai devreme America, dar numai cu condiția să explice cum, o țară care are pretenția că nu se bazează pe export, are excedent de o mie de miliarde dolari, din care 70% în Bonuri de Trezorerie ale Statelor Unite. Cu o Americă în recesiune și cu consumatori sărăciți, fără posibilitate de împrumut, este greu de crezut că va mai conta costul redus al forței de muncă al muncitorului chinez. China nu va mai avea cui să vândă și pe cine să amenințe cu creșterea ei economică de două cifre pe an, ce va deveni istorie, la rândul ei. Și este și mai greu de crezut că cererea internă a Chinei, cu disparități imense ale nivelului de trai dintre urban și rural, va putea umple golul. Dacă totuși va reuși, iar creșterea economică a Chinei va fi susținută de urbanizarea forțată, atunci teoria decuplării va deveni una a autarhiei.

Chinezii au făcut un calcul foarte simplu, sau, mai precis, i-au îndemnat pe analiştii economici să-l rezolve. Au plecat de la teoria avantajelor comparative^xiii a lui David Ricardo, figură centrală a liberalismului clasic englez, şi au formulat o serie de argumente cu privire la necesitatea actualizării acesteia. În mare, teoria avantajelor comparative evidenţiază avantajele pe care le au statele în schimburile internaţionale, atunci când fiecare se specializează în producerea acelui bun care se desfăşoară cu o productivitate mai mare decât cealaltă parte. Ani la rândul, plecându-se de la ipoteza conform căreia în statele dezvoltate există forţă de muncă înalt calificată, iar în statele în curs de dezvoltare forţă de muncă mai slab calificată, schimburile internaţionale aveau un sens clar formulat. În America, Japonia şi Vestul Europei se produceau bunurile finale care încorporau valoare adăugată mai mare, iar în economiile în curs de dezvoltare, în special în Asia, se produceau bunurile mai puţin complexe, care se încadrau mai bine substituţiei capitalului cu munca brută. Era vorba aşadar de global capital-labour ratio^xiv, adică acel indicator care determină raportarea remunerării capitalului la cea a muncii. Aceasta a fost întotdeauna mică pentru economiile emergente din Asia. După 2000 forța de muncă adăugată de China, India și, ceva mai târziu, de Rusia, au dublat practic forța de muncă reprezentată de blue-collar workers^xv, de la 1,5 miliarde, la 3. Concurența acerbă de pe piața muncii a obligat muncitorii din statele dezvoltate să își reducă pretențiile salariale. Numai că până au conștientizat acest lucru, capitalul a început să zboare în acest paradis al costului redus al forței de muncă. Procesul a fost atât de intens încât global capital-labour ratio s-a modificat în favoarea economiilor emergente, puțin câte puțin, în ciuda dublării forței de muncă susținute de acestea. Mai mult decât atât, capitalul a ajutat economiile emergente să intensifice investițiile în capitalul uman, astfel încât pe lângă blue-collar workers au început să fie zăriți din ce în ce mai des și white-collar accountants, sau alte tipuri de golden-boys^xvi.

Anul 2006 a fost unul al încrederii, dar și al iluziilor. Cererea de petrol a explodat dar, paradoxal, prețurile bunurilor au scăzut, datorită volumelor mari produse în economiile emergente. Salariile din statele dezvoltate au rămas aproximativ constante, sau chiar au scăzut, de teama celor trei cuvinte: „Made in China”. Cei mai câștigați au fost consumatorii finali. A fost probabil anul de aur al decadei sale, dar norii negri se întrezăreau la orizont pentru cine era dispus să vadă realitatea. Rezervele Chinei în Bonuri de Trezorerie au îndepărtat pericolul inflaționist, ceea ce a permis Fed-ului să se hazardeze în scăderea ratei dobânzii și încurajarea consumului. Atât timp cât bunurile erau ieftine, iar piața imobiliară în creștere, în statele dezvoltate s-a trecut cu vederea stagnarea salariilor, pentru că oamenii aveau cu ce să cumpere, pe baza unei îndatorări perpetue prin care își permiteau orice. Îndatorarea se sprijinea în mare măsură pe unul dintre activele cele mai sigure: pământul. Nimeni nu s-a gândit că piața imobiliară nu poate crește la nesfârșit și că, la un moment dat, încrederea în contractarea de noi ipoteci pe baza volatilității crscătoare a prețurilor caselor trebuia să înceteze. În acest fel a fost creat contra-fundamentul crizei imobiliare care avea să elibereze bestia.

3.3 Sindromul „Fed will always save the day”
În mod eronat, se consideră că oximoronul controlul inflaţiei, ar trebui să fie una din funcţiile unei bănci centrale. Inflaţia este un dezechilibru financiar. Controlul unui dezechilibru pune sub semnul întrebării însăşi raţiunea acestei activităţi: dacă tot există un control asupra unui dezechilibru, de ce nu este eradicat în întregime în favoarea unuei stări de echilibru, simbol al ordinii naturale? Iată o întrebare asupra căreia băncile centrale ar trebui să reflecteze mai des.

Controlul inflaţiei înseamnă de fapt stabilitatea preţurilor. Aceasta le permite oamenilor să adopte un comportament dedat hazardului moral: îşi permit să investească hazardat pentru că se simt la adăpost de inflaţie. Mai precis, unul dintre cele mai mari riscuri cu privire la o investiţie este recuperarea prea târzie a acesteia, iar între timp inflaţia să decimeze profiturile. Prin urmare, nu numai rata dobânzii ademenitoare, dar şi adăpostul antiinflaţionist i-a îndemnat pe oameni să se împrumute fără măsură. Preţul imobiliarelor pe de o parte, şi cel al volumelor tranzacţionate pe pieţele de capital au apucat să crească până la noi maxime istorice. Din punct de vedere economic, licitarea unui titlu mobiliar are o singură semnificaţie: aşteptarea aceluiaşi câştig la preţuri din ce în ce mai mari, adică asumarea unui risc din ce în ce mai mare. Oamenii şi-au permis să extrapoleze încrederea în instituţiile centrale din domeniul financiar-bancar, în special faţă de Fed. Lăcomia oamenilor nu a mai fost stopată de teamă. Fed-ul va salva ca întotdeauna situaţia, în caz că se întâmplă ceva. Ceea ce avea să se transforme într-o criză bancară, ca toate celelalte crize avea să rîmână în istoria finaţelor sub diferite alte nume: subprime crisis, liquidity crisis, collateral crisis, credit crunch etc. Adevărul este că originea crizei financiare din 2007 a avut cauze complexe, cu perioadă de incubaţie mare, care au devenit convergente la un moment dat, inevitabil dealtfel, aducând lumea finanţelor la limita prăpastiei, aproape ;la fel de rău ca în timpul Marii recesiuni economice din 29-33.

Pe 11 martie 2008, cu mai puțin de o săptămână înaintea colapsului Bear Sterns, pe Wall Street era înregistrată cea mai mare creștere din ultimii 5 ani, adică 400 de puncte într-o singură zi. Era o bucurie generală, și, întrucâtva nefondată. Prima ciornă a planului de revigorare economică – nu se vorbea atunci de plan anti-criză – de 200 miliarde de euro, precum și încrederea că se va trece ușor peste mild recession cu pârghiile arhicunoscute, scăderea ratei dobânzii pentru încurajarea fluxului de lichidități și deficitul bugetar. În scurt timp însă Fed-ul și clarificat poziția: banii nu erau pentru salvarea tuturor care luaseră decizii greșite, ci numai pentru o parte din victimele deciziilor greșite ale acestora, sistemul bancar. Dacă se iau totuși în calcul și băncile de investiții, băncile nu mai apar drept victime, ci făptași.

Fed-ul însă s-a găsit de la bun început în fața unei dileme: pe cine să salveze mai întâi? și cum? O primă variantă ar fi fost să încerce să salveze pe toată lumea scăzând rata dobânzii, oferind astfel posibilitatea continuării creditării, benefică pentru toți. Însă debitorii cu dosare slabe de credit, care se îndatoraseră peste posibilități și care erau în acele momente victimele executării silite, nu s-ar fi calificat pentru respectivul ajutor, ori ei erau exact cei care aveau cea mai mare nevoie de el. Ar mai fi fost o variantă să ajute pe cei care erau în situația de a fi executați și de a-și pierde casele. În definitiv, depopularea era una dintre cele mai grave consecințe posibile ale crizei, deoarece era echivalentă cu degradarea fizică a imobilelor, scăderea și mai mult a valorii lor, precum și cu creșterea infracționalității. La urmaa urmelor, nici băncile nu vedeau nici un interes în a rămâne stăpâne peste niște cartiere fantomă. Însă acest ajutor nu se putea face decât prin intervenția guvernului asupra creditorilor prin presiunile în sensul reducerii datoriilor de recuperat. Acest lucru ar fi ajutat într-adevăr pe datornici, dar ar fi destabilizat pe termen nedefinit piața imobiliară și posibilitatea acesteia de reviriment, fără a mai lua în calcul expunerea și incertitudinea în care ar fi rămas creditorii. În sfârșit, o ultimă soluție ar fi fost să îi ajute pe creditorii care au lansat nebunia și credit crunch-ul, numai că opinia publică a protestat vehement și oarecum pe drept cuvânt: unde mai este dreptatea dacă oamenii de rând muncesc zi de zi ca să susțină un buget din care sunt ajutați cu bani executivii de la ultimele etaje ale centrelor de afaceri, care s-au hazardat în folosirea banilor altor oameni topindu-i literalmente prin operațiuni finaciare dubioase? Și care, în loc să dea socoteală pentru ceea ce au făcut, mai sunt în plus creditați de guvern nu atât cu încredere, ci cu alți bani? La aceste argumente Fed-ul nici măcar nu a mai adus în discuție problema. Controversa acestei posibilități anti-criză s-a păstrat inclusiv în lansarea finală a ajutorului de 700 miliarde de dolari de relansare economică. În ziua în care bursa de la New York consemna un maxim istoric, Fed-ul privea îngrijorat statisticile din piață, precum și prognozele sumbre: 44% din credite erau ipotecare, iar o scădere cu 25% a pieței imobiliare era echivalentă cu pierderea a 5 trilioane de dolari din valoarea pieței imobiliare.

Cele trei modalităţi de intervenţie fac parte din panoplia istoriei. În 1991 crize asemănătoare au izbucnit în Suedia şi Japonia, economii performante, deşi paternaliste, adevărate modele economice ale anilor anteriori. Crizele au izbucnit în manieră arhicunoscută: accesul uşor la bani a alimentat un balon care la un moment dat s-a spart. Balonul poate fi imobiliar, high-tech, bursier, valutar etc. În 1991, atât valoarea bursei de la Stockolm, cât şi piaţa imobiliară atinseseră un nivel dublu în numai câţiva ani şi în frenezia speculativă aproape toată lumea lua credit să deschidă câte o mică afacere. În momentul colapsului, s-a descoperit că ponderea creditelor neperformante se cvadruplase. Coroana suedeză a pierdut 44% din puterea de cumpărare, iar oamenii ajunseseră să se teamă să mai deschidă ziarele de teama veştilor rele. Ca şi în cazul paramedicilor, succesul managementului crizei suedeze faţă de cel japonez s-a diferenţiat numai prin viteza de reacţie. În primul rând, contrar aşteptărilor, guvernul a mărit rata dobânzii cu 500%! Pentru gestul său, Bengt Dennis, guvernatorul Băncii centrale, a fost numit ca şi filmul cu acelaşi nume, „Dennis pericol public”. Coroana suedeză pierduse aproape jumătate din puterea ei de cumpărare şi era foarte atractivă pentru speculatori. Pentru a stopa aceste atacuri, rata dobânzii a fost ridicată la un nivel prohibitiv. În al doilea rând, două companii guvernamentale, Securum şi Retriva, au preluat la preţ preferenţial creditele celei de-a doua mari bănci suedeze, Nordbanken, totodată şi cea mai afectată de criză. Singurul efect real a fost câştigul de timp. Sistemul financiar nu s-a prăbuşit, activele nu au fost vândute pe nimic, iar oamenilor li s-au salvat slujbele. Când lucrurile s-au mai calmat, Securum şi Retriva au început să vândă înapoi către bănci contractele pe care le preluaseră, iar în 1995 Nordbanken era din nou listată la bursa din Stockolm. Criza i-a costat decenta sumă de 4% din PIB, dacă se ia în calcul faptul că între 1990 şi 1993 PIB-ul scăzuse cu 6% şi probabil că în acest ritm, până în 1995, când criza oficial a luat sfârşit, se putea pierde şi mai mult. Japonezii au micşorat rata dobânzii până la zero, dar nu au putut urni cu nimic roţile blocate ale uriaşei lor economii. Datorită scăderii ratei dobânzii singurul rezultat notabil a fost că yen-ul japonez a devenit victima standard a carry-trading-ului. Până la jumătatea anilor 2000, când reformele carismaticului şi neobişnuitului premier Junichiro Koizumi au schimbat ceva în bine, Japonia a trecut oficial printr-o recesiune de 15 ani.