Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

2. Cerere de întrerupere a executării pedepsei
Art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală

Articolul 5 din Codul penal
Susţinerea condamnatului, că i-ar putea fi întreruptă executarea pedepsei pe motive sociale, conform dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, în baza principiului mitior lex, nu este fondată.

Articolul 5 din Codul penal se referă la condiţiile în care este atrasă răspunderea penală şi la regimul sancţionator, iar nu la normele de procedură incidente în timpul executării sancţiunilor privative de libertate.
(Decizia penală nr. 106/2015/20 Octombrie 2015)
Prin sentinţa penală nr. 577 din data de 25 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins ca inadmisibilă cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de petentul-condamnat RA în prezent deţinut în Penitenciarul Colibaşi.

A fost obligat petentul-condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, la data de 20.05.2015, condamnatul RA a solicitat întreruperea executării pedepsei, invocând dispoziţiile art. 455 raportat la art. 453 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală din 1968 şi arătând că aceste dispoziţii reprezintă lege mai favorabilă în situaţia sa.

Tribunalul a apreciat că cererea condamnatului este inadmisibilă, din următoarele considerente:

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, instituţia întreruperii executării pedepsei pe motive sociale, reglementată în vechiul Cod de procedură penală de art. 455 raportat la art. 453 alin. 1 lit. c), a încetat să se mai aplice, întrucât această instituţie nu mai este reglementată ca atare în noul cod.

Or, potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, „legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi”.

Cum în cuprinsul Legii nr. 655/2013 nu există nicio dispoziţie derogatorie, referitoare la întreruperea executării pedepsei pe motive sociale, s-a constatat că de la data de 01.02.2014 această instituţie nu se mai aplică, deoarece nu mai este reglementată în noul Cod de procedură penală.

Fiind vorba despre o normă procedurală care, potrivit textului de lege citat, dar şi a unui principiu de drept, este de imediată aplicabilitate, instanţa de fond a apreciat că în speţă nu se pune problema legii mai favorabile. Legea mai favorabilă se aplică strict în domeniul normelor de drept substanţial, nu şi în domeniul normelor de procedură, care sunt de imediată aplicabilitate. Prin urmare, în prezent, întreruperea executării pedepsei se dispune potrivit noului Cod, care nu mai prevede posibilitatea întreruperii pe motive sociale.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat contestaţie condamnatul Roşiu Augustin, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea, cu consecinţa întreruperii executării pedepsei.

Apreciază contestatorul că legea penală mai favorabilă este, în cazul său, legea veche, care prevede la art. 455 raportat la art.453 lit. c) contestaţia la executare pe motive sociale.

Arată că şi-a motivat în fapt şi în drept acţiunea şi nu a beneficiat niciodată de întrerupere a executării pedepsei, nici pe motive medicale, nici sociale şi nu a pus pe rol altă cauză de întrerupere prin contestaţie la executare, prin aplicarea dispoziţiilor penale favorabile. Nu este vina lui că Tribunalul Argeş i-a trimis acţiunea la judecătorie, de aici la penitenciar, apoi la judecătorul delegat şi este pus pe curse permanent la alte penitenciare din motive tendenţioase de către funcţionarii reţelei ANP - Penitenciarul Colibaşi şi asta nu înseamnă că el nu are dreptul la o întrerupere la executare pe legea penală care îi era favorabilă din anul 2007, respectiv vechiul Cod de procedură penală.

Din anul 2013 încearcă să se judece pe această cerere de întrerupere a executării pedepsei, dar mereu i se restituie cererea, pe motiv că trebuie să o completeze potrivit art.453 lit. c), întrucât nu este completă.

Examinând încheierea contestată, prin prisma criticilor formulate, cum şi sub toate aspectele, Curtea constată că este nefondată contestaţia.

Condamnatul se află în prezent încarcerat la PNT Colibaşi, în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 9MF/2008 a Tribunalului Argeş.

Cererea formulată de acesta, de a-i fi întreruptă executarea pedepsei, pe motive sociale (art. 455 raportat la art. 453 lit. c din Codul anterior de procedură penală), a fost depusă la instanţa de executare în anul 2015, cu mult după intrarea în vigoare a noilor Coduri, penal şi de procedură penală.

Legea aplicabilă este, în atare situaţie, legea în vigoare, şi anume Codul actual de procedură, în care sunt prevăzute doar două cazuri de întrerupere, primul din motive medicale şi cel de-al doilea, când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an (art. 592 raportat la art. 589 alin. 1 lit. a şi b Cod procedură penală).

Temeiul pentru care se solicită întreruperea în cauza pendinte (situaţia familială a condamnatului şi starea de degradare a locuinţei acestuia) excede cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, astfel încât cererea nu poate fi primită.

Nu este întemeiată susţinerea privitoare la aplicarea vechii proceduri, întrucât principiul mitior lex, reglementat de art. 5 din Codul penal, se referă la condiţiile în care este atrasă răspunderea penală şi la regimul sancţionator, iar nu la normele de procedură incidente în timpul executării sancţiunilor privative de libertate.

Faţă de aceste considerente, Curtea concluzionează că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută, cu consecinţa respingerii contestaţiei, în baza art. 425/1 alin. 7 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. 2 din acelaşi cod, pentru aceste motive, în numele legii, Curtea decide:

Respinge ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul RA în prezent aflat în Penitenciarul Colibaşi, împotriva sentinţei penale nr.577 din 25.05.2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 2298/109/2015. Obligă pe contestatorul-condamnat la 300 lei cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 130 lei onorariul avocatului din oficiu, care se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
3. Arestul la domiciliu.

Art. 221 alin 2 din Codul de procedură penală
Dispoziţia de menţinere a acestei măsuri presupune, în mod inevitabil, menţinerea şi a obligaţiilor stabilite în sarcina inculpatului pe parcursul ei, în baza art. 221 alin 2 din Codul de procedură penală.

Nu este necesar ca în hotărârea de menţinere a arestului la domiciliu să se reia obligaţiile care însoţesc această măsură.
(Decizia penală nr. 136 C/CJ/22 decembrie 2015)
Prin încheierea din data de 15 decembrie 2015, Tribunalul Argeş a respins excepţia invocată de avocatul IG, apărător ales al inculpatului SFN, iar în temeiul art. 362 alin.2 C.proc.pen. rap. la art.208 alin.4 C.pr.penală, a menţinut măsura preventivă a arestului la domiciliu dispusă faţă de inculpaţii OOF, VS şi SFN.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul de la prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin încheierea nr. 132/C/CC/CP din 16 noiembrie 2015, Judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Piteşti, a admis contestaţiile formulate de inculpaţii OOF, VS şi SFN, împotriva încheierii din 29 octombrie 2015, pronunţată de Judecătorul de Cameră preliminară de la Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 3555/109/2015.

S-a desfiinţat, în parte, încheierea, iar în rejudecare s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu.

Avându-se în vedere că printr-o încheiere definitivă, pronunţată de o instanţă de control judiciar, s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu pe o perioadă de 60 zile, inculpatul Stoian Florin Nicolae a invocat nelegalitatea dispoziţiei privitoare la perioada de 60 de zile, susţinând că instanţa de fond nu mai are posibilitatea legală de a verifica respectiva măsură preventivă în interiorul termenului prevăzut de lege pe 30 de zile, ci doar după expirarea celor 30 zile, să constate încetată de drept măsura preventivă.

Instanţa de fond a apreciat excepţia ca nefondată.

Astfel, prin încheierea nr. 132/C/CC/CP/16.11.2015, pronunţată în Cameră de consiliu, Judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Piteşti a desfiinţat în parte încheierea contestată şi, în baza art. 242 alin. 2 Cod procedură penală, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a celor 3 inculpaţi cu arestul la domiciliu, pe o perioadă de 60 zile, începând cu data de 16.11.2015.

Deşi s-a susţinut că s-a depăşit procedura de Cameră preliminară, prin respingerea cererilor şi excepţiilor, şi s-a trecut în etapa judecăţii cauzei, instanţa de fond a considerat că această apreciere este contrară dispoziţiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură penală, art. 348 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 207 alin. 6 Cod procedură penală şi, deci, nu o poate împiedica să procedeze la verificarea măsurii preventive în termenul de 30 zile, prevăzut de textele de lege invocate. În plus, pronunţarea încheierii definitive s-a făcut în cadrul procedurii Camerei preliminare.

Având în vedere că judecarea contestaţiei s-a făcut în cadrul procedurii de Cameră preliminară, în şedinţa Camerei de consiliu, măsura preventivă trebuia luată pe o perioadă de 30 zile, pentru că textele de lege indicate nu dispun nici o excepţie în acest sens.

Instanţa de fond a apreciat că eroarea în care s-a aflat Judecătorul de Cameră preliminară nu o împiedică să verifice măsura preventivă din oficiu, dar nu mai târziu de 30 de zile, respectiv dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acestuia. De asemenea, s-a reţinut că în cauză nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, atâta timp cât precizarea privind numărul de 60 de zile, în primul rând este în plus faţă de dispoziţiile legale care nu impun indicarea numărului de zile.

În ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la domiciliu luată faţă de inculpaţi, instanţa de fond a apreciat că este legală, temeinică şi proporţională cu gravitatea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată.

În plus, s-a mai arătat că faţă de perioada scurtă de timp scursă de la data când s-a dispus luarea acestei măsuri, respectiv 16 noiembrie 2015, instanţa nu a depistat elemente noi care să justifice înlocuirea ci, din contră, s-a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului la domiciliu.

În concluzie, instanţa de fond a respins excepţia invocată de inculpatul Stoian Florin Nicolae şi, în baza art. 362 alin. 2 Cod de procedură penală, rap. la art. 208 alin. 4 Cod de procedură penală, a menţinut măsura preventivă a arestului la domiciliu dispusă faţă de inculpaţii OOF, VS şi SFN.

Împotriva încheierii, în termen legal a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând desfiinţarea.

În motivarea contestaţiei, se arată că judecătorul de la prima instanţă nu a respectat prevederile art. 221 alin. 2 din Codul de procedură penală, care impuneau aplicarea celor două măsuri, prevăzute la literele a) şi b) ale alineatului respectiv - inculpaţii să se prezinte la instanţă ori de câte ori vor fi chemaţi şi să nu comunice între ei.Apreciază contestatorul că lipsa acestor menţiuni afectează legalitatea hotărârii.

În plus, s-a învederat, în susţinerea orală a contestaţiei în faţa instanţei de control judiciar, că instanţa de fond a omis a interzice acuzaţilor să ia legătura cu martorii din dosar. Contestaţia este nefondată, după cum se va arăta în continuare:

Instanţa de fond, Tribunalul Argeş, chemată fiind a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive sub puterea căreia se află acuzaţii, judicios a hotărât menţinerea acesteia, constatând că temeiurile care au stat la baza adoptării ei rămân neschimbate.

Menţinând arestul la domiciliu al inculpaţilor, în mod firesc au fost menţinute toate interdicţiile şi obligaţiile stabilite de judecătorul care a hotărât luarea acestei măsuri la data de 16.11.2015, aşadar, şi pe cele prevăzute de alineatul 2 al art. 221.

Faptul că nu se mai menţionează, în cuprinsul încheierii, obligaţiile şi interdicţiile respective, nu conduce la concluzia că ele au fost înlăturate întrucât, pe de o parte, acest lucru nu ar fi posibil, din considerentele pe care însuşi contestatorul le relevă (ele sunt obligatorii, odată cu dispunerea arestului la domiciliu, şi nu facultative), iar pe de altă parte, atâta vreme cât instanţa nu a modificat cu nimic, ci doar a menţinut măsura preventivă, toate dispoziţiile date anterior rămân, în mod evident, valabile, pe toată durata acesteia.

În ceea ce priveşte contactul cu martorii, inculpaţii, prezenţi în faţa Curţii, au ţinut să sublinieze că sunt conştienţi de riscul pe care îl presupune încercarea de a zădărnici aflarea adevărului de către organele judiciare.

Nu i s-a solicitat însă în mod expres primei instanţe a aplica şi interdicţia respectivă, motiv pentru care Curtea apreciază ca neîntemeiată critica vizând acest aspect. De aceea, contestaţia va fi respinsă, în temeiul art. 206 din Codul de procedură penală.

Văzând şi disp. art. 275 alin. 3, pentru aceste motive, în numele legii, Curtea decide:

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti, împotriva încheierii din 15 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală în dosarul nr. 3555/109/2015, intimaţi inculpaţi fiind OOF, VS şi SFN.
4. Propunere de arestare preventivă.
Art. 215 pct. 2 lit. e) din Codul de procedură penală
Trecerea timpului reprezintă un factor important în raport cu care se evaluează pericolul pentru ordinea publică pe care persoana inculpaţilor îl reprezintă.

Pe de o parte, măsura arestării preventive trebuie aplicată prompt şi eficient, cât mai aproape de momentul în care autoritatea de cercetare penală constată că are suficient de multe probe şi indicii asupra săvârşirii unei infracţiuni, şi nu după trecerea unui interval de timp lung.

Pe de altă parte, infracţiunile de care sunt acuzaţi inculpaţii fiind săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu, este necesar ca în cauză să se facă aplicarea art. 215 pct. 2 lit. e) din Codul de procedură penală.

(Încheierea nr.105/C-CC-DL/26 noiembrie 2015)
Prin încheierea penală nr. 121 din data de 18 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Argeş, în temeiul art. 227 alin. 1 Cod procedură penală, s-a respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş privind arestarea preventivă a inculpaţilor AI, ADI, ALG, LN, TI, MG, UV şi DE şi s-a dispus punerea lor în libertate.

În temeiul art. 227 alin. 2 Cod procedură penală, s-a luat împotriva inculpaţilor măsura preventivă a controlului judiciar prevăzută de art. 211 Cod procedură penală, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 18.11.2015 şi până la 17.12.2015.

În baza art.215 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpaţii au fost obligaţi să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori sunt chemaţi ;

- să informeze de îndată organul judiciar în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;

- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organele de poliţie sau ori de câte ori sunt chemaţi;

- să nu depăşească teritoriul ţării;

- să nu se apropie de ceilalţi participanţi la comiterea infracţiunii, martori sau experţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect, pe nicio cale.

S-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor care le revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

În baza art. 275 alin 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Argeş a constatat că, la data de 18.11.2015, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a solicitat arestarea preventivă a inculpaţilor AI, ADI, ALG, LN, TI, MG, UV şi DE.

Examinând propunerea, pe baza întregului material probatoriu ataşat, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

În aliniatul 3 al aceluiaşi text de lege se arată că orice măsură trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Din economia textelor citate rezultă fără dubiu că pentru luarea oricărei măsuri preventive este necesar să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Potrivit art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune de spălarea banilor şi evaziune fiscală (….) şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Din economia textului de lege citat, judecătorul a reţinut că, pentru luarea acestei măsuri preventive, cea mai severă privind libertatea persoanei, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: să existe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate în textul de lege şi, din examinarea unei serii de circumstanţe privind fapta şi persoana inculpatului, să rezulte necesitatea privării de libertate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

În ce priveşte cea de-a doua condiţie, s-a apreciat că, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, prin privarea de libertate a inculpaţilor, este absolut necesar ca respectiva stare de pericol să existe.

Analizând cele două condiţii impuse de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, Judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat, pe baza materialului probator al cauzei, că în speţă există suspiciuni rezonabile că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi şi că unele dintre aceste fapte se regăsesc în enumerarea pe care o face textul de lege.

De asemenea, s-a subliniat că faptele aflate în curs de cercetare sunt unele grave, dată fiind amploarea fenomenului de exploatare ilegală de material lemnos care aduce grave prejudicii fondului forestier naţional.

Prin urmare, a apreciat judecătorul, condiţia privind suspiciunea rezonabilă de comitere a faptelor, precum şi cea referitoare la limitele de pedeapsă sunt îndeplinite.

În legătură cu condiţia privind necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică prin arestarea inculpaţilor, judecătorul de la prima instanţă a constatat că faptele aflate în curs de cercetare se presupune a fi fost comise în perioada 2008-2012, la data de 12.11.2012 dispunându-se începerea urmăririi penale faţă de inculpaţi şi efectuându-se percheziţii domiciliare ample la domiciliile acestora şi la sediul şi punctele de lucru ale societăţii comerciale.

Prin urmare, activitatea infracţională a inculpaţilor a fost cunoscută organelor de anchetă la data de 12.11.2012, poate nu şi amploarea ei susţinută acum prin referatul cu propunerea de arestare preventivă, însă apropiată de ceea ce se susţine acum, dată fiind încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a început atunci urmărirea penală. De la acea dată, în decembrie 2014 s-a dispus efectuarea în cauză a unor expertize (contabilă şi silvică) foarte laborioase, la 11.11.2015 a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor şi s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru alte fapte, iar la 16.11.2015 a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

În acest context, instanţa a considerat că se impune a se analiza dacă în momentul de faţă există o stare de pericol pentru ordinea publică ce trebuie înlăturată prin arestarea inculpaţilor, raportat la perioada scursă de la momentul săvârşirii faptelor.

Deşi în referat procurorul susţine că starea de pericol există şi nu s-a diminuat odată cu trecerea unui anumit timp de la momentul intervenţiei organelor de poliţie prin efectuarea unor percheziţii domiciliare la sediul societăţilor comerciale administrate de către inculpaţi (în anul 2012), s-a apreciat că timpul scurs de la data comiterii faptelor nu poate să fie ignorat atunci când se pune problema diminuării unei stări de pericol anterioare, ci chiar a existenţei în acest moment a unei stări de pericol ce este necesar a fi înlăturată prin privarea de libertate a inculpaţilor.

S-a mai reţinut că procurorul a susţinut că dimensiunile acestui pericol nu trebuie raportate exclusiv la trecerea timpului şi la o eventuală diminuare a acestora (cauzată, în deosebi, de complexitatea expertizelor tehnice), ignorând astfel gravitatea deosebită a faptelor, gravitate reliefată de pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni, de modalităţile şi împrejurările în care au fost comise, amploarea activităţilor infracţionale în sine, care s-a întins pe o perioadă îndelungată, numărul mare de persoane implicate, impactul social al unor asemenea fenomene infracţionale.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că este indubitabil că la momentul săvârşirii faptelor şi imediat după aceea pericolul despre care vorbeşte procurorul şi pe care îl cere legea drept condiţie pentru arestarea preventivă exista şi era dovedit de natura infracţiunilor şi de necesitatea unei reacţii prompte şi eficiente a organelor judiciare.

În legătură cu acest aspect, s-a constatat că şi CEDO a statuat (în cauza Letellier c. Franţei) că în circumstanţe excepţionale, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare la nivel social de natură să justifice detenţia înainte de proces. Or, în opinia judecătorului, în momentul de faţă, la trei ani după comiterea faptelor, în speţă nu se mai poate vorbi despre o tulburare socială determinată de reacţia publicului sau de circumstanţe excepţionale.

Şi, în aceeaşi speţă, s-a mai arătat că gravitatea unei fapte antisociale nu ar putea fi apreciată ca motiv pertinent şi suficient pentru detenţia preventivă, decât dacă liberarea celui în cauză, ar constitui în mod real o tulburare a ordinii publice. Şi tot CEDO concluzionează că, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică rămâne realmente ameninţată.

Sintetizând, în acord cu jurisprudenţa CEDO, starea de pericol care trebuie înlăturată prin privarea de libertate a unei persoane trebuie să fie actuală, să producă o tulburare reală a ordinii publice, iar lăsarea în libertate a infractorului să reprezinte o ameninţare la adresa ordinii publice.

Or, s-a apreciat de către judecătorul de la prima instanţă că, în momentul de faţă, nu există nicio probă că ordinea publică ar fi realmente ameninţată prin lăsarea în libertate a inculpaţilor. A motiva existenţa stării de pericol pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpaţilor prin natura infracţiunilor şi prin gravitatea faptelor este pertinent în momentul săvârşirii faptelor şi o perioadă rezonabilă după.

S-a apreciat însă, în acord cu jurisprudenţa CEDO, că după acest moment o atare motivare nu mai este nici suficientă, nici convingătoare, dat fiind că nu este vorba despre fapte comise în perioada 2008-2012 şi descoperite acum, ci despre fapte descoperite în chiar momentul epuizării lor. În acest context, s-a pus întrebarea de ce în 2012 şi imediat după nu a existat o stare de pericol ce trebuia înlăturată prin arestarea inculpaţilor, iar acum există, deşi efectul trecerii timpului este unul invers, de diminuare.

Judecătorul a stabilit deci, că în momentul de faţă, a deduce şi a motiva existenţa stării de pericol pentru ordinea publică prin natura şi gravitatea faptelor, la trei ani după comiterea lor, nu este suficient, iar alte probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol real şi actual pentru ordinea publică nu au fost indicate de către procuror, astfel încât s-a apreciat că la acest moment detenţia poate fi evitată.

În sfârşit, CEDO, în cauza Witold Litwa c. Poloniei, a mai statuat că autorităţile naţionale trebuie să analizeze posibilitatea de a lua alte măsuri mai puţin intruzive, iar în cazul în care se optează pentru măsuri privative de libertate, motivele privării de libertate să poată fi considerate, în circumstanţele cauzei, ca fiind convingătoare şi pertinente.

Or, în circumstanţele cauzei, referitor la scopul instituit de art. 223 alin. 2 din noul Cod procedură penală, respectiv acela ca privarea de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că această necesitate nu există. Jurisprudenţa CEDO, în aplicarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabileşte că necesitatea este un criteriu ce trebuie avut în vedere la luarea măsurilor privative de libertate, în sensul aprecierii dacă acestea sunt oportune, rezonabile şi strict cerute de împrejurările situaţiei.

În legătură cu persoana inculpaţilor, s-a constatat că aceştia au, majoritatea, studii superioare, provin din medii sociale sănătoase, având familii şi copii, iar până în prezent nu au avut de-a face cu legea penală.

De aceea, judecătorul de la prima instanţă a considerat că măsura solicitată de procuror nu este nici rezonabilă, nici cerută de împrejurările situaţiei, dat fiind că în momentul de faţă, la trei ani după comiterea faptelor, nu există o stare de pericol pentru ordinea publică ce trebuie înlăturată prin privarea de libertate a inculpaţilor.

Un alt criteriu la care jurisprudenţa CEDO face referire în legătură cu aplicarea art. 5 din Convenţie este proporţionalitatea măsurii preventive luate, criteriu preluat şi noua legislaţie penală română în art. 202 alin. 3 Cod procedură penală. Aşa cum s-a arătat mai sus, acest text de lege cere ca orice măsură preventivă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei. În opinia judecătorului, în speţă măsura solicitată nu este necesară scopului pentru care se ia o astfel de măsură, anume înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, stare care în momentul de faţă nu există.

Tot în ce priveşte scopul, s-a observat că procurorul invocă şi buna desfăşurare a procesului penal, deşi îşi întemeiază propunerea exclusiv pe dispoziţiile art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, în care nu se regăseşte scopul pomenit. De asemenea, s-a notat că procurorul îşi motivează opţiunea pentru arestarea preventivă pe buna desfăşurare a procesului penal, susţinând că inculpaţii ar putea influenţa părţi din proces, martori, experţi, etc.

Judecătorul a considerat că, dacă ar fi existat probe cu privire la astfel de manopere din partea inculpaţilor, s-ar fi solicitat arestarea în temeiul art. 223 alin. 1 Cod procedură penală, care prevede cazuri speciale de arestare în ipoteza îngreunării anchetei penale. S-a mai precizat că sintagma „buna desfăşurare a procesului penal” folosită de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală nu are în vedere nicidecum privarea de libertate a unei persoane în vederea administrării probelor, cu atât mai mult cu cât, fiind o cauză complexă, acest proces se poate întinde pe o perioadă îndelungată.

Faţă de toate acestea, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă a apreciat că propunerea de arestare nu este întemeiată pe motive convingătoare în circumstanţele date, mai convingătoare şi mai pertinentă, în raport cu scopul general al măsurilor preventive şi cu timpul scurs de la comiterea faptelor fiind măsura controlului judiciar, prev. de art. 211 Cod procedură penală, deoarece singurul scop pentru care se impune luarea unei măsuri preventive este cel prevăzut de art. 202 alin 1 Cod procedură penală, iar controlul judiciar este o măsură suficientă pentru realizarea acestui scop, date fiind obligaţiile ce vor fi impuse inculpaţilor.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpaţii AI, ADI, ALG, LN, TI, MG, UV şi DE.

Motivele contestaţiei sunt pe larg expuse în practicaua acestei hotărâri judecătoreşti.

Examinând hotărârea primei instanţe, din punct de vedere al motivelor invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod procedură penală, Curtea constată următoarele:

Situaţia de fapt a fost corectă reţinută de către prima instanţă, care în mod corespunzător a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale în materie, în raport cu ansamblul probelor administrate până în prezent.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată de către parchet, Curtea reţine următoarele:

În ipoteza în care sunt îndeplinite cerinţele cerute de legea penală pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie împotriva inculpaţilor, la alegerea acestei măsuri de prevenţie instanţa trebuie să aibă în vedere elementele concrete ale cauzei, rezultate din probele administrate, situaţia fiecărui inculpat, necesitatea măsurii de prevenţie în raport cu scopul acesteia şi situaţia de fapt existentă în cauză, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale inculpaţilor, în aşa fel încât măsura de prevenţie dispusă să nu aibă un caracter excesiv şi, nu în ultimul rând, respectarea cerinţelor principiului proporţionalităţii, sub toate aspectele sale, principiu care impune o corectă adecvare a măsurii de prevenţie aleasă la situaţia de fapt, dar şi la scopul concret vizat prin restrângerea libertăţii individuale ca urmare a aplicării unei astfel de măsuri procesuale.

Curtea constată că prima instanţă a avut în vedere toate aceste aspecte, inclusiv cerinţa ca măsura de prevenţie dispusă să fie adecvată unuia dintre scopurile la care se referă art. 202 Cod procedură penală.

Acuzaţiile formulate împotriva inculpaţilor sunt grave, însă la fel de important este şi faptul că în această cauză cercetarea penală a început cu mai mulţi ani în urmă, când existau indicii şi probe concrete asupra săvârşirii unor infracţiuni de natura acelora pentru care sunt acuzaţi inculpaţii, fără însă a se solicita instanţei, la vremea respectivă, de către procuror aplicarea măsurii arestării preventive. Este evident că trecerea timpului reprezintă un factor important în raport de care pericolul pentru ordinea publică pe care persoana inculpaţilor îl reprezintă, în sensul legii penale, s-a diminuat. Măsura arestării preventive trebuie aplicată prompt şi eficient, cât mai aproape de momentul în care autoritatea de cercetare penală constată că are suficient de multe probe şi indicii asupra săvârşiri unei infracţiuni, şi nu după trecerea unui interval de timp mai lung, justificat de necesitatea administrării unei noi probe. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile procesual penale, anterior era suficient să existe simple indicii pentru a se putea dispune aplicarea măsurii de prevenţie a arestării preventive, iar în raport cu noile dispoziţii procesual penale este necesar a se demonstra existenţa unei suspiciuni rezonabile pentru săvârşirea unei fapte penale şi, evident, îndeplinirea şi a celorlalte condiţii cu scopul de a se aplica inculpaţilor o măsură de prevenţie gravă, cum este aceea a arestului preventiv.

Un alt aspect pe care îl reţine Curtea se referă la apărările formulate de către inculpaţi şi care vizează modul de administrare a probatoriului în această fază a procesului penal, în special în ceea ce priveşte cererile şi excepţiile formulate de aceştia. Împrejurarea că urmează să se răspundă la aceste cereri şi excepţii de către organul de cercetare penală este, în opinia instanţei, un argument important pentru a considera că în acest moment nu se justifică aplicarea unei măsuri de prevenţie aspre, cum ar fi aceea a arestării preventive.

Un al treilea aspect se referă la elemente de circumstanţiere personală ale inculpaţilor, aceştia având anterior formulării acuzaţiilor o conduită socială bună şi, mai ales, nu au antecedente penale. Toate aceste aspecte de circumstanţiere, invocate de către inculpaţi în susţinerile lor, reprezintă un argument important pentru a considera că nu se impune aplicarea măsurii arestului preventiv.

Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a argumentat şi a stabilit că măsura preventivă a controlului judiciar este necesară şi suficientă, în raport cu toate criteriile prevăzute de lege, pentru a garanta realizarea scopurilor procesului penal în această cauză, potrivit dispoziţiilor art. 202 Cod procedură penală.

În consecinţă, aplicarea măsurii arestării preventive, pe care o solicită parchetul, are, în acest moment procesual, pentru fiecare dintre inculpaţii din această cauză, un caracter excesiv, deoarece, în esenţă, nu sunt respectate cerinţele principiului proporţionalităţii sub toate aspectele privind legitimitatea unei astfel de măsuri de prevenţie. Restrângerea exerciţiului libertăţii individuale a inculpaţilor, prin constrângerile severe pe care le impune măsura arestării preventive, nu are o justificare temeinică nici în ceea ce priveşte evoluţia cercetărilor penale în această cauză, în raport cu data săvârşirii infracţiunilor, cu elementele de circumstanţiere personală favorabile fiecăruia dintre inculpaţi şi cu scopurile procesului penal, aşa cum sunt menţionate de către legiuitor. Numai referirea la gravitatea acuzaţiilor aduse inculpaţilor, pe care o susţine parchetul, nu este suficientă pentru a justifica o astfel de măsură de prevenţie severă.

Curtea reaminteşte în acest sens şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, care condiţionează restrângerea exerciţiului unor drepturi de mai multe aspecte, fiecare dintre condiţiile respective trebuind să fie analizate şi interpretate în concret, în raport de particularităţile inculpaţilor şi a cauzei. Trebuie să se aibă în vedere, de asemenea, că art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală, iar restrângerile aduse acesteia trebuie să fie subsumate normelor constituţionale mai sus amintite, dar şi dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală, în interpretarea şi analiza concretă pe care o implică fiecare cauză penală.

Curtea constată că susţinerile formulate de către inculpaţi nu sunt întemeiate. Elementele obiective ale situaţiei de fapt, dar şi elementele subiective privind circumstanţierea fiecăruia dintre inculpaţi, la care se adaugă stadiul procesul al cauzei, justifică pe deplin aplicarea măsurii controlului judiciar, aşa cum a dispus prima instanţă.

Eventualele dificultăţi în a îndeplini obligaţiile şi interdicţiile specifice acestei măsuri, pe care unii dintre inculpaţii-contestatori le-au invocat, nu reprezintă un argument juridic eficient, în sensul legii penale, pentru a modifica interdicţiile dispuse sau chiar pentru a revoca măsura de prevenţie.

Curtea reaminteşte că orice măsură de prevenţie aplicată presupune restrângeri ale libertăţii individuale şi condiţionări privind conduita cotidiană a fiecărui inculpat, la care aceştia sunt obligaţi să le respecte şi, în consecinţă, să aibă un mod de viaţă adecvat acestora.

Contestaţia parchetului este fondată, deoarece prima instanţă nu a avut în vedere şi faptul că infracţiunile pentru care sunt acuzaţi inculpaţii au fost săvârşite în exercitarea, după caz, a atribuţiilor de serviciu sau a unei activităţi profesionale. Pentru a se garanta ca în viitor, pe durata procesului penal, inculpaţii să nu mai săvârşească astfel de fapte şi, totodată, a se garanta buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu şi a atribuţiilor stabilite de lege din cadrul unităţilor sau din sfera activităţilor profesionale în care inculpaţii au acţionat, este necesar ca în cauză să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 215 pct. 2 lit. e ) din Codul procedură penală, în sensul interdicţiei ca, pe durata măsurii de prevenţie aplicate, să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia au săvârşit fapta.

Pentru considerentele mai sus expuse, a fost admisă contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi se va desfiinţa în parte încheierea.

În baza disp.art.215 pct.2 lit. e) Cod procedură penală, s-a impus inculpaţilor ca pe timpul controlului judiciar să nu exercite profesia, meseria sau, după caz, să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia au săvârşit fapta.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii contestate.

Au fost respinse ca nefondate contestaţiile formulate de inculpaţii AI, ADI, ALG, LN, TI, MG, UV şi DE împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.