Capitolul I
Elementele unui plan de afaceri
Yüklə 0,72 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Tipuri de planuri de afaceri
- Publicul ţintă al planului de afaceri
- 4.5 Rezumatul planului de afaceri
- 4.6 Misiunea şi obiectivele strategice ale afacerii Misiunea
- Să fie suficient de exhaustivă
- Să fie scurtă şi concisă
- Să derive din misiunea organizaţiei.
- Să desemneze sarcini precise.
- Să fie bine definit.
- CAPITOLUL V. SPIRITUL SI IMAGINEA CORPORATIVA 5.1 Originile prestigiului corporatist în domeniul financiar-bancar
- 5.2 Corporaţia – precizări conceptuale
Elementele unui plan de afaceri Un plan de afaceri îşi poate îndeplini funcţiile numai dacă reuşeşte să acopere toate zonele de interes al unei afaceri. Acesta trebuie să ofere o viziune de ansamblu a afacerii şi de aceea trebuie să aibă în vedere toate elementele componente ale unei afaceri. Zonele de interes ce determină elementele unui plan de afaceri pot fi sintetizate în următorul mod:
Reprezintă prima formă prin care ideea principală a afacerii se transformă într-o expunere coerentă. Acesta reprezintă o shiţă, în linii mari, a strategiei de afaceri şi se referă la opţiuni cu privire la:
Acest miniplan este conceput pentru a satisface următoarele scopuri:
Este un document intern destinat uzului managerilor sau altor persoane care fac parte din firmă şi, de obicei, acesta nu este public făcând parte din informaţiile confidenţiale ale firmei. Planul de lucru se caracterizează prin următoarele:
Atunci când antreprenorul ia în calcul şi se pregăteşte pentru o situaţie nefavorabilă nu înseamnă că acesta este pesimist ci, dimpotrivă, realist. În viaţa unei firme evenimentele nedorite se produc dar acestea pot fi depăşite mai uşor dacă au fost anticipate şi s-a proiectat deja o soluţie pentru rezolvarea lor. Acesta este rolul panului de rezervă, el reprezintă alternativa la planul de afaceri standard şi acoperă situaţiile neaşteptate luând în calcul scenariul celei mai proaste situaţii cu putinţă (worst case scenario). Având deja proiectată soluţia pentru cea mai proastă situaţie cu putinţă, firma se poate adapta mai uşor la situaţiile neprevăzute care pot genera pagube. Din punct de vedere al comunicării în afaceri, existenţa unui plan de rezervă detaliat şi bine proiectat conferă mai mult realism şi, în consecinţă, credibilitate afacerii.
Reprezintă “produsul finit” din punct de vedere al comunicării în afaceri. Acesta derivă din planul operaţional numai că, în această situaţie accentul cade şi pe formă, nu numai pe conţinut. Menirea panului de prezentare este de a fi atractiv si de a fi prezentat in faţa publicului extern.
Planul de afaceri reprezintă un produs de comunicare destinat unor diverşi clienţi eterogeni care constituie practic publicul ţintă al acestuia. Fiecare client are propriile sale nevoi, propriile sale interese astfel că planul de afaceri trebuie să se adpateze pentru a satisface diferitele nevoi ale diverşilor clienţi. Din punct de vedere al intereselor urmărite, clienţii planului de afaceri pot fi clasificaţi în următoarele tipuri de public ţintă:
Principalul interes al acestora este acela de a-şi recupera fondurilor investite şi, evident, de a obţine un beneficiu sub forma dobânzii. De obicei, aceştia preferă limbajul formal, se concentrează asupra informaţiilor financiare şi mai puţin asupra ideii. Atunci când urmăresc planul de afaceri bancherii acordă în principal atenţie următoarelor aspecte:
De obicei, investitori informali sunt aceia care se implică sentimental într-o afacere, interesul lor este acela de a acorda un ajutor unei persoane apropiate. Aceasta nu înseamnă că nu sunt interesaţi de fondurile lor şi de posibilitatea de a pierde sau de a obţine câştig. De aceea, de cele mai multe ori, până la urmă investitorii informali ajung să se implice în luarea deciziilor. În general, limbajul folosit în relaţiile cu aceştia este puţin formal, deoarece există deja o relaţie stabilită în prealabil. Având în vedere posibilitatea de a deveni părtaşi la deciziile firmei, investitorii informali acordă importanţă responsabilităţilor şi beneficiilor ce revin partenerilor fiind atenţi la structura acţionariatului şi modul de împărţire a beneficiilor.
În cazul acestora, interesul principal îl constituie stabilirea unei relaţii avantajoase şi stabile cu firma. Acordă atenţie în mod deosebit ofertei de produse şi servicii ale firmei şi relaţiilor în care aceasta este implicată.
Furnizorii doresc din partea firmei client un contract stabil şi pe termen lung. De aceea interesul lor se leagă de stabilitatea financiară a firmei, acordând atenţie rapoartelor financiare ale firmei şi de perspectivele de creştere ale afacerii.
Aliaţi strategici reprezintă companii care işi desfăşoară activitatea în aceeaşi zonă sau într-o zonă conxă şi care sunt interesate de avantajele competitive oferite de firmă, de caracterul de noutate al afacerii sau de nişa de piaţă a acesteia. Nu trebuie să uităm că la bază aliaţii strategici au fost concurenţi şi că vor deveni din nou atunci când relaţia se încheie. De aceea firma, prin planul de afaceri prezentat potenţialilor aliaţi strattegici, trebuie să acorde atenţie confidenţialităţii unor informaţii şi să transmită un mesaj de încredere către partener.
Principalele interese ale managerilor se leagă de strategia firmei adică de resursele pe care le au la dispoziţie (informaţiile financiare) şi de obiectivele urmărite.
Nevoile de bază ale angajaţilor sunt legate de stabilitatea locului de muncă şi de beneficiile materiale obţinute. Pe lângă aceste nevoi de bază, angajaţii devin din ce în ce mai interesaţi de posibilităţile de realizare profesională, de prestigiu, de relaţiile cu colegii, etc. 4.5 Rezumatul planului de afaceri Este un element vital al planului de afaceri. Studiile arată că funcţionarii bancari acordă aproximativ 15 minute fiecărui plan de afaceri înainte de a lua o decizie cu privire la finanţare. În general, ceea ce atrage atenţia este tocmai acest rezumat. De aceea, rezumatul ar trebui să fie un cuprins extins, o schiţă a elementelor cheie a planului de afaceri. Importanţa acestui element este relvată şi de faptul că, deşi este primul capitol al planului de afaceri, el se concepe ultimul după ce absolut toate celelalte detalii au fost stabilite. Funcţiile sale sunt foarte clare:
De obicei rezumatul planului de afaceri se referă la:
În acelaşi timp, rezumatul ar trebui să ofere răspunsul la câteva întrebări elementare cu privire la afacere, precum:
4.6 Misiunea şi obiectivele strategice ale afacerii Misiunea reprezintă „cartea de vizită” a organizaţiei, aceasta este prima informaţie disponibilă publicului şi constituie astfel primul element care contribuie la formarea imaginii unei organizaţii. Din această perspectivă, elaborarea misiunii organizaţiei reprezintă un element fundamental al strategiei de comunicare în afaceri, deoarece misiunea este cea care conţine mesajul primar furnizat de organizaţie publicului larg. Misiunea este o declaraţie a scopului pentru care o firmă există, o clarificare cu privire la interesele pe care le serveşte şi o exprimare a idealurile spre care aceasta tinde. Rolul comunicatorului, a celui care elaborează misiunea organizaţiei este acela de a transmite un mesaj care descrie organizaţia de o asemenea manieră încât să-i inspire pe receptorii mesajului să contribuie la succesul organizaţiei. Astfel, atunci când elaborează misiunea organizaţiei comunicatorul încearcă să răspundă la următoarele întrebări:
Formularea răspunsurilor la aceste întrebări trebuie să aibă în vedere că declaraţia cu privire la misiunea organizaţiei trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
Prin intermediul obiectivelor, comunicatorul trebuie să transmită celor interesaţi sarcinile pe care organizaţia şi le asumă la nivel global. Se poate spune că prezentarea obiectivelor globale ale organizaţiei are drept scop descrierea mijloacelor prin care organizaţia îşi îndeplineşte misiunea asumată. Din acest motiv, orice organizaţie va prezenta o serie de obiective care descriu starea viitoare spre care sunt concentrate eforturile şi resursele organizaţiei. Stabilirea obiectivelor globale are un dublu rol: pe de-o parte oferă o metodă de evaluare a succesului iar pe de altă parte oferă liniile directoare pentru cei implicaţi în activitatea organizaţiei. Atunci când formulează obiectivele, comunicatorul trebuie să ţină cont de o serie de caracteristici specifice pe care acestea trebuie să le îndeplinească:
CAPITOLUL V. SPIRITUL SI IMAGINEA CORPORATIVA 5.1 Originile prestigiului corporatist în domeniul financiar-bancar În 1119, a luat fiinţă la Ierusalim, una dintre legendarele instituţii ale istoriei: Ordinul Cavalerilor Templieri. Izvor nesecat pentru literatura de toate tipurile, artă şi cinematografie, ordinul militar şi religios a mai avut o latură, cu timpul devenită la fel de importantă ca şi operaţiunile lor militare. Templierii au pus bazele, ţinând cont de organizare şi număr de sucursale, celui mai important sistem financiar-bancar de la civilizaţia elenistică şi până în acel moment. Însă, spre diferenţă de instituţiile vremii, care se identificau cu o serie de simboluri materiale solide şi se aflau adesea sub protecţia autorităţilor, templierii au conştientizat de la bun început că nimeni nu îşi va pune banii sau viaţa sub protecţia lor, la mii de kilometri distanţă de casă, într-un teritoriu ostil, decât dacă făceau dovada unei bune reputaţii. Încă o dată, afacerile se reduc la cea mai importantă valoare morală: încrederea.10 Ca şi templele Greciei antice, Templierii se bucurau de respectul religios cuvenit misiunii lor de protecţie a pelerinilor în Ţara Sfântă, iar faptele lor de arme şi pregătirea militară erau o dovadă a securităţii în prezenţa lor. Pentru că la ordin au aderat cavaleri şi nobili din mai multe zone ale Europei Occidentale, ordinul a ajuns să aibă la un moment dat două cartiere generale şi peste nouă mii de centre mai mari sau mai mici. Din punct de vedere financiar-bancar, Templierii executau, probabil în afară de leasing şi de speculaţiile în marjă, aproape toate tipurile de operaţiuni financiar-bancare cunoscute. Mai mult decât atât, datorită bogăţiilor câştigate în campaniile militare, nu s-au atins niciodată de banii daţi în grija lor, acordând credite din propriile fonduri. Este din nou epoca de aur a creditelor reale, înaintea hazardului bancar pe care aveau să îl instituie în timp creditele de circulaţie, bazate pe rezervele fracţionare. Este de-a dreptul impresionantă logistica şi organizarea Templierilor. Dacă o persoană dădea o sumă de bani în păstrare Templierilor, putea, cu chitanţa respectivă, să ridice banii respectivi de la oricare dintre cele nouă mii de „sucursale”. Prestigiul şi încrederea de care se bucura ordinul erau atât de mari, încât dacă ar fi avut ocazia să ceară bani de la populaţie prin intermediul emisiunii unor obligaţiuni, atunci cu siguranţă că oamenii care ar fi avut lichidităţi, ar fi subscris imediat la oferta lor. Odată cu suprimarea Ordinului Templier este distrus şi impresionantul sistem financiar-bancar al acestuia. Băncile ajung din nou să folosească sistemul rezervelor fracţionare şi să profite fraudulos de banii clienţilor lor. Un singur lucru reiese clar de aici, ţinând cont că primele bănci de emisiune aveau să apară de abia în secolul al XVII-lea: crizele financiare au existat alături de instituţiile financiare , încă de la înfiinţarea acestora, şi cu mult înainte de apariţia băncilor centrale, prin care statul poate susţine sistemul rezervelor fracţionare, care stă la baza tuturor crizelor de lichidităţi. La fel şi comunicarea financiar-bancară. Onestitatea profesională de pe vremea sistemului financiar-bancar templier nu a mai revenit decât odată cu înfiinţarea Băncii Municipale din Amsterdam în anul 1609. Alături de Federal Reserve, de marile bănci de investiţii (falite sau nu), de F.M.I. sau de Banca Central-Europeană de la Frankfurt, Banca din Amsterdam îşi merită locul în această galerie a celebrităţilor. Este şi a fost mai mult decât atât. A fost o bancă de legendă, într-o ţară în care valorile liberale au rămas până în ziua de azi la unul dintre cele mai ridicate niveluri. A fost considerată o bancă de schimb. Din acest statut au reieşit sume importante de bani, ce au permis băncii să păstreze pentru aproape două sute de ani rezerve reale de 100%. Aceste rezerve au permis evitarea crizelor bancare, deoarece clienţii ştiau că îşi puteau retrage integral banii atunci când instabilitatea politică sau alte evenimente de forţă majoră instituiau panica. În 1752, în eseul său Despre Bani, David Hume, unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai liberalismului clasic englez, îşi exprima temerile cu privire la ameninţarea “creditului de hârtie “11. La acea dată Imperiul Britanic reprezenta forţa economică şi politică de necontestat a lumii, dar Hume a atras atenţia asupra avantajului relativ pe care îl au ţările sărace în aur, în faţa celor mai bogate, datorită costului redus al forţei de muncă. Actualitatea acestei idei este cât se poate de clară dacă se ţine seama că aceasta a şi fost strategia care a permis creşterea economică spectaculoasă a Indiei, dar mai alei a Chinei anilor 2000. Țările bogate, consideră Hume, sunt mai devreme sau mai târziu tentate să profite de sistemul rezervelor fracţionare şi să îşi extindă activitatea dincolo de rezervele reale. Avantajele logistice şi de transport ale utilizării biletelor de bancă sunt umbrite de suspiciunea cu care străinii privesc aceste bilete în schimburile comerciale în locul obişnuitului aur. Mai mult decât atât, există riscul ca bancherii să profite şi să emită mai multe bilete de bancă decât echivalentul lor în aur, bunuri sau servicii. Reputaţia şi soliditatea unei bănci depinde şi în concepţia marelui gânditor de capacitatea acesteia de a stoca şi păstra în siguranţă întreaga cantitate de bani depusă în conturile sale.xvii Descoperirea minelor de metale preţioase din America, a constituit la început un prilej de manifestare a entuziasmului spaniolilor şi portughezilor, dar în timp, cele două imperii s-au dovedit retrograde demonstrând că, paradoxal, cantitatea suplimentară de aur şi argint a adus bogăţie numai statelor care nu descoperiseră aur. Prin urmare, un sistem bancar poate da dovadă de management deficitar chiar dacă are lichidităţi. Se devalorizeză moneda prin credite de circulaţie, ori prin cantităţi suplimentare de etalon monetar, metale preţioase în cazul nostru, care exced volumul schimburilor din acel moment.xviii În secolul al XVIII-lea oamenii încep tot mai pregnant să îşi schimbe accepţiunea despre bani şi despre schimb. Acest lucru se va repercuta şi asupra finanţelor, pentru că pe oameni nu îi mai sperie în mod necesar lipsa aurului la un moment dat.xix Doctrina mercantilistă trebuia să dispară şi din ultimele unghere ale gândirii economice.xx Două sute de ani, mai precis până în 1802, când Europa era o afacere a Imperiului Francez al lui Napoleon, Banca din Amsterdam a funcţionat ireproşabil. Din 1802, sub influenţe externe de tot felul, banca a adoptat sistemul rezervelor fracţionare. Chiar şi aşa însă, prestigiul ei era atât de mare, încât a fost ferită de crize în continuare deoarece, ştiind că îşi pot retrage oricând banii fără probleme, oamenii nu şi i–au retras niciodată în masă, iar banca nu a intrat în criză de lichidităţi. Prestigiul devenise cel mai important activ al său. Despre bani şi încredere, părintele economiei politice, Adam Smith a fost cât se poate de elocvent:” Când populaţia dintr-o anumită ţară are atâta încredere în bogăţia, cinstea şi prudenţa unui anumit bancher, încât să creadă că el e totdeauna gata să plătească la cerere, în orice moment, toate biletele emise de el, care i-ar fi prezentate, atunci aceste bilete ajung să aibă acelaşi curs ca şi moneda de aur şi argint, datorită încrederii că pricând ele pot fi schimbate cu asemenea monede. “12 Cu alte cuvinte, marele gânditor liberal a atras atenţia asupra cauzei pentru ceea ce se întâmplase în lumea banilor şi finanţelor şi avea să se mai materializeze printr-un bank run13 de atâtea alte ori în cursul istoriei. Opus sistemului occidental, sistemul islamic de administrare al banilor și-a menținut structura până în prezent, spre diferență de cel creștin, cu care a avut puncte comune la început, dar care a evoluat și s-a schimbat pe parcurs. În primul rând, sistemul islamic îndeamnă abordarea unei atitudini moderate, caritabile față de oamenii nevoiași, de redistribuire socială a veniturilor, de la cei bogați la cei săraci. Una dintre trăsăturile complementare ale acestui fapt este condamnarea perceperii de dobândă ca venit ilegitim și nemeritat. Cu privire la dobândă, între Islam și Creștinism a existat o abordare convergentă la început, în sensul că din antichitate și până în Evul mediu, perceperea de dobânzi era considerată nelegală și în Europa. Finanțele islamice aveau însă să păstreze permanent componenta responsabilității sociale ca determinantă pentru activitatea de administrare a banilor. 5.2 Corporaţia – precizări conceptuale În dicţionar, corporaţia este explicată ca fiind drept o întreprindere mai mare. Radicalul său este cuvântul corp, dar este împrumutat din limba franceză, unde îl întâlnim ca şi corporation. Cea mai veche atestare a sa, provine totuşi din limba latină, corpore, iar in corpore s-a împământenit cu sensul de “cu toţii, în formaţie completă”. Prin urmare, întreprinderea mai mare care desemnează corporaţia, are o trăsătură deosebită, în afara dimensiunii care o caracterizează. Corporaţia este într-adevăr o întreprindere mare, al cărei domeniu de activitate a fost extins sau perfecţionat, ajungând să fie practicat din punct de vedere logistic în mai multe locaţii diferite. Prin aceasta se înţelege faptul că domeniul de activitate a acoperit toate subdomeniile complementare, iar activităţile specifice se desfăşoară în mai multe sedii diferite, datorită diviziunii muncii. De la întreprinderea iniţială, dacă se înregistrează un succes, sunt asimilate pe rând noi procente care îi ridică cota de piaţă, ajungând ca mai apoi să se extindă după ce a ajuns să controleze o piaţă, sau, pur şi simplu, după ce nu se mai poate extinde pe piaţa respectivă din cauza concurenţei şi caută să facă acest lucru în afară de zona de activitate curentă. Din acel moment se poate spune că întreprinderea are mai multe corpuri, fiecare sucursală fiind echivalentă cu un corp de armată. In corpore, desemnează aşadar faptul că este vorba de toate corpurile întreprinderii, de unde şi numele de corporaţie. Prin urmare, corporaţia nu este orice întreprindere mai mare care a deschis sucursale prin provincie şi are o cifră de afaceri puţin mai mare decât firmele de pe piaţa autohtonă. Titulatura de corporaţie o înlocuieşte pe cea de întreprinddre numai în momentul în care sucursalele fac un corp comun, adică funcţionează la propriu ca un întreg. În ultimii ani, datorită globalizării, corporaţiile au devenit un subiect important în analiza fenomenelor economice. Globalizarea presupune printre altele şi liberalizarea circulaţiei capitalului, şi în acest fel corporaţiile s-au extins sub forma companiilor multi-naţionale. Această extindere a corporaţiilor a presupus preluări de companii sau fuziuni mai mult sau mai puţin celebre. Fuziunea în sine conferea companiilor participante statut de corporaţie, deoarece fuziunea are loc de obicei între companii care activează în acelaşi domeniu de activitate, deşi cele mai de succes fuziuni s-au dovedit a fi cele din domeniile complementare, prin scăderea costurilor de tranzacţionare.14 Yüklə 0,72 Mb. Dostları ilə paylaş:
|