Capitolul I

Studiu de caz (9): Subprime crisis sau începutul sfârșitului

Big Five

În ziua de azi, viața pare de neconceput în lipsa creditului. Nivelul de viață ridicat la care au oamenii acces în urma globalizării, precum și generalizarea unor standarde sociale și economice râvnite ani la rând, au impus lumii un ritm de creștere fără precedent. Oamenii nu o pot lăsa mai moale, nu se pot odihni, nu se pot bucura de ceea ce au agonisit, pentru că dezvoltarea economică la care s-a ajuns este un tren care oprește ]n fiecare stație, dar care nu mai revine niciodată pe ruta respectivă: cine coboară din el, îl pierde pentru totdeauna. Nimeni nu e de neînlocuit, iar globalizarea pare să confirme cel mai bine această lege. Dacă nu ar exista credite, cei mai mulți oameni s-ar limita la un consum de subzistență, ar încerca să își plătească impozitele și să își trimită copiii la școală. Ar putea face și alte lucruri, dar în mod sigur nu le-ar face pe următoarele, sau le-ar face foarte greu: cumpărarea unei case, a unui automobil, călătoriile și concediile în străinătate, utilarea caselor lor cu electrocasnice și aparatură high-tech audio-video de ultimăî generație etc. pot fi adăugate aici toate bunurile și serviciile complexe de tip high-end, care încorporează valoare adăugată mare și care contribuie astfel cel mai mult la valoarea produsului național brut.

Sistemul împrumuturilor în marjă, sau ceea ce este cunoscut drept efectul de levier, a permis unor oameni iresponsabili să joace sume de bani cu promisiunea băncii de a le plăti câștiguri mai mari de 15 sau de 30 de ori decât suma investită, sau cu accepatarea pierderii corespunzătoare de către investitori. Cu 10 miliarde de dolari, la un efect de levier de 15, un fond putea cumpăra acțiuni în valoare de 150 de miliarde. Dacă prețul acțiunilor ar fi crescut cu 10%, fondul ar fi câștigat 10% din 150 de miliarde, adică 15 miliarde. Cu 25 de miliarde, fondul raporta o creștere a valorii activelor cu 150%. Banca urma să plătească cele 15 miliarde, în cazul marcării profitului, din conturile celorlalți deponenți sa investitori. Condiția era ca numărul acestora să crească în continuare. În cazul în care valoarea acțiunilor ar fi scăzut cu 10%, atunci pierderea ar fi fost de 15 miliarde, iar fondul nu numai că ar fi pierdut toți banii, dar în plus ar fi rămas dator cu 5 miliarde. Scăderile nu au fost din prima atât de mari și atât de bruște. Dar la exemplul respectiv o scădere de doar 3,5% ar fi diminuat cu mai mult de jumătate valoarea celor 10 miliarde investite inițial.

Între 2002 și 2006, cele mai mari cinci bănci de investiții de pe Wall Street și-au triplat profiturile, câștigul lor cumulat cifrându-se undeva pe la 30 miliarde de dolari. Rata medie a rentabilității financiare era de aproximativ 22%, adică aproape la fel de mare ca cea din industriile farmaceutică sau energetică. Însă în aprilie 2008, la mai puțin de o lună de colapsul Bear Stearns, valoarea de piață medie a acținilor celorlalte patru scăzuse cu mai mult de 40%. Reguli elementare de management, precum evitarea îndatorării peste măsură și coroborarea acesteia cu bonusuri uriașe pentru profituri fantomă, au fost omise de de acei supra oameni, directorii executivi de pe Wall Street. Încrezători în MBA-urile lor și în diplomele strrălucitoare de la universitățile din Ivy League, oamenii nu le-au pos la îndoială abilitățile de a face bani și nimeni nu s-a întrebat cum de abia atunci se inventase această știință. A xistat un acord de principiu, între brokeri și investitori cum că riscul, ca și concept, într-adevăr există. Dar de la acest fapt abstract, la concretizarea celor mai pesimiste probabilități, fiecare a considerat că ar fi prea mult și dacă totuși se va întâmpla ceva rău, poate nu va fi chiar cazul său. Când însă portofoliile se constituie pe munți de datorii, capitalul unui fond sau al unui investitor individual se pot topi într-o singură zi.

Wall Street-ul are partea sa de vină, și anume că s-a lăsat ca și în 29-33 să cadă victimă lăcomiei băncilor de investiții li banilor ieftini. Au existat trei premise adânc înrădăcinate în cultura de business a tranzacțiilor financiar-bancare conduse de băncile de investiții de pe legendara arteră new-york-eză.

În primul rând, spre diferență de băncile comerciale, băncile de investiții au o expunere în fața riscului mult mai mare decât au băncile comerciale. Acestea din urmă se tem în principiu de un singur lucru: bank run. Panica bancară este cea care le deconspiră adevărata față în fața clienților lor. Este vorba de sistemul rezervelor fracționare, conform cărora banca păstrează o cotă de rezervă obligatorie, iar restul îi dă împrumut altor oameni. Este un adevăr elementar pe care îl cunosc toți studenții din domeniul economic. Lucrurile merg însă așa de când ultimul bastion al etalonului-aur, Banca din Amsterdam, a trecut la rezervele fracționare la începutul secolului al XIX-lea. În timpul panicii bancare însă, managerii băncilor comerciale se duc spășiți la guvernatorul băncii centrale și cer bani, iar de obicei acesta le dă deoarece băncile centrale au dat împrumuturi în schimbul unor garanții mai bune decât instituțiile ipotecare care au promovat conceptul de subprime. Adică băncile comerciale acordă împrumuturile printr-o rigoare mai mare la avizarea dosarului de credit, decât alte instituții care dau bani oamenilor. Băncile de investiții au pus baza piramidei speculative care a cauzat criza financiară. În anii 90, băncile de investiții desfășurau în general o activitate de consultanță. Veniturile lor erau oricum importante, dar bonusurile nu aveau nivelurile de zeci de milioane de dolari pe an, sau chair sute pentru un director și board-ul său. Taxele care asigurau veniturile băncilor de investiții erau contravaloarea consultanței în domeniile următoare: brokeraj, M&A advisory, equity, debt underwriting, și asset management. Investițiile efective pe care le făceau în numele cliebnților lor erau undeva la 40% din activitatea Big Five. În perioada 2000-2006, ponderea activită’ilor de investiţii din oferta de servicii a băncilor de investiţii a crescut până la aproximativ 55%. Nimic rău până aici. Serviciile de investiţii puteau să atingă şi 90% din cuantumul activităţii lor, atât timp cât aceste 70 de miliarde de dolari – bani investiţi – erau bani adunaţi în timp din comisioanele de intermediere specifice activităţii de brokeraj, precum şi propriile fonduri ale băncilor (proprietary trading). Care era miza urmărită de Big Five prin proprietary trading ? Poziţia privilegiată în jocul asimetriei informaţionale. Prin intermedierea unui volum imens de operaţiuni, şi în special a unora dintre cele mai importante, Big Five au ştiut dintotdeauna cine vinde, cui, şi cât înaintea tuturor. Ştiau aceste lucruri deoarece completau ordine în piaţă pentru unele fonduri de investiţii. Fondurile, la rândul lor, pentru a-şi plasa cât mai bine investiţiile clienţilor lor, subcontractau băncile de investiţii. Astfel de fonduri au fost Fidelity sau T. Rowe Price. Hedge fund-urile erau de asemenea clienţii lor. Iată care erau posibilitățile de urmat: Ştiind aşadar de existenţa unor ordine de cumpărare pentru anumite acţiuni, o bancă se putea ralia acestei operaţiuni, cumpărând eventual pentru clientul său la un preţ mai mare decât cel iniţial, pentru că volumul de acţiuni respectiv, la preţul vechi, fusese adjudecat de banca de investiţii, căreia intenţia unui fond de a cumpăra anumite acţiuni îi induce motivul dezvoltării analizei în acel sens şi s folosirii acesteia mai apoi în interes propriu, şi ulterior în interesul clientului. Acest tip de activitate se mai numeşte front running, este cunoscută, ilegală, nu foarte greu de descoperit, şi pe deasupra considerată necioplită chiar şi de către adepţii ingineriilor financiare. Big Five au folosit informaţiile furnizate de clienţi în scop propriu în acele operaţiuni care în timp, în argoul financiar de pe Wall Street, au căpătat titulatura de color. Este mai precis vorba de acele operaţiuni de infiltrare a ordinelor şi a modelelor lor de investiţii în planul de investiţii al unui fond, precum o operaţie de acoperire. Băncile de investiţii cumpărau acţiuni ca şi clienţii lor, sau cumpărau acţiuni la companii complementare prin care îşi atingeau indirect interesele. Aceste operaţiuni au rămas întotdeauna imposibil de detectat, şi nu au putut fi niciodată demonstrate. Însă posibilitatea apelării la această tehnică investiţională se apropie prea mult de modelul standard al minimului de efort pentru maximizarea rezultatelor, astfel încât Big Five să nu fie măcar bănuite că au încercat.

În al doilea rând, nivelul de îndatorare al băncilor de investiții este atât de mare, încât sistemele actuale de management al riscului nu pot face față unui eventual colaps. Diferenţa dintre valoarea reală a activelor, ca sume investite (tangible equity) şi valoarea de piaţă a activelor( tangible assets), exprimate în cotaţia acţiunilor, ajunsese în perioada 2002-2007 de la 1:30 la 1:41. În momentul în care un investitor a încercat să îşi încaseze cei 41 de dolari la dolarul investit, a descoperit spre surprinderea sa că nu s-a arătat nimeni dornic să îi dea pe acţiunea sa 41 de dolari şi ceva. Nu a disperat şi a încercat să vândă la 40, la 39 şi tot aşa. Tehnic vorbind, nu contează că în 2002, existau oameni care plăteau cei 30 de dolari, sau că în 2007, înaintea colapsului din august, se mai puteau recupera 40 de dolari. Cu siguranţă că cei care au vândut între 30 şi 41 au fost marii câştigători, miraţi şi ei probabil că mai aveau cui să vândă acţiuni cu PER-uri imense. Însă câştigătorii au şi fost cei care au dat tonul pentru fire-sale. Volumele lor de acţiuni au inundat piaţa şi valoarea de piaţă a acţiunilor a început să se corecteze, după cum era normal. Faptul că 1000 de dolari investiţi în acţiuni Fannie Mae în 2002 mai valorau în 2009 câţiva dolari, nu mai pare atât de deplasat. Pentru a se pierde valoarea integrală a unei investiţii, la un efect de îndatorare de 1:33, era suficientă o scădere de numai 3% în cotaţia activelor pe bursă. Când oamenii se împrumutau să cumpere Tresury bonds, obligaţiuni emise de guvern cu câştiguri mici dar garantate, băncile puteau onora obligaţiile faţă de clienţi, contând pe împrumuturi interbancare pe termen scurt. Când însă s-au trezit în posesia CDO-urilor şi CLO-urilor, nimeni nu le-a mai oferit bani pe termen scurt deoarece garanţiile oferite erau acţiuni greu de vândut.

În al treilea rând, o parte foarte mare din profiturile investițiilor merg către directorii executivi, și nu către acționari, care sunt convinși să își amâne momentul marcării profiturilor și a încasărilor de cash, și să accepte alte acțiuni suplimentare drept răsplată. În 2007, comparativ cu angajaţii J.P. Morgan Chase care au împărţit 32% din profit, sau cei de la Bank of America care au primit 28%, golden-boys din cadrul Big Five nu s-au mulţumit cu mai puţin de 60%. Goana după aceste bonusuri i-a determinat pe bancheri şi brokeri să nu se mai gândească decât cum să îi facă pe oameni să apeleze la serviciile lor şi să se îndatoreze. Investitorii, sătui de câştigurile mici şi sigure ale blue chips-urilor, au început să solicite câştiguri din ce în ce mai mari, cu tot cu riscurile aferente. Ceea ce doreau ei de fapt să spună era faptul că doreau să investească în acţiuni cu volatilitate mai mare, în sus sau în jos, convinşi că vor şti când să cumpere ieftin şi când să vândă scumpă. Posibilitatea ca să se întâmple exact invers a părut la început un risc acceptabil. Aşa că au început să fie căutate speculaţiile valutare, futures pe petrol şi materii prime, junk bonds sau acţiuni SPAC (special purpose acquisition company). Mai mult decât atât, în 2006, 26% din acţiunile Big Five erau blocate şi deţinute de angajaţi. La câştigurile lor, şi la acţiunile deţinute, orice director se putea retrage după un an sau doi de activitate, indiferent de ceea ce avea să aducă viitorul pentru compania sa şi clienţii acesteia.
Subprimer-ii

Când o persoană dorește să obțină un credit, banca îi face un dosar în care adună toate informațiile posibile despre solicitant, în special cele de natură profesională, dasar care primește un credit score. După cum se subînțelege, marimea acestuia este proporțională cu cea a creditului. Credit score-ul ia în calcul toate riscurile posibile la care se expune banca dacă debitorul ei întâmpină dificltăți legate de returnarea creditului și îl transfromă pe acesta într-unul neperformant. În cazul în care debitorul nu mai poate achita creditul, banca trece la executarea silită, asigurându-se că nu va lichida în pierdere activul respectiv, prin luarea unei marje la acordarea împrumutului.

Când credit score-ul nu permite primirea unui credit, oamenii apelează la canalele neoficiale: rude, prieteni, cămătari. Însă rudele și prietenii au întotdeauna un plafon de creditare mic, și de regula pe termen scurt, chiar dacă nu percep dobândă, și nici nu solicită vreo garanție. Cămătarii obișnuiesc să ofere sumele solicitate, dar pe garanții solide de câteva ori mai mari și pe dobânzi usturătoare. Ce este de făcut pentru oamenii care nu pot lua credit? Americanii s-au gândit la un compromis. O instituție de credit ipotecar, un mortgage lender, care să dea banii precum un cămătar dar să manifeste înțelegerea unei rude sau prieten. Da, însă pentru cât timp?

Obținerea unui credit score bun, clasează o persoană în prima categorie a debitorilor eligibili. Ei sunt clienții prime ai băncii. Cei deasupra cărora se trage linia, intrând în categoriile următoare, sunt sub prima, cum am spune subprime. Așadar un subprime borrower este un debitor neeligibil pentru ancă, la o primă vedere. La o analiză suplimentară, sau la depunerea dosarului la o altă bancă a dosarului său de credit, subprimer-ul poate intra în categoria prime, procesul fiind reversibil, în funcție de evoluția profesională și de criteriile de acordare a unui credit care pot varia ușor de la o bancă la alta. Acestea sunt însă băncile comerciale. Mortgage lender-ii însă au revoluționat această abordare. Persoanele din categoria subprime au fost primite cu brațele deschise și încurajate să se împrumute cât mai mult…la dobânzi mari, variabile, pe baza unor ipoteci asupra caselor în care locuiau. Prin ipotecarea casei, mortgage lender-ul viza cea mai sigură garanție din punct de vedere a naturii indestructibile a unui activ: piața imobiliară. Ceea ce au omis ei a fost însă faptul că pământul este într-adevăr indestructibil, dar supus totodată volatilității pieței ca oricare alt factor de producție. Brokerii de credite angajați ai mortgage lender-ilor au fost stimulați de încasarea primelor grase să păcălească oamenii să se îndatoreze peste limita posibilităților lor. Cum a fost însă posibil ca oamenii să fie păcăliți în masă? Probabil că datorită preferinței pentru consumul prezent și a utilității maxime a acestui act economic. În momentul inițial, oamenii au primit banii și și-au îndeplinit un vis, folosind banii pentru a intra în posesia unui lucru pe care îl doreau de mult timp și care, în acel moment, le-a conferit satisfacție mare. Plata…putea să mai aștepte. Perioadele de grație variau între o jumătate de an și doi ani de zile, timp în care subprimer-ul plătea pe lună cât putea din împrumutul datorat și dobânda echivalentă: într-o lună mai mult, în alta mai puțin, în alta deloc, apoi iar puțin, dar cu obligația ca la sfârșitul perioadei de grație, adică după cele șase luni, până la cei doi ani, plîțile trebuiau să fie la zi, adică ajustate și plătite din urmă. Recalcularea acestor rate după un an sau doi de grație, i-a adus pe subprimer-i să plătească deodată 800-1000 de dolari pe lună în plus. Este vorba de o sumă mare de bani chiar și pentru americanii din clasa medie, nu numai pentru subprimer-i. Nu au avut de unde să îi dea, așa că în mod normal mortgage lender-ii ar fi trebuit să purceadă la executarea loe silită și să le ia casele pe nimic. Dacă ar fi fost numai atât, situația ar fi fost într-adevăr cumplită pentru subprimer-i, dar criza s-ar fi stabilizat la acel nivel și s-ar fi încadrat într-un model pe care autoritățile l-ar fi administrat mai ușor. Situația a devenit însă dezastruoasă pentru întreaga lume.

Criza imobiliară

A fost mai greu până au scăzut prețurile la câteva case. Nebunia creditării nu poate fi pusă doar pe seama subprimer-ilor sau a instituțiilor cămătărești care i-au împrumutat. Toată lumea s-a împrumutat, și toată lumea dorea să se împrumute în continuare. O categorie aparte aau fost debitorii eligibili din categoria prime, care aveau deja casa ipotecată pentru obinerea unui credit. Calculul era simplu: piața imobiliară nu putea decât să crească. Din această perspectivă, oamenii erau interesați de cumpărarea locuințelor, sub presiunea anticipărilor de creștere ontinuă a pre=urilor, fie în folos propriu, fie în scop speculativ. Oamenii care aveau deja casa ipotecată credeau că era suficient să aștepte să mai treacă ceva vreme, pentru a face o nouă evaluare a proprietății lor și săî mai primească ceva în plus din partea băncii, la o nouă ipotecă, susținută de diferența favorabilă descoperită în urma reevaluării proprietății imobiliare. Casele au început în scurt timp să nu mai fie căutate pentru scopul lor economic inițial, de adăpost pentru locuit, ci pentru posibilitatea specula=iilor imobiliare. La un moment dat însă, pe măsura deteriorării situației economice, oamenii s-au mai domolit în avântul lor investițional, și nu au mai cerut case la prețurile umflate, motiv pentru care piața și cerut dreptul său de corecție a dezechilibrelor și de spargere a bulelor specușlative. Multe din credite erau acordate subprimer-ilor, iar când aceștia nu și-au mai plătit ratele, băncile le-au preluat casele și le-au scos la vânzare pe piață la prețuri de lichidări de stoc, moment în care a început psihoza prăbușirii pieței imobiliare americane. Scăderea prețurilor caselor i-a adus pe primer-i în sitauția de a constata că ei achită rate la o ipotecă mai scumpă decât casa pe care era făcută ipoteca. Acesta a fost punctul fără de întoarcere. Cu banii încasați pe ipotecă, primer-ii se puteau muta într-o casă nouă, mai bună și are eventual mai ieftină, având șansa să le mai rămână și ceva bani și să scape și de datorii, lăsând banca să îi execute și să se descurce cu casa care nu mai valora suma pe care se făcuse ipoteca. Băncile s-au ttrezit îngropate în credite neperformante chiar și în situația primer-ilor, iar prețurile s-au prăbușit. Cel mai rău lucru a fost faptul că toate casele care făceau obiectul executării silite erau lăsate să se degradeze de către cei care nu își mai puteau plăti ratele. Se estimează ca, în medie, valoarea unei case scoase la licitație pierduse 25% din valoarea ei, datorită negijenței cu care fusese administrată.

Liantul nefericit dintre Big Five, subprimer-i și piața imobiliară au fost CDO-urile, collateral debt obligations. Mortgage lender-ii s-au pus la adăpost de situația în care trebuiau să își execute silit debitorii. Au vândut creanțele mai departe, instituții financiar-bancare de toate felurile, dar în special bănci de invesiții punându-le laolaltă și emițând în locul lor CDO-urile, ca niște obligațiuni asupra pieței imobiliare. Oameni din întreaga lume, fonduri de investiții, fonduri de pensii, au văzut în CDO-uri cea mai bună plasare a banilor lor. Atunci când nu au cumpărat CDO-uri, au cumpărat acțiuni Big Five, iar Big Five a investt mai apoi banii în piața imobiliară. Când subprimer-ii au încetat să își mai plătească ratele, băncile de investiții au anunțat fondurile de pensii că banii dați în grija lor sunt blocați în active, adică în case obținute după executări silite, dar pe care nu le mai dorea nimeni. În acest fel, oameni din întrega lume, unii care nici nu auziseră vreodată de Big Five, au fost înștiințați că, pentru moment, banii lor de pensie au fost pierduți.

CAPITOLUL IV. CFB IN CADRUL PLANULUI DE AFACERI

4.1 De la idee la succes

Se spune că marile afaceri au pornit de la idei îndrăzneţe. Este foarte posibil. Dar pentru a fi corecţi până la capăt fraza iniţială ar trebui continuată astfel: „Marile afaceri au pornit de la idei îndrăzneţe care au fost bine puse în practică”. Acesta este rolul planului de afaceri, de a da o formă accesibilă tuturor unor idei extraordinare. Este nevoie, probabil, de puţin geniu pentru a crea idei unice, dar, totodată, sunt necesare şi abilităţi de comunicare pentru a exprima ideile unice într-o formă accesibilă tuturor celor interesaţi. În acest sens, scopul planului de afaceri este acela de a transmite un mesaj care să reflecte ideile, intuiţiile, instinctele, sentimentele şi opiniile despre o afacere şi viitorul său.

Poveştile frumoase cu eroi extraordinari care au reuşit în afaceri fără ajutorul altora sunt, în cea mai mare parte legende. Foarte puţini sunt cei care reuşesc să pună în practică o idee de afacere fără ajutorul altor persoane, fie că acestea sunt creditori, asociaţi, prieteni, consilieri, etc. Aşadar, planul de afaceri trebuie să îndeplinească sarcina de a-i coaliza pe cei interesaţi în jurul unei idei, al unui scop comun. Dacă ideea se referă la sentimente şi speranţe, planul de afaceri trebuie să vorbească de fapte şi anticipări, deoarece principalul atu al planului de afaceri trebuie să fie credibilitatea, pentru că numai atunci când această valoare este transmisă şi alţii vor fi dispuşi să investească şi să se asocieze în ideea respectivă.

4.2 Planul de afaceri – forma concretă a opţiunii strategice a firmei

În termeni ceva mai riguroşi, planul de afaceri ar putea fi definit astfel: o descriere a viitorului unei afaceri, o descriere cu privire la opţiunile firmei şi la modalităţile de realizare a acestora. Apelând la instrumentele specifice analizei economice, planul de afaceri ar putea fi definit în următorul fel: planificarea modului de alocare a resurselor material, de exploatare a activelor deţinute de firmă în scopul creşterii profitabilităţii şi implicit a valorii de piaţă a acesteia. Din această perspectivă, planul de afaceri reprezintă forma concretă a calcului antreprenorial, al strategiei de acţiune al firmei pentru perioada următoare.

1. 
   Utilitatea planului de afaceri
   
   0. 
      Cine are nevoie de un plan de afaceri?
      

Răspunsul simplist la această întrebare ar fi „oricine”. Dar asemenea răspunsuri nu-şi au rostul decât dacă sunt argumentate. La o analiză mai amănunţită pot fi identificate următoarele categorii de actori ai mediului de afaceri care folosesc şi au nevoie de un plan de afaceri:

1. 
   Afacerile care se află în faza de lansare
   

Orice acţiune presupune o decizie, iar decizia presupune o analiză şi o planificare a resurselor disponibile pentru realizarea acţiunilor.

2. 
   Managementul companiei
   

Rolul managementului este acela de a gestiona resursele şi de a controla activitatea firmei. Din această perspectivă, planul de afaceri oferă informaţii despre modul în care ar trebui gestionate resursele şi de a pune în evidenţă eventualele abateri de la strategia adoptată de firmă.

3. 
   Orice firmă care doreşte să-şi reorienteze acţiunile
   

Firmele aflate în declin sau afacerile aflate în dificultate pot supravieţui numai în contextul în care îşi adaptează strategia pentru a putea face faţă provocărilor cu care se confruntă. Reorientarea strategiei presupune, implicit, realizarea unui nou plan de afaceri în concordanţă cu noile opţiuni ale firmei.

0. 
   Care sunt principalele roluri ale unui plan de afaceri?
   

Utilitatea unui plan de afaceri constă, în mod evident, din rolurile atribuite acestuia. Prin funcţiile pe care planul de afaceri le îndeplineşte, acesta devine un element esenţial al oricărei afaceri. Principalele roluri ale planului de afaceri pot fi rezumate astfel:

1. 
   De a testa fezabilitatea unei afaceri.
   

Planul de afaceri reprezintă, din această perspectivă, o „poliţă de asigurare” ieftină împotriva riscurilor. Pentru că planul de afaceri presupune parcurgerea la nivel de proiecţie a tuturor fazelor specifice unei afaceri, realizarea acestuia oferă omului de afaceri posibilitatea de a descoperi eventualele erori ale unei afaceri şi de a le remedia.

2. 
   De a oferi opţiuni într-un mediu economic aflat în continuă schimbare
   

Planul de afaceri poate fi considerat drept „traseul corect pe o hartă”. Dacă firma ar fi o corabie, iar mediul de afaceri un ocean tumultuos planul de afaceri ar trebui să ofere harta şi busola care nu lasă corabia să eşueze.

3. 
   De a atrage resurse financiare
   

Orice idee, oricât de măreaţă ar fi, nu poate avea succes în lipsa banilor. Planul de afaceri reprezintă modalitatea de a face cunoscută şi înţeleasă viziunea şi de a oferi şi altora oportunitatea de a se alătura acestei viziuni. De aceea, planul de afaceri reprezintă elementul primar al oricărei tentative de a obţine finanţare fie că ne referim la creditare sau la asociere în cadrul firmei.

4. 
   De a anticipa configuraţia viitoare a afacerii
   

Planul de afaceri poate fi privit ca un scenariu de acţiuni adaptate la un anumit context. Acest context este determinat pe baza anticipărilor şi aşteptărilor antreprenorului formate în legătură cu mediul de afaceri.

2.