Capitolul XVI religiile din china antică

Despre miturile scufundării cosmogonice, vezi M.Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 100 sq. jtrad. românească, pp. 86 sq. — nota trad.|.

Despre şamanismul ugricilor, vezi Le Chamanisme, pp. 182 sq.; la estonieni, cf. Oskar Loorits, Grundzuge des ethnischen Volksglauben, I (Lund, 1949), pp. 259 sq.; II (1951), pp. 459 sq. Despre şamanismul lapon, vezi Louise Backman şi Ake Hultkrantz, Studies in Lapp Shamanism (Stockholm, 1978).

Despre originea şamanică a lui Văinămoinen, precum şi a altor eroi din Kalevala, vezi Marrtti Haavio, Văinămoinen Eternul Sage (FF Communications, nr. 144, Helsinki, 1952).

Despre Stăpânul animalelor şi duhurilor păzitoare, ocrotitoare ale vânatului, vezi: Ivan Paulson, Schutzgeister und Goîtheiten des Wildes (der Jagdtiere und Fische) in Nordeurasien. Eine religionsethnographische und religion-phănomenologische Untersuchung jăgerischer Glaubensvorstellungen (Stockholm, 1961). Vezi, de acelaşi autor, „Leş religions des Asiates septentrionaux (tribus de Siberie)", pp. 70-102; „Leş religions des peuples finnois", pp. 170-187; „The Animal-Guardian: A criticai and synthetic review", HR, III, 1964, pp. 202-219. Aceleaşi concepţii se regăsesc la vânătorii primitivi din America de Sud şi de Nord, Africa, Caucaz etc.; cf. bibliografia înregistrată de I.Paulson, „The Animal-Guardian", n. 1-12.

249. Sursele scrise au fost editate de C.Clemen, Fontes historiae religionum primitivarum, praeindogermanicarum, indogermanicarum minus nolarum (Bonn, 1936). Vezi şi W.Mannhardt, Letto Prussische Gotterlehre (Riga, 1936); A.Mierzynski, Mythologiae lituanicae monumenta, I-II (Varşovia, 1892-1895), prezintă şi studiază sursele de până în secolul al XV-lea. Cu privire la starea problemelor până în 1952, Haralds Biezais, „Die Religionsquellen der baltischen Volker und die Ergebnisse der bisherigen Forschungen", Arv., 9 (1953), pp. 65-128.

O lucrare de ansamblu privind religia bălţilor a dat Haralds Biezais, în Ake V. Strom şi H.Biezais, Germanische und baltische Religion (Stuttgart, 1975). Prezentări generale, redactate din diverse perspective, în V.Pisani, „La religione dei Bălti", în Tacchi Venturi, Storiu dalie Religioni (ediţia a 6-a, Torino, 1971), voi. II, pp. 407-461; Marija Gimbutas, The Balts (Londra-New York, 1963), pp. 179-204; Jonas Balys şi Haralds Biezais, „Baltische Mythologie", în W.d.M., I (l965), pp. 375-454.

O documentare considerabilă, mai ales folclorică şi etnografică, cu bibliografii exhaustive, se regăseşte în lucrările iui Haralds Biezais, Die Gottesgestalt der Lettischen Volksreligions (Stockholm, 1961) si Die himmlische Golterfamilie der alten Letten (Uppsala, 1972). Vezi, de asemenea, H.Usener, Gotternamen (Frankfurt pe Main, 1948, ediţia a 3-a, 1948), pp. 79-122, 280-283; W.C.Jaskiewicz, „A Study in Lithuanian Mythology. Juan Lasicki's Samogitian Gods", în Studi Balticii, 1952, pp. 65-106.

Despre Dievs, cf. Biezais, W.d.M., I, pp. 403—405; id., „Gott der Gotter", în Acta Academica Aboensis, Ser. A., Humaniora, voi. 40, nr. 2 (Abo, 1971).

Perkunas, în letonă Perkuons, în prusiana veche Percunis, derivă dintr-o formă balto-slavă Perqunos (cf. paleoslavul Perunu) şi se apropie de vedicul Perjanya, albanezul Peren-di si germanicul Fjorgyn. Despre Perkunas, vezi J. Balys, în W.d.M„ I, pp. 431-434 şi bibliografia citată, ibid., p. 434. Despre Perkuons, vezi H.Biezais, Die himmlische Gdtterfamilie der alten Letten, pp. 92-179 (pp. 169 sq., studiu comparativ al zeilor indo-europeni ai furtunii).

Nu se cunosc miturile cosmogonice balte. Există un Arbore al Soarelui (= Arbore Cosmic) în mijlocul Oceanului sau către apir; Soarele când asfinţeşte îşi atârnă de el brâul înainte de a merge la culcare.

Tabloul problemelor

744

Despre Saula, zeiţa Soarelui, şi despre fiii şi fiicele ei, despre nunţile ei cereşti, vezi H.Biezais, Die himmlische Gdtterfamilie der alten Letten, pp. 183-538. Fiicele Saulei sunt asemenea zeiţelor indo-europene aJe Aurorei.

Despre Laima, vezi H.Biezais, Die Hauptgottinnen der alten Letten (Uppsala, 1955), pp. 119 sq. (raporturile sale cu norocul şi nenorocul), pp, 139 sq. (relaţiile cu Dumnezeu), pp. 158 sq. (cu Soarele). Ca zeiţă a sorţii, Laima patronează naşterea, căsătoria, belşugul recoltelor, bunăstarea animalelor (pp. 179-275). Interpretarea lui H.Biezais a fost acceptată de numeroşi baltologi (cf. prezentarea lui Alfred Gaters în Deutsche Literaturzeitung, 78,9 septembrie 1957), dar a fost respinsă de savantul estonian Oskar Loorits; cf. „Zum Problem der lettischen Schickf,algQllinen",Zeitschriftfur slavixche Philologie, 26,1957, pp. 78-103. Problema centrală e următoarea: în ce măsură cântecele populare (daina) reprezintă documente demne de încredere privind vechiul păgânism leton? După Peteris Smits, daina ar fi înflorit între secolele al XH-lea şi al XI V-lea. Dimpotrivă, H.Biezais consideră că daina au păstrat tradiţii religioase mult mai vechi; „înflorirea" din secolul al XVI-lea rellectă numai o nouă epocă în creaţia poetică folclorică (op. cit., pp. 31 sq., 48 sq.). Alţi savanţi au insistat asupra faptului că daina sunt susceptibile de a se înnoi continuu (cf. Antanas Maceina, în Commentationes Balticae, II, 1955). Dar Oskar Loorits consideră că daina sunt relativ prea recente pentru ca Laima să poată fi o veche divinitate de origine indo-europeană; funcţia sa de divinitate a sorţii este secundară (op. cit., p. 82); Laima este o „divinitate inferioară", rolul ei limitându-se, după O.Loorits, la a ajuta naşterea şi a binecuvânta copilul, asemenea Fecioarei Măria în folclorul religios leton (pp. 90 sq.).

Amintim totuşi că criteriul cronologic nu se mai impune când e vorba să evaluezi nu vârsta expresiei literare orale a unei credinţe, ci conţinutul ei religios. Zeiţele care patronează naşterea şi pe nou-născuţi au o structură arhaică; vezi, inter alia, Momolina Marconi, Rijlessi mediteranei nella piu antica religione laziale (Milano, 1939); G.Rank, „Lappe Female Deities of the Madder-akka Group" (Studia Septentrionalia, 6, Oslo, 1955, pp. 7-79). Este greu de crezut că zeităţile sau semizeităţile feminine populare balte — Laima etc. — au fost formate după modelul Fecioarei Măria. Mai probabil, figura Fecioarei Măria s-a substituit vechilor divinităţi păgâne, sau acestea, după creştinarea bălţilor, au împrumutat trăsăturile lor mitologiei şi cultului Fecioarei.

Despre lycantropia în scopuri „pozitive", afirmată de un vechi leton, prin secolul al XVIII-lea, vezi textul procesului publicat de Otto Hoffler, Kultische Geheirnbiinde der Germanen, I (Frankfurt pe Main, 1934), pp. 343-351, şi rezumat în cartea noastră Occultisme, sorcellerie etmodes culturelles (Paris, 1978),pp. 103-104. Cf. ibid., pp. 99 sq., 105 sq., analiza unor fenomene analoage (benandantii din Aquileea, strigoii la români etc.).

Despre arhaismul folclorului balt, vezi, de asemenea, Marija Gimbutas, „The ancient religion of the Balts", Lituanus, 4, 1962, pp. 97-108. Alte supravieţuiri indo-europene au fost, de asemenea, relevate; cf. Jaan Puhvel, „Indo-European Structure of the Baltic Pantheon", în Myth in Indo-European antiquity (Berkeley, 1974, pp. 75-85); Marija Gimbutas, „The Lituanian God Velnias" (ibid., pp. 87-92). Vezi, de asemenea, Robert L.Fischer Jr., „Indo-European Elements in Baltic and Slavic Chronicles", în Myth and Law among the Indo-Europeans (ed. Jaan Puhvel, Berkeley, 1970), pp. 147-158.

250. Pentru o prezentare clară şi concisă a originii şi istoriei vechi a slavilor, vezi Marija Gimbutas, The Slavs (Londra-New York, 1971), cf., de asemenea, V.Pisani, „Baltice, slavo, iranico", Ricerche Slavistiche, 15, 1967, 3-24.

Textele greceşti şi latine privind religia au fost editate de C.G.Meyer, Fontes historiae religionis slavicae (Berlin, 1931). în acelaşi volum se află textul islandez şi traducerea latină a epopeii Knytlingasagu, precum şi documente arabe în traducere germană. Cele mai importante izvoare au fost traduse de A.Briickner, Die Slawen (Religionsgeschichtliches Lesebuch, Heft 3, Tiibingen, 1926), pp. 1-17. Izvoarele referitoare la slavii orientali au fost publicate şi bogat adnotate de VJ.Mansikka, Die Religion des Ostslaven, I (Helsinki, 1922).

Nu există lucrări de ansamblu despre istoria religioasă a slavilor. Pentru o prezentare generală, vc/i: L.Niederle, Manuel de l'antiquite slave, voi. II (Paris, 1926) pp. 126-168; B.O.Unbegaun, La religion des anciens Slaves (Mana, voi. III, Paris, 1947), pp. 389-445 (bogată bibliografie); Marija Gimbutas, op. cit., pp. 151-170.

Despre mitologie, vezi Aleksander Briickner, La mitologia slava (traducere din poloneză de Julia Dicksleinowna, Bologna, 1923); RJakobson, „Slavic Mythology", în Funk şi Wagnalls, Dictionary offolklore, inythology and legend (New York, 1950), II, pp. 1025-1028; N.Reiter, „Mythologie der allen Slaven". W.d.M., I, 6 (Stuttgart, 1964), pp. 165-208 (cu bibliografie).

Despre religia slavilor occidentali, vezi Th.Palm, Wendische Kultstătten (Lund, 1937); E. Wienecke, Untersuchungen zur Religion der Westslawen (Leipzig, 1940); R.Pettazzoni, L'onniscienza di Dio, pp. 334-372 („Divinitâ polycefale").

Despre conceperea divinităţii la slavi, vezi: Bruno Merriggi, „II concetto del Dio nelle religioni clei popoli slavi", Ricerche Slavistiche, I, 1952, pp. 148-176; cf. şi Alois Schmaus. „Zur altslawischen Religionsgeschichte", Saeculum, 4, 1953, pp.206-230.

Un foarte bogat studiu comparativ despre etnologia şi folclorul slav a fost dată de Evel Gasp;irini, // Matriarcato Slavo. Antropologia dei Protoslavi (Firenze, 1973), cu o bogată bibliografie exhaustivă (pp. 710-746). Anumite concluzii ale autorului trebuie privite cu prudenţă, dar documentarea sa este inestimabilă; cf. observaţiile noastre în HR, 14, 1974, pp. 74—78. Lucrarea lui F.Haase, Volksglaube undBrauchtum der Ostslawen (Breslau, 1939), este încă foarte ulilă. Vezi şi Vladimir Propp, Feste agrarie russe (Bari, 1978).

Chronica Slavorum de Helmond (l 108-1177) a fost editată în Monumenta Germaniae historica, voi. XXI, Hannover, 1869. Pasajele privind religia au fost reproduse de VJ.Mansikka, Die Religion der Ostslawen. l, şi de Aleksander Briickner, Die Slawen, pp. 4-7. Despre Cronica lui Nestor, vezi A. BriickneT, Mitologia Slava, pp. 242-243; \d.,Die S/awen,pp. 16-17.

Din bogata bibliografie despre Perun, e de ajuns să menţionăm A. Briickner, Mitologia Slava, pp. 58-80 (hipercritică), RJakobson, „Slavic Mythology", p. 1026, E.Gasparini, Matriarcato Slavo, pp. 537-542. Unii autori au văzut în Perun „Zeul Suprem, stăpânilor al fulgerului", despre care vorbeşte istoricul bizantin Procopius. Dar zeul ceresc, indiferent şi

745

Tabloul problemelor

îndepărtat,evocat de Helmond este, prin însăşi structura sa, diferit de zeii furtunii. Despre valoarea mărturiei lui Procopius, vezi R.Benedicty, „Prokopios Berichte iiber die slawische Vorzeit", Jahrbuch der Oesterreichischen Byzantinischen Gesellschaft, 1965, pp. 51-78.

Despre Volos/Veles, vezi A.Briickner, op. cit. pp. 119-140; R.Jakobscm, „Slavic Mythology", p. 1027; id., „The Slavic god «Veles» and his Indo-European cognates". St tuli Linguislici in Onore di Vittore Pisani (Brescia, 1969), pp. 579-599; Jaan Puhvel, „Indo-European Structures of the Baltic Pantheon", în Myth in Indo-European Antiquity (editat de G.l.Larson, Berkeley-Los Angelcs, 1974), pp. 75-89, în special pp. 88-89; Marija Gimbutas, „The Lituanian God Veles", ibid., pp. 87-92.

Despre Simarglu, vezi R. Jakobson, „Slavic Mylhology", p. 1027. Despre Mokoş, vezi A.Briickner, Mitologia Slava, pp. 141 sq. Despre Dajbog, vezi A.Briickner, Mitologia Slava, pp. 96 sq.; R.Jakobson, „Slavic Mythology", p. 1027 (ambele lucrări comportă bogate bibliografii).

Despre Rod şi rojeniţa, vezi A.Briickner, op. cit., pp. 166 sq. Despre Maţi sîra zemlia, vezi M.Gimbutas.p. 169. Principala ei sărbătoare, Kupala (de la kupati, „a se scălda"), avea loc la solstiţiul de vară şi comporta aprinderea rituală de focuri, precum şi o scăldare colectivă. Se făcea un idol de paie, kupala, îmbrăcat femeieşte, care era rezemat de un trunchi de copac tăiat, curăţat de crengi şi de frunze şi înfipt în pământ. La slavii din regiunea baltică, femeile erau acelea care tăiau şi pregăteau copacul sacru (un mesteacăn) şi îi ofereau sacrificii. Mesteacănul reprezenta Arborele Sacru ce leagă Cerul de Pământ (M.Gimbutas, p. 169).

Despre zeii bălţilor, vezi lucrările lui Th.Palm şi E.Wienecke, citaţi mai sus, precum şi remarcile critice ale lui R.Pettazzoni, op.cit., pp. 562 sq.

Sursele germanice şi Knytlinga Saga (redactate în islandeza veche, în secolul al XIH-lea) furnizează unele informaţii importante despre temple şi despre cultul lui Riiggen. Idolii de lemn, împodobiţi cu metal, aveau trei, patru sau mai multe capete. La Stettin, un templu îi era consacrat lui Triglav, un „Summus Deus" tricefal. Statuia lui Sventovit, la Arkona, avea patru capete. Alţi idoli erau cu şi mai multe; Rujcvit avea şapte feţe pe un singur cap.

DespreSvantovit, vezi N.Reiter, .ci/., pp. 195-196; V.Machek, „Die StellungdesGottes Svantovit in der altslavischen Religion",în Orbii Scriptus (Miinchen, 1966), pp. 491-497.

251. Despre spiritele pădurii (leşî etc.), vezi documentarea la E.Gasparini, // Matriarcato Slavo, pp. 494 sq. Pentru domovoi, vezi cap.III din cartea noastră DeZalmoxis ă Gengis-Khan, pp. 81-130 [trad. românească, pp. 87-135 — nota trad.].

Despre bogomilism, vezi mai departe, § 293, bibliografia citată.

Despre dualismul slav, vezi bibliografia înregistrată în De Zalmoxis..., p. 95, n. 34-36 [trad. românească, pp. 100-101 — nota trad.|.

252. Semnalăm câteva sinteze recente despre sfârşitul Antichităţii; S .Mazzarino, The Endofthe Ancient World (Londra, 1966; prezintă şi analizează ipotezele avansate de istoricii moderni); Peter Brown, The World of Late Antiquity (Londra, 1971; cea mai bună introducere în problemă de până acum); Hugh Trevor-Roper, The Rise ofChrisiian Europe (New York, 1965; în special pp. 9-70). Cartea lui Johannes Geffcken, Der Ausgang des griechisch-rornischen Heidentums (ediţia a 2-a, Heidelberg, 1929) n-a fost încă depăşită, între lucrările cele mai elaborate cităm: Ferdinand Lot, La fin du tnonde antique e! le debut du Moyen Âge (Paris, 1951); Michael Rostovtzeff, Social and Economic History ofthe Roman Empire (ediţia a 2-a,I-II,Oxford, 1957); Ernsl Stein, Histoire du Bas Empire, I-II (Bruxelles, 1949,1959); Lucien Musset, Leş invasions: Ies vagues germaniques (Paris, 1965; ediţia a 2-a, adusă la zi, 1969); id., Leş invasions: le second assaut contre l'Europe chre'tienne: VII-Xlesiecles(l96(>). Vezi şi studiile, semnate de autori diferiţi, adunate în volumul The Conflict behreen Paganism andChristianity in the Founh Century (ed. A.Momigliano, 1963); mai ales A.Momigliano, „Păgân and Christian Historiography in the Fourth Century", ibid., pp. 79-99. Cf. Peter Brown, The Making of ÎMI e Antiquity (Cambridge, Mass., 1978).

Despre reacţia elitelor păgâne, vezi P. de Labriolle, IM reaction paienne: etude sur la polemique anti-chretienne du f au VI" siecle (ediţie nouă, 1950) şi mai ales Walter Emil Kaegi,Byzantium and the Decline of Rome (Princeton, 1968), în special pp. 59-145.

Cea mai recentă (şi mai bună) ediţie şi traducere comentată din Die Civitate Dei este aceea din Studii Augustiniene, în cinci volume (Paris, 1959-1960).

Despre pregătirea şi structura cărţii De Civitate Dei, vezi Peter Brown, Augustine of Hippo. A biography (Berkeley şi Los Angeles, 1967), pp. 229-239. Vezi şi J. Claude Guy, Unite et structure logique de la „Ciţe de Dieu" de Saini Augustin (Paris, 1961). Poate apărea ca paradoxal faptul că Sfântul Augustin nu pune în discuţie expresiile religioase ale vremii (Misterele, religiile orientale, mithraismul etc.), ci un păgânism arhaic care, după expresia lui Peter Brown, „exista numai în biblioteci". Dar, în secolul al V-lea, elitele păgâne erau pasionate de littenna vetustas ~ tradiţia imemorială conservată de scriitori clasici (P.Brown, op. cit., p. 305).

Despre concepţia ciclurilor în istoriografia greacă şi romană, ca şi în iudaism si în creştinism, vezi G.W. Trompf, The Idea o/'Historica! Recurrerice in Western Thought: F r om Antiquity to the Reforination (Berkeley si Los Angeles, 1979), în special pp. 195 sq.

253. Din enorma literatură critică despre Sfântul Augustin, cităm: H.I. Marrou, S. Augustin et la fin de la culiure arnique (1938; ediţia a 2-a, 1949) şi Peter Brown, Augustine of Hippo (cele doua opere comportă bogate bibliografii). Vezi şi Etienne Gilson, Introduction ă l'etude de saint Augustin (ediţia a 2-a, 1943); id., IM philosophie au Moyen Âge (Paris, 1944), pp. 125 sq.; P. Bmgomes,L'Egli.

Tabloul problemelor

746

L'Eglise celeste selon saint Augustin (1963); A Companion to the Sîudy of St. Augustin, Ediled by Roy W. Battenhouse (Grand Rapids House, 1955).

254. Despre Părinţii Bisericii, vezi J .Quasten, The Golden Age ofGreek Patristic Lite ratare, from the Council ofNicaea to the Council ofCalcedon (Utrecht, 1960); H.A.Wolfson, The Philosophy of the Church Fathers, l-II (Cambridge, Mass., 1956); J.Plegnieux, Saint Gregoire de Nazianze theologien (Paris, 1952); J.Danielou, Platonisme el theologie mystique, essai sur la doctrine spirituelle de saint Gregoire de Nysse (ediţia a 2-a, 1954); O. Chadwick, John Cassian, A Study in primitive Monasticism (Cambridge, 1950); i.R.Palanque,Saint Ambroise et l'Empire romain (Paris, 1933); P.Autin, Essai sur saint Jerome (Paris, 1951).

Despre Origen, vezi Eugene de Faye, Origene. Sa vie et son oeuvre, sa pensee, I-III (Paris, 1923-1928) şi, mai ales, Pierre Nautin, Origene. Sa vie et son oeuvre (Paris, 1977). Autorul analizează cu pertinenţă toate sursele accesibile pentru a stabili biografia şi a reconstitui, măcar în linii mari, gândirea lui Origen. Despre biografia redactată de Eusebius, în a sa Istorie eclesiastică (P.Nautin, pp. 19-98), vezi şi Robert Grant, Eusebius as Church Historian (Oxford, 1981),pp. 77-83.

Pe bună dreptate, P.Nautin remarcă faptul că Origen „şi-a ratat moartea. Dacă ar fi murit în celula sa, titlul de martir i-ar fi ocrotit memoria de atacurile a căror ţintă a fost timp de secole. Martirajul si 1-a dorit toată viaţa: 1-a dorit sub Septimiu Sever, după martiriul tatălui său, era pregătit şi sub Maximin Tracul, când lucra la Exortaţie la martiriu; a avut mult de suferit şi sub Decius, dar nu a avut parte de gloria martiriului în ochii posterităţii" (p. 441).

Tratatul Despre Principii, al cărui text complet se găseşte numai în versiunea latină a lui Rufinus, a fost tradus în engleză de G.W. Butterworth (Londra, 1936), în franceză de Henry Crouzel şi Manlio Simonetti, Trăite des Principes („Sources chretiennes", 4 voi., 1978-1980) [în limba română, vezi Origen, Scrieri alese, partea a treia, Despre Principii, împreună cu Convorbiri cu Heraclid şi Exortaţie la martiriu, traducere de Teodor Bodogae pentru primele două şi de C.Galeriu pentru Exortaţie..., Bucureşti, E.I.B. 1982 — nota trad.|.

Cartea a patra din De Principiis, dimpreună cu Exortaţie la martiriu, Despre Rugăciune, prologul la Comentariu la Cântarea Cântărilor şi Omilia a XXVII-a asupra Martirilor au fost traduse de Rowan A.Greer, Origen (New York, 1979). Vezi şi Comentariu la Evanghelia după loan („Sources chretiennes", 3 voi., 1967-1976, editat şi tradus de Marcel Borret); Comentariu la Evanghelia după Matei (1970, editat şi tradus de Marcel Girot); Omiliile la Cartea Numerelor (traduse de A.Mehat, 1951) şi Omiliile la Ieremia (editate şi traduse de P.Nautin, Paris, 1976-1977).

Despre alcătuirea Hexaplei, vezi P.Nautin, Origene, pp. 333-361.

Despre teologia lui Origen, vezi H. de Lubac, Histoire et e'sprit. L'intelligence de l'Ecriture d'apres Origene (Paris, 1950); H.Crouzel, Theologie de l'image de Dieu chez Origene (Paris, 1956); B. Drcwery, Origen on the Doctrine ofGrace (Londra, 1960); M.Harl, Origene et lafonction revelatrice du Verbe Incarne (Paris, 1958).

Adversarii lui Origen 1-au acuzat adesea că a susţinut metempsihoză în De Principiis (PeriArchon). Vezi analiza critică a lui Claude Trcsmontant, IM me'taphysique du christianisme et la naissance de la philosophie chretienne (Paris, 1961, pp. 295-518). Totuşi, notează Pierre Nautin, Origen însuşi „a respins întotdeauna energic această acuzaţie. Ipoteza sa nu comporta decât o unică încarnare în fiecare lume: nu era vorba de metensomatoză (= metempsihoză), ci numai de ensomatoza" (op. cit., p. 126).

255. Cea mai bună ediţie şi traducere franceză a Confesiunilor este aceea a lui A. Solignac, E. Trehord şi G. Buisson (Oeuvres de saint Augustin, voi. 13-14,1961-1962). Vezi P.Courcelle,/^ „Confessions" de saint Augustin dans la tradition litterarire.Antecedents et posterite (Paris, 1963) (vezi şi Fericitul Augustin, Scrieri alese, I, Confesiuni, traducere şi indici de Nicolae Barbu, introducere şi note de loan Rămureanu, Bucureşti, E.I.B., 1985 — nota trad.|.

Despre maniheismul din Africa romană şi sfântul Augustin, vezi: E.Decret, L'Afrique manicheene (IV-Ve siecles). Etude historique et doctrinale, 2 voi. (1978); id., Aspects du manicheisme dans l'Afrique romaine. Leş controverses de Fortunutus, Faustus et Felix ave c saint Augustin (1970).

Fragmente din tratatele antimaniheene ale lui Augustin (în special Acta contra Fortunatum Manichaeos, redactată în 392, De Genesi contra Manichaeos, 388, şi De natura boni contra Manichaeos, 398-399) sunt reproduse şi comentate de Claude Tresmontant, La me'taphysique du christianisme, pp. 528-549.

Despre Donatus şi donatism, vezi W.H.C. Frend, The Donatist Church (Oxford, 1952); G.Willis, Saint Augustine and the Donatist Controversy (Londra, 1950).

Despre Pelagius şi pelagianism, vezi G.de Plinval, Pelage: şes ecrits, sa vie et sa reforme (Lausanne, 1934); J.Fergusson, Pelagius (Cambridge, 1956); S.Prese, Pelagio e pelageanesimo (l 961). Cf. şi P.Brown, op. cit., pp. 340-375.

Textele lui Augustin despre originea sufletului, păcatul originar şi predestinare sunt citate şi comentate de Claude Tresmontant, op. cit., pp. 588-612.

Despre teologia Naturii şi a Graţiei, în special la Sfântul Augustin, vezi A.Mandouze, Saint Augustin, L'aventure de la raison et de la grâce (Paris, 1968), şi, în ultima instanţă, Jaroslav Pelikan, The Emergence of the Catholic Tradition, 100-600 (Chicago, 1971), pp. 278-331).

256. Despre evoluţia ideilor Sfântului Augustin privind cultul martirilor, vezi în ultimul tirnp Victor Saxer, Morts, martyrs, reiujues en Afrique chretienne auxpremiers siecles (Paris, 1980), pp. 191—280.

Despre cultul sfinţilor si exaltarea religioasă a relicvelor în Biserica occidentală, vezi lucrările fundamentale ale lui H. Delahaye, „Sanctus", essai sur le culte des saints dans l'antiquite (Bruxelles, 1927); Leş origines du culte des martyrs (ediţia a 2-a, Bruxelles, 1933); Leş legendes hagiographiques (ediţia a 4-a, Bruxelles, 1955). Mica lucrare a lui PeterBrown,

747

Tabloul problemelor

The Cult ofthe Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity (Chicago, 1980), reînnoieşte abordarea problemei şi,în bună parte, înlocuieşte literatura anterioară.

Despre martyria, lucrarea lui Andre Grabar, Martyrium, recherches sur le culte dea reliques et l'an chretien antique, I-II (Paris, 1946), rămâne fundamentală. Cf. şi E.Baldwin Smith, The Dome. A Study in the History of Ideas (Princeton, 1950).

Despre comerţul cu relicve în Evul Mediu timpuriu, vezi, în ultimă instanţă, Patrick J. Geary, „The Ninth-Century Relic Trade. A response to popular piety?", în James Obelkevitch, ed., Religion and the People, 800-1700 (Chapel Hill, 1979), pp. 8-9.

Despre pelerinaje, vezi B. Kotting, Peregrinatio religiosa. Wallfahrten in der Antiken und das Pilgerwesen in der alten Kirche (Munster i. W„ 1950).

O monografie exemplară despre geneza si dezvoltarea legendelor legate de viaţa si minunile Sfântului Nicolae, poate sfântul cel mai popular, a fost redactată de Charles W.Jones, Saint Nicolas of Myra, Dări and Manhattan. Biography of theLegend (Chicago, 1978).

257. Pentru o introducere generală, vezi J.Danielou, Message e'vangelique et culture helle'nistique (Paris, 1961); Jaroslav Pelikan, The Spirit of Eastern Christendom (Chicago, 1974); Hans-George Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich (Miinchen, 1959); D. Obolenski,77ze Byzantine Commonwealth: Eastern Europe, 500—1454 (Londra, 1971); Francis Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew (Cambridge, Mass., 1958); Olivier Clement, L'essor du christianisme oriental (Paris, 1967).