Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

14. Admisibilitatea unei căi de atac. Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de legea procesuală.
Art.457 alin (1) şi (2) din Codul de procedură civilă
Potrivit art.457 alin (1) C. proc. civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art.457 alin (2) C. proc. civ. menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege

Potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii procesuale. Corespunzător acestor prevederi, legea procesual civilă stabileşte hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de reformare sau retractare.

Prin urmare, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de legea procesuală. Recunoaşterea exercitării unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Potrivit art.8 din Legea insolvenţei nr.85/2006 obiectul apelului este limita la hotărârile judecătorului sindic prevăzute de art.11 din acelaşi act normativ, astfel că în ce priveşte celelalte hotărâri sau încheieri pronunţate de judecătorul sindic, acestea pot face obiectul unei căi de atac , în condiţiile dreptului comun prevăzut de codul de procedură civilă, având în vedere norma de trimitere din art.149 din Legea nr.85/2006.

Or, este de subliniat că potrivit art.466 alin (4) C. proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.
(Decizia nr. 929/A-Com/14 Decembrie 2015)
La termenul de judecată din data de 30.06.2015, în derularea procedurii de insolvenţă a debitorului GMI SRL, apărătorul creditorilor LN şi MM, avocat PDM a solicitat judecătorului - sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş să pună în vedere administratorului judiciar al debitorului să inventarieze bunurile personale ale creditorului MM şi să precizeze unde se află localizat autoturismul proprietate personală marca Skoda Octavia.

Prin încheierea din aceeaşi dată, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea formulată de apărătorul creditorilor LN şi MM, reţinând că atribuţiile administratorului judiciar sunt clar definite de art. 20 din Legea nr.85/2006.

La 22.07.2015 creditorul MM a formulat apel împotriva încheierii de mai sus, solicitând, în principal, anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Specializat Argeş, iar în subsidiar schimbarea încheierii în sensul admiterii cererii sale.

În motivare se susţine că lichidatorul judiciar al GMI SRL a indus în eroare instanţa de fond, pretinzând că apelantul încearcă să-şi asigure probatoriul pentru dosarul nr. 1126/205/2015, aflat pe rolul Judecătoriei Câmpulung, ce are ca obiect revendicare imobiliară.

Se arată că deşi a solicitat încă din data de 29.01.2015 lichidatorului judiciar şi custodelui GMI SRL să îi restituie bunurile personale şi autoturismul marca Skoda Octavia, şi să realizeze o inventariere a acestora, solicitările sale au rămas fără răspuns, astfel că singura cale de a afla unde sunt localizate bunurile sale a fost aceea de a se adresa instanţei de judecată.

Apelantul precizează că s-a aflat într-o permanentă stare conflictuală cu custodele MMN şi cu administratorul creditoarei SC IC SRL, încă de la jumătatea lunii iulie 2014, deoarece în data de 18.07.2014 a depus la Secţia de Poliţie Rurală Schitu Goleşti a judeţului Argeş o plângere prin care a adus la cunoştinţa organelor de poliţie dezafectarea, distrugerea şi înstrăinarea mai multor bunuri mobile ale societăţii debitoare. Totodată, susţine că nu a permis intrarea în spaţiul societăţii la punctul D a custodelui MMN şi a altor persoane apropiate acestuia, deoarece tocmai aceştia au contribuit la „devalizarea” societăţii, apelantul dorind conservarea bunurilor mobile şi imobile.

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că apelul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.457 alin (1) C.proc.civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art.457 alin (2) C.proc.civ. menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege

Potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii procesuale. Corespunzător acestor prevederi, legea procesual civilă stabileşte hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de reformare sau retractare.

Prin urmare, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de legea procesuală. Recunoaşterea exercitării unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Potrivit art.8 din Legea insolvenţei nr.85/2006 obiectul apelului este limita la hotărârile judecătorului sindic prevăzute de art.11 din acelaşi act normativ, astfel că în ce priveşte celelalte hotărâri sau încheieri pronunţate de judecătorul sindic, acestea pot face obiectul unei căi de atac , în condiţiile dreptului comun prevăzut de codul de procedură civilă, având în vedere norma de trimitere din art.149 din Legea nr.85/2006.

Or, este de subliniat că potrivit art.466 alin (4) C.proc.civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.

În speţă, încheierea prin care s-a soluţionat cererea formulată de apelantul-pârât MM nu poate fi atacată pe cale separată, întrucât nu se încadrează în cele menţionate expres de art.11 din Legea nr.85/2006, astfel că împotriva încheierii de şedinţă din data de 30.06.2015 se va putea exercita calea de atac odată cu fondul, astfel cum dispun dispoziţiile art.466 alin (4) C.proc.civ.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.480 C.proc.civ. a respins apelul ca inadmisibil.
15. Numirea unui curator în cazul persoanei juridice care, fiind chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 25 septembrie 2014

Art. 58 Cod procedură civilă

Art. 167 Cod procedură civilă

Se observă că instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art.167 Cod proc.civ. prin rezoluţia din 09.12.2014, în sensul că a dispus citarea prin publicitate a pârâtei, iar prin încheierea de şedinţă din 30. 03.2015 a pus în vedere contestatoarei să achite onorariul curatorului care urma a fi desemnat în cauză conform alin.3 al aceluiaşi articol 167 coroborat cu art.58 cod proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 167 alin.(3) cod proc.civ. „Odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.”

Dispoziţiile art.58 alin.(1) cod proc.civ. „ În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.”

Aşadar, potrivit textului de lege, în cazul persoanei juridice desemnarea unui curator se face în situaţia în care aceasta, fiind chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.

Ori, în speţă, intimata, conform datelor furnizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, are drept persoană împuternicită pe MCR.

În aceste condiţii, se apreciază că în mod greşit instanţa a dispus numirea unui curator pentru reprezentarea intereselor intimatei câtă vreme aceasta are reprezentant legal şi, ca atare, obligaţia de plată a onorariului acestuia este nelegală.

(Decizia nr. 2041/R-COM/04 Decembrie 2015)
Prin cererea înregistrată sub nr. 4076/90/2014, reclamantul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti, cu sediul procesual ales la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, a solicitat instanţei să se dispună dizolvarea pârâtei SC OP SRL Rm. Vâlcea, în temeiul art. 237 alin.(1) lit.c) din Legea 31/1990, cu motivarea că pârâta nu a depus la Oficiul Registrului Comerţului Vâlcea menţiunile de actualizare a datelor cu privire la sediul social.

Pârâta a fost citată la sediul social menţionat în acţiune, însă procedura a fost returnată cu menţiunea „firmă mutată de la adresa indicată”.

Prin încheierea din 11 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.4076/90/2014, în baza art. 242 din Codul de procedură civilă; s-a dispus suspendarea soluţionării cererii formulate de reclamant până la plata onorariului avocatului curator de către reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut , din datele furnizate de Oficiul Registrului Comerţului Vâlcea, că sediul social a fost stabilit la adresa respectivă în baza unui contract de comodat a cărui durată a expirat la data de 12.02.2010.

De asemenea, din actele dosarului s-a constatat că societatea pârâtă nu are sediul cunoscut, atât timp cât durata contractului de comodat (în baza căruia era stabilit sediul social) a expirat din data de 12.02.2010.

Reţinând aşadar că la data înregistrării cererii de dizolvare societatea pârâtă nu avea un sediu cunoscut, iar reclamanta nu a învederat un alt loc în care pârâta ar putea fi citată, în temeiul art. 167 din Codul de procedură civilă, tribunalul a dispus citarea prin publicitate şi numirea unui curator dintre avocaţii Baroului Vâlcea, conform dispoziţiei imperative prevăzute de art. 167 alin. 3 din codul de procedură civilă.

Potrivit art. 48 din OUG nr. 80/2013 avansarea remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului.

Instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului.

Sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.

În considerentele deciziei nr. 485 din 25 sept. 2014, Curtea Constituţională, învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 din OUG nr. 80/2013, arată că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, a fost extinsă instituţia curatelei speciale, aceasta fiind reglementată, în prezent, prin art. 58 din acest act normativ. În acest context, Curtea a statuat că această instituţie, astfel cum este reglementată în Codul de procedură civilă, vine să protejeze interesele celor chemaţi în judecată şi care nu au capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile, intrând în această categorie nu numai minorii şi interzişii - persoane fizice, ci şi persoanele juridice ori entităţile prevăzute la art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi anume "(...) asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

În speţă, curatorul este numit pentru ocrotirea intereselor pârâtei, astfel încât aceasta ar trebui să avanseze onorariul curatorului. Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, pârâta nu poate fi găsită şi nici nu sunt indicii că ar deţine bunuri urmăribile astfel încât nu există garanţia că onorariul va putea fi acoperit din averea acesteia.

În această situaţie, instanţa a pus în vedere reclamantei, în temeiul art. 48 alin. 2 din OUG nr. 80/2013, să avanseze onorariul curatorului în sumă de 100 lei însă reclamanta nu a achitat această sumă susţinând că această cheltuială ar trebui suportată din averea pârâtei.

În cauză, s-a reţinut că procesul nu poate continua fără prezenţa avocatului curator întrucât s-ar încălca dreptul la apărare al pârâtei prevăzut la nivel de principiu de art. 13 din codul de procedură civilă şi reglementat ca modalitate concretă de asigurare a apărării în acest caz particular prin art. 167 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Aşa fiind, în baza art. 242 din Codul de procedură civilă tribunalul a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la plata onorariului avocatului curator de către reclamant.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivare, recurentul a arătat că potrivit art. 26¹ din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată cu modificările şi completările ulterioare, „Cererile introduse de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în temeiul prezentei legi, nu sunt supuse taxei de timbru şi nici timbrului judiciar”.

Mai mult, în conformitate cu art. 21 şi 22 din Legea nr. 26/1990, privind Registrul Comerţului se statuează că societatea are obligaţia de a înregistra în decurs de 15 zile încheierea oricărui contract (de locaţiune, comodat, etc.) precum şi orice modificare cu privire la înregistrările efectuate privind utilizarea respectivelor spaţii.

Opozabilitatea prelungirii duratei contractului este o operaţiune care se realizează de către reprezentanţii entităţii pârâte prin depunerea unui înscris, în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării formalităţilor de publicitate prin completarea de către solicitant a formularului „Cerere de depunere şi menţionare acte, ataşându-se înscrisuri doveditoare ale actelor şi faptelor menţionate, cu achitarea taxelor şi tarifelor, (astfel cum rezultă din art.183-184 din OMJ 2594/2008).

Raportat la prevederile art. 21 lit. h) coroborat cu art. 1 alin. 2) şi 5) din Legea nr. 26/1990 republicată, a arătat recurentul faptul că durata de valabilitate a contractului reprezentând sediul social se încadrează între menţiunile şi operaţiunile pentru care legea prevede efectuarea opozabilităţii.

A mai susţinut recurentul că art.21 din Legea nr.26/1990 republicată prevede că: „În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la: h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate”, în acest sens, dispoziţiile art.6 alin. (3) din OUG nr.116/2009, prevăzând faptul că opozabilitatea cererilor ce au ca soluţie admiterea înregistrărilor în registrul comerţului a datelor şi faptelor care nu conduc la modificarea actelor constitutive se realizează şi prin publicitatea pe site-ul ONRC.

Aşadar responsabilitatea declarării şi a actualizării datelor privind coordonatele sediului social şi ale punctelor de lucru incumbă persoanei juridice, prin reprezentanţii săi legali.

Această situaţie nu trebuie să conducă la penalizarea Oficiului Registrului Comerţului Vâlcea care este de bună - credinţă şi prin promovarea cererilor de chemare în judecată în condiţiile art.237 alin.1) lit.(c) din Legea nr.31/199, republicată şi urmăreşte îndeplinirea unui serviciu public ce rezidă expres din dispoziţiile legale şi nu un interes personal pentru a se reţine în sarcina recurentului obligaţia de achitare a onorariului curatorului desemnat. Aceasta cu atât mai mult, cu cât au fost reţinute numeroase cazuri de mutare deliberată şi repetată a sediului social al debitoarei sau de a nu mai îndeplini obligaţiile prevăzute art. 21 şi 22 din Legea nr. 26/1990, tocmai pentru a împiedica cu rea - credinţă desfăşurarea unor controale din partea organelor statului, procedurii executării silite ori deschiderea procedurii insolvenţei.

A considerat recurentul că art. 58 NCPC stabileşte limitativ cele două ipoteze în care se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane juridice, respectiv: a) în caz de conflict de interese între persoana juridică şi reprezentantul său legal sau b) când persoana juridică nu mai are reprezentant.

Această reglementare acoperă situaţiile în care administratorul societăţii a decedat, a demisionat ori a fost revocat din funcţie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti. În acest context, societatea beneficiază de protecţia asigurată prin instituţia curatorului special, până la momentul desemnării şi a înregistrării în registrul comerţului a datelor privind identitatea noului administrator. Or, în cauza de faţă, apreciază recurentul că nu se află în nici una dintre aceste situaţii.

De asemenea, recurentul a considerat că legiuitorul, prin prisma dispoziţiilor art. 26¹ alin. 2) din Legea nr. 26/1990 şi art. 29 alin. (3) din OUG nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, care menţionează în mod expres, faptul că „Cererile introduse de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în temeiul prezentei legi, nu sunt supuse taxei de timbru şi nici timbrului judiciar, a avut în vedere acelaşi lucru şi în privinţa onorariului curatorului special, şi anume - acela de a fi scutiţi de la plata acestuia şi de a fi obligată la această plată pârâta.

A mai arătat recurentul că se impune aplicarea art. 168 NCPC. respectiv citarea se va putea face prin afişare şi nu prin publicitate, întrucât această situaţie nu trebuie în niciun caz să conducă la penalizarea instituţiei noaste care este de bună - credinţă şi prin raportare la art. 26¹ alin. 2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.

Aşadar, acţiunile formulate de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului împotriva societăţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile legale nu sunt supuse taxei de timbru şi prin urmare, niciunei obligaţii care ar rezulta din promovarea unor astfel de acţiuni, instituţia nefăcând altceva decât să respecte dispoziţiile legale.

Prin urmare, promovarea acţiunilor de dizolvare de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului împotriva societăţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile legale, reprezintă respectarea unui interes public, ce rezidă expres din dispoziţiile legale şi nu un interes personal pentru a se reţine în sarcina noastră obligaţia de achitare a onorariului curatorului desemnat.

În situaţia în care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, ca instituţie publică organizată în subordinea Ministerului Justiţiei şi finanţată integral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, ar plăti acest onorariu, în vederea recuperării acestei sume, ar trebui să solicite numirea de lichidator în temeiul art. 237 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare din partea instituţiei (timp alocat de către personal, consumabile).

Faţă de aceste dispoziţii legale rezultă intenţia legiuitorului că oficiile registrului comerţului sunt scutite de orice taxe, tarife, comisioane si, orice cheltuieli în vederea promovării acţiunilor de dizolvare, implicit şi a remuneraţiei curatorului. De altfel, modalitatea de remuneraţie a curatorului şi în sarcina cui cade această obligaţie a fost prevăzută în art. 48 şi art. 49 din OUG nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru.

În acest context, a arătat recurentul, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 485 din 25.09.2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. (2) din Ordonanţă de urgenţă nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, a reţinut că această instituţie (curatorul special) vine să protejeze interesele celor chemaţi în judecată şi care nu au capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile, intrând în această categorie nu numai minorii şi interzişii - persoane fizice, ci şi persoanele juridice ori entităţile prevăzute la art. 56 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Totodată, interpretând dispoziţiile art. 48 şi 49 din OUG nr. 80 din 26 iunie 2013, s-a reţinut de către Curte faptul că, la finalul judecăţii, aceste sume ce reprezintă remuneraţia curatorului special se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.

În susţinerea apărărilor, recurentul a mai învederat soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin hotărârea civilă nr.283/19.09.2013, în cauza ce a format obiectul dosarului 1572/93/2013, prin care instanţa a înlăturat din cuprinsul sentinţei pronunţate pe fondul cauzei obligarea instituţiei noastre la plata onorariului curatorului special. în motivarea soluţiei pronunţate instanţa a reţinut în mod corect faptul că atâta timp cât legiuitorul a considerat că autoritatea preocupată cu ţinerea registrului comerţului nu trebuie să avanseze vreo sumă cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru formularea cererilor de dizolvare, este greu de acceptat că acelaşi legiuitor ar fi urmărit să permită altor cheltuieli generate de judecarea respectivei cereri.

Totodată, a învederat recurentul că şi în cadrul Tribunalului Vâlcea există practică majoritară prin care remuneraţia definitivă a curatorului să fie achitată din bugetul statului sau fondurile Ministerului Justiţiei (de exemplu menţionăm sentinţa nr.1078/13.05.2015 pronunţata în Dosarul nr 3710/90/2014).

Pentru motivele invocate, se solicită admiterea recursului, continuarea judecării cauzei, cu solicitarea ca onorariul curatorului special să fie suportat din bugetul de stat, sau stabilit în sarcina debitoarei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului de procedură civilă, ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ale OUG nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, ale Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse, în raport de prevederile art.488 pct.8 Noul Cod de procedură civilă şi dispoziţiile Legii nr.26/1990 şi Legii nr.31/1990, reţine că acesta este fondat.

Prin încheierea din 11 mai 2015, Tribunalul Vâlcea, în conformitate cu dispoziţiile art.242 alin.1 Cod procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei pentru până la plata onorariului avocatului curator de către reclamant.

Împotriva acestei încheieri s-a formulat recurs în termen legal de către reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate în sensul că în mod greşit instanţa de fond a suspendat judecata cauzei, stabilind în sarcina acesteia în mod nelegal plata onorariului curatorului special.

Recurenta susţine două critici de esenţă, respectiv neobservarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art.58 din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc limitativ două ipoteze în care se desemnează curatorul special, precum şi greşita dispoziţie de stabilire a onorariului curatorului în sarcina sa .

În raport de prima critică, se observă că instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art.167 Cod proc.civ. prin rezoluţia din 09.12.2014, în sensul că a dispus citarea prin publicitate a pârâtei, iar prin încheierea de şedinţă din 30. 03.2015 a pus în vedere contestatoarei să achite onorariul curatorului care urma a fi desemnat în cauză conform alin.3 al aceluiaşi articol 167 coroborat cu art.58 cod proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 167 alin.(3) cod proc.civ. „Odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.”

Dispoziţiile art.58 alin.(1) cod proc.civ. „ În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.”

Aşadar, potrivit textului de lege, în cazul persoanei juridice desemnarea unui curator se face în situaţia în care aceasta, fiind chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.

Ori, în speţă, intimata, conform datelor furnizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, are drept persoană împuternicită pe MCR.

În aceste condiţii, se apreciază că în mod greşit instanţa a dispus numirea unui curator pentru reprezentarea intereselor intimatei câtă vreme aceasta are reprezentant legal şi, ca atare, obligaţia de plată a onorariului acestuia este nelegală.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.496 Noul Cod de procedură civilă, a admis recursul, a casat încheierea şi a trimis cauza pentru continuarea procedurii de judecată.